Tâlhărie. Art.211 C.p.. Decizia nr. 102/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 102/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2014 în dosarul nr. 102/2014
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA I PENALĂ
Decizia penală nr.102
Ședința publică din data de 20.01.2014
Curtea constituită din:
Președinte: M. N.
Judecător:C. C. C.
Judecător: A. A. R.
Grefier:C.-M. S.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat prin procuror N. M..
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și de recurentul inculpat I. C. împotriva sentinței penale nr.1364 din data de 16 septembrie 2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10.01.2014 au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 20.01.2014 când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor formulate,constată următoarele:
Judecătoria Sectorului 3 București,prin sentința penală nr.1364 din data de 16 septembrie 2013, pronunțată în dosarul nr._ ,a hotărât următoarele:
În temeiul art. 334 C. proc. pen., respinge ca neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul I. C. a fost trimis în judecată, din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 21 lit. a și c C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen, în infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. proc. pen. achită pe inculpatul I. C. (fiul lui -natural- și G., născut la data de 31.05.1984 în București, CNP –_, cetățean român, studii – 6 clase, fără ocupație, fără loc de muncă, cu ultimul domiciliu în București, .. 15, ., ., locuind fără forme legale în București, .-23, ., cunoscut cu antecedente penale), trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.
În baza art. 211 alin. 1, alin. 21 lit. a și c C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen., condamnă pe inculpatul I. C. (fiul lui -natural- și G., născut la data de 31.05.1984 în București, CNP –_, cetățean român, studii – 6 clase, fără ocupație, fără loc de muncă, cu ultimul domiciliu în București, .. 15, ., ., sector 4, locuind fără forme legale în București, .-23, ., ., sector 3, cunoscut cu antecedente penale) la pedeapsa de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în stare de recidivă postexecutorie.
În baza art. 192 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen., condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 3 (trei) ani și 6 (șase) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 34 alin. 1 lit. b C. pen., raportat la art. 33 lit. a C. pen. contopește pedepsele stabilite și aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare.
În temeiul art. 71 raportat la art. 64 alin. 1 lit. a) teza II și lit. b) C. pen., interzice inculpatului, pe perioada executării pedepsei principale aplicate, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
În temeiul art. 350 alin. 1 C. proc. pen. menține măsura arestării preventive, dispusă față de inculpat prin încheierea din data de 03.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/301/2013, definitivă prin nerecurare.
În temeiul art. 88 alin. 1 C. pen. scade din durata pedepsei principale aplicate perioada reținerii și a arestării preventive de la 03.06.2013 la zi.
Ia act că partea vătămată A. V. nu s-a constituit ca parte civilă.
În baza art. 191 alin. 1 C. proc. pen. obligă inculpatul la plata sumei de 450 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre,prima instanță a reținut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 7390/P/2013 din data de 27.06.2013, emis de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul I. C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 21 lit. a și c C.p., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen., și conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen., toate săvârșite în concurs real, conform art. 33 lit. a C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București – Secția Penală la data de 27.06.2013 sub nr._ .
În expunerea stării de fapt, în cuprinsul actului de sesizare, s-au reținut următoarele:
La data de 17.05.2013 inculpatul I. C., însoțit de numita Marmeluc E. A., s-a deplasat conducând autoturismul cu nr. de înmatriculare_ de pe . zona străzii Poștașului. Inculpatul I. C. a pătruns în scara 1 a blocului 1 de pe ., a urcat la etajul 6 și a sunat la ușa locuinței părților vătămate A. I. și A. V. de la apartamentul 50. Inculpatul a pretins că are calitatea de polițist, aspect neadevărat și astfel părțile vătămate i-au permis accesul în locuință, inculpatul pretextând că cercetează un furt comis anterior. Inculpatul a solicitat părții vătămate un talon de pensie, iar în această împrejurare partea vătămată A. I. a luat un portofel care conținea suma de 1100 lei și 1-a mutat din valiza în care acesta se afla, pe o masă lângă televizor pentru a-1 ascunde. Inculpatul a pretextat că vrea să ia amprente din locuință, s-a deplasat prin încăpere și distrăgând atenția părților vătămate a sustras portofelul cu suma de 1100 lei din locul în care se afla. Constatând lipsa portofelului, partea vătămată A. I. a încercat să-1 oprească pe inculpat, iar acesta a împins-o (declarație parte vătămată A. I., care se coroborează cu declarațiile părții vătămate A. V.). Partea vătămată A. V. a încercat să-1 oprească pe inculpat și 1-a prins de haine în hol. în aceste împrejurări inculpatul „s-a luptat" cu partea vătămată A. V., astfel cum rezultă din coroborarea declarațiilor părții vătămate A. V. și A. I.. Inculpatul a căzut, iar apoi s-a ridicat și a fugit. Inculpatul a scăpat cheia autoturismului cu nr._, o pereche de ochelari de soare și o țigară electronică. Inculpatul I. C. s-a deplasat spre etajele inferioare ale imobilului, iar partea vătămată A. V. a reușit să-1 prindă de geaca cu care inculpatul era îmbrăcat, cerându-i portofelul. Inculpatul „se zbătea lovind cu coatele" (declarație parte vătămată A. V., declarație parte vătămată andronic I.) pentru a-și asigura scăparea și a aruncat portofelul. în aceste împrejurări, învinuita Marmeluc Alisabeta A. care se afla pe scările imobilului a lovit-o pe partea vătămată A. V. cu pumnul în zona feței și a împins-o. Coborând treptele imobilului inculpatul I. C. i-a spus părții vătămate A. V. că „o aranjează el".
La scurt timp, numita Marmeluc E. A. s-a întors la locuința părților vătămate, împreună cu martora D. P. pentru a recupera cheile inculpatului. Părțile vătămate nu au răspuns, predând ulterior bunurile organelor de poliție. Organele de poliție au depistat faptul că autoturismul era parcat în apropierea locuinței părților vătămate.
Inculpatul I. C. a recunoscut parțial comiterea faptei, arătând că într-adevăr a pătruns în locuința părților vătămate folosind calitatea mincinoasă de polițist, că a sustras portofelul, dar că nu a agresat niciuna din părțile vătămate pentru a-și asigura scăparea sau bunul sustras. Această susținere a inculpatului este infirmată de declarațiile ambelor părți vătămate care se coroborează sub aspectul faptului că inculpatul a opus rezistență pentru a-și asigura scăparea. De altfel, inculpatul a aruncat portofelul sustras abia când urmărit de părțile vătămate a ajuns în holul blocului. învinuita Marmeluc E. A. a susținut că inculpatul nu a agresat-o pe partea vătămată, însă trebuie avut în vedere faptul că o parte din activitatea infracțională a avut loc înainte ca părțile vătămate să părăsească locuința și să ajungă în raza vizuală a acesteia.
în ceea ce privește susținerea inculpatului că nu a condus autoturismul cu nr._ pe drumurile publice, aceasta nu poate fi primită văzând probele administrate în cauză. Astfel, inculpatul a susținut că doar a împins autoturismul, aproximativ 50-70 de metri ținând volanul cu mâna dreaptă pentru a-1 direcționa, în timp ce învinuita Marmeluc E. A. îl împingea din spate, întrucât schimbătorul de viteze nu funcționa și intenționa să-1 ducă la reparat. în condițiile în care anterior audierii inculpatului, la data de 20.05.2013 învinuita Marmeluc E. A. a declarat că la data de 17.05.2013 s-a deplasat cu autoturismul în cauză condus de I. C. (fila 36 verso), iar din verificările organelor de poliție a rezultat că autoturismul era în stare de funcționare (proces-verbal fila 138) apare ca neplauzibilă susținerea inculpatului. Mai mult distanța parcursă este de aproximativ 600 de metri și nu 50-70 cum a susținut inculpatul.
Situația de fapt reținută în rechizitoriu se întemeiază pe următoarele mijloace de probă: declarații parte vătămată A. V.; declarații A. I.; declarații învinuit/inculpat I. C.; declarații învinuită Marmeluc E. A.; declarații martor DicuProfira; declarații martori Marmeluc C. I. și B. F.; proces-verbal care constată recunoașterea inculpatului din planșă fotografică de către partea vătămată A. V.; proces-verbal care constată recunoașterea inculpatului din planșă fotografică de către partea vătămată A. I.; proces-verbal care constată recunoașterea învinuitei Marmeluc E. A. de către partea vătămată A. V.; proces-verbal care constată recunoașterea învinuitei Marmeluc elisabeta A. de către martora DicuProfira; raport de constatare tehnico-științifică dactiloscópica nr. 257.006 din 03.06.2013; planșe fotografice.
În cursul cercetării judecătorești instanța a administrat proba cu declarațiile inculpatului, ale părții vătămate și ale martorilor A. I., D. P. și Marmeluc E. A..
Analizând probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, instanța reține următoarea situație de fapt:
În data de 17.05.2013, în jurul orelor 14.00-15.00, inculpatul I. C. și martora Marmeluc E. A., concubina sa, au plecat de locuința lor, situată în .-23, ., cu intenția de a duce autoturismul marca Volkswagen Golf, cu nr. de înmatriculare_ la un service situat la o distanță de 500-600 m de domiciliul lor. În acest scop inculpatul și concubina sa au împins autoturismul, despre care cunoșteau că este defect, inculpatul fiind cel care a manevrat volanul autovehiculului, în vederea menținerii direcției de mers. Din declarațiile inculpatului și ale martorei reiese că autoturismul menționat era condus în mod obișnuit de fratele martorei, care nu era acasă în ziua respectivă, iar hotărârea de a împinge mașina până la service au luat-o întrucât niciunul dintre ei nu posedă permis de conducere (f. 44 și 66). După ce au împins mașina aproximativ 600 m, astfel cum reiese din coroborarea declarațiilor lor cu privire la locul de plecare și cel de oprire cu procesul-verbal din data de 12.06.2013 (f. 136 dosar UP), inculpatul și martora au obosit și au hotărât să lase autovehiculul într-o parcare din apropierea . ., urmând să verifice dacă mecanicul auto către care se îndreptau este la domiciliu; ulterior inculpatul și concubina sa au plecat acasă și au revenit la autoturism în jurul orelor 18.00-19.00, astfel cum reiese din declarațiile lor.
În momentul în care cei doi au ajuns în fața imobilului în care locuiesc părțile vătămate – blocul 1, scara 1, de pe . – inculpatul i-a cerut martorei să îl aștepte puțin în fața blocului, în timp ce el va intra în scară pentru a merge la o persoană de la care trebuie să recupereze o sumă de bani, astfel cum reiese din declarațiile coroborate ale inculpatului și părții vătămate. Inculpatul a intrat în scara blocului, a urcat până la etajul 6 și a sunat la ușa apartamentului părții vătămate A. V. și al martorei A. I., despre care a afirmat că avea cunoștință că au fost victimele unui furt în urmă cu mai multe luni (f. 44). Martora A. I. deschis ușa apartamentului, iar inculpatul s-a recomandat ca fiind polițist de la Secția 13, fără a se legitima, spunându-i martorei că l-a prins pe cel care i-a sustras suma de bani în urmă cu câteva luni (f. 44, 46, 64). Martora i-a permis inculpatului să intre în apartament, acesta cerându-i mai multe informații în legătură cu fapta de furt pe care a pretins că o cercetează; martora i-a arătat inculpatului valiza de pe șifonier, din care îi fuseseră sustrași banii, iar apoi a dat jos valiza și a pus-o pe masă; din interiorul valizei martora a luat un portofel pe care l-a pus lângă televizor. În timp ce martora și soțul său, partea vătămată A. V., căutau un talon de pensie pe care li-l solicitase inculpatul, acesta a luat portofelul pe care martora îl pusese lângă televizor și l-a introdus în buzunarul său, astfel cum reiese din declarația sa, coroborată cu declarația martorei (f. 44, 64). Martora, observând că inculpatul a sustras bunul, a strigat, pentru a-l alerta pe soțul său, și i-a cerut inculpatului să îi restituie portofelul, în caz contrar urmând să anunțe poliția. Inculpatul a aruncat portofelul în interiorul apartamentului și apoi a încercat să găsească o cale de ieșire din locuință, moment în care a fost prins de haine de partea vătămată care a încercat să îl imobilizeze. Inculpatul a început să se zbată, încercând să scape, astfel că a lovit partea vătămată cu coatele în zona abdomenului, în mod repetat, astfel cum rezultă atât din declarațiile părții vătămate, cât și din cele ale martorei A. I.. Astfel, martora a declarat că soțul său „s-a luptat” cu inculpatul „la ușa de la intrare, în interiorul apartamentului”, iar partea vătămată a arătat că inculpatul „a început să se zbată și să lovească cu coatele, iar eu am continuat să îl țin”, aspecte ce conduc la concluzia unui concurs între forța fizică a părții vătămate, care încerca să îl imobilizeze pe inculpat, și a acestuia din urmă care, încercând să se elibereze, a lovit partea vătămată cu brațele; susținerile inculpatului, în sensul că singurul contact fizic cu partea vătămată l-a avut în momentul în care aceasta l-a împins către ieșirea din apartament, nu pot fi reținute ca reflectând realitatea, în condițiile în care nu se coroborează cu celelalte probe administrate, respectiv declarațiile părții vătămate și martorei A. I.. În cursul încercării de a se elibera inculpatului i-au căzut din buzunare o țigară electronică, ochelarii de soare și cheile de la autovehicul, bunuri care au fost găsite de partea vătămată și de soția sa și predate ulterior organelor de poliție. În momentul în care inculpatul și partea vătămată, aceasta din urmă ținându-l în continuare de haine, au ieșit din apartament, a ajuns la etajul respectiv martora Marmeluc E. A., concubina inculpatului, care a încercat să îl ajute pe acesta să scape, exercitând, în acest scop, violențe asupra părții vătămate, astfel cu reiese din coroborarea declarațiilor numitului A. V. și ale martorei A. I.. Imediat partea vătămată a prins-o de mână pe martora Marmeluc E., dar a eliberat-o la cererea acesteia. În acest timp inculpatul a părăsit palierul pe care locuiește partea vătămată, a coborât scările și a constatat lipsa cheilor de la mașină, pe care martora Marmeluc a încercat să le recupereze întorcându-se la ușa părții vătămate, împreună cu martora D. P., astfel cum reiese și din declarațiile acestei martore și din susținerile martorei Marmeluc.
1. În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpat, instanța reține că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. 1, alin. 21 lit. a și c C. pen. Astfel, potrivit art. 211 alin. 1 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie luarea unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane, fără consimțământul acesteia, în scopul însușirii pe nedrept, dacă fapta a fost comisă pin folosirea de violențe în vederea însușirii bunului, pentru păstrarea acestuia sau pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea. Instanța reține, din coroborarea probelor administrate, că inculpatul a intrat în posesia bunului părților vătămate – portofelul – fără a folosi violențe, a fost surprins de martora A. I. imediat după însușirea bunului, și a aruncat bunul în apartamentul părții vătămate, conform susținerilor sale, sau în afara apartamentului, pe palier, potrivit afirmațiilor martorei A. I.. Din ansamblul materialului probator instanța nu poate reține cu certitudine împrejurarea că inculpatul a încercat să părăsească locuința părții vătămate având bunul asupra sa, cu intenția de a-l păstra, dubiul existent sub acest aspect profitându-i inculpatului, însă este cert faptul că, după consumarea furtului, prin deposedarea părții vătămate de bunul său și însușirea acestuia de către inculpat, autorul faptei, chiar dacă între timp a renunțat la bun, a încercat să își asigure scăparea, folosind violențe asupra părții vătămate A. V., care încerca să îl imobilizeze. Așa cum instanța a arătat deja, inculpatul a lovit partea vătămată cu brațele în zona abdomenului, în mod repetat, acționând astfel în scopul de a-și asigura scăparea, imediat după comiterea unei infracțiuni de furt. În momentul în care, prins de partea vătămată, la locul faptei, inculpatul a exercitat, chiar și cu intenție indirectă, asupra acesteia acte de violență, subsumate intenției sale inițiale de a-și asigura scăparea, instanța nu poate reține că între acțiunea principală de sustragere și cea adiacentă, de lovire, nu există legătură, ci, din contră, constată că între cele două există relația tipică infracțiunii de tâlhărie, între acțiunea scop și acțiunea mijloc. De asemenea, pentru existența formei tipice a infracțiunii de tâlhărie nu este necesar ca violențele exercitate să fie de o anumită intensitate, fiind suficient ca acestea să atingă nivelul de intensitate la care fac referire dispozițiile art. 180 alin. 1 C. pen., respectiv să fie cauzatoare de suferințe fizice, îndeplinirea acestei condiții rezultând din declarația părții vătămate și din cea a soției sale. Prin urmare, instanța nu poate primi concluziile apărătorului inculpatului, formulate la momentul discutării cererii de schimbare a încadrării juridice, în sensul că fapta acestuia nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, ci pe ale celei de furt, prevăzut de art. 208 alin. 1 C. pen.
În ceea ce privește incidența circumstanțelor agravante speciale prevăzute de art. 211 alin. 1 lit. a și c C. pen., instanța reține că, din declarațiile părții vătămate și ale martorei A. I. reiese că martora Marmeluc E., față de care s-a dispus, prin rechizitoriu, neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, a contribuit la realizarea acțiunii adiacente, de exercitare de violențe în scopul asigurării scăpării inculpatului, împrejurarea că aceasta a acționat fără vinovăția cerută de lege pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de tâlhărie neputând profita și inculpatului, care era pe deplin conștient de fapta pe care a comis-o și de semnificația ajutorului primit din partea concubinei sale, în contextul încercării sale de a-și asigura scăparea, după comiterea acțiunii principale de sustragere a bunului. De altfel, chiar instanța supremă a apreciat, în considerentele deciziilor penale nr. 1238/1999 și 2279/1996 că reținerea circumstanței agravante speciale a comiterii faptei de două sau mai multe persoane împreună nu este condiționată de săvârșirea acesteia cu vinovăție de către toți participanții și nici de angajarea răspunderii penale a tuturor acestora.
Privitor la circumstanța agravantă specială constând în comiterea infracțiunii de tâlhărie într-o locuință, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c C. pen., instanța reține că și aceasta urmează a fi reținută, având în vedere că din probele administrate a reieșit că atât acțiunea principală, de sustragere a bunului, cât și acțiunea adiacentă, de folosire a violențelor în scopul asigurării scăpării, au fost comise de inculpat în interiorul apartamentului care reprezintă locuința părții vătămate și a martorei A. I..
În ceea ce privește vinovăția, ca element al laturii subiective a infracțiunii, instanța reține că fapta a fost comisă de inculpat cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit – însușirea bunului părților vătămate – astfel cum reiese din declarația sa, în care a arătat că recunoaște sustragerea portofelului părții vătămate, și din modul în care a acționat, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 19 alin. 1 pct. 1 lit. a C. pen.
Pentru considerentele expuse, instanța reține că fapta inculpatului de a sustrage, în data de 17.05.2013, portofelul părții vătămate, în locuința acesteia, urmată de folosirea de violențe în scopul de a-și asigura scăparea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, în formă agravată, prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 21 lit. a și c C. pen. În consecință, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen, formulată de inculpat, prin apărătorul său ales, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru motivele arătate.
2. Fapta săvârșită de inculpat în aceeași dată - 17.05.2013, constând în prezentarea la ușa părții vătămate, invocarea calității sale de angajat al poliției care efectuează cercetări cu privire la o faptă de furt comisă asupra părții vătămate și a martorei, urmată de pătrunderea în locuință, cu acordul martorei A. I., consimțământ exprimat în considerarea calității de polițist, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 192 alin. 1 C. pen. constituie infracțiune de violare de domiciliu fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuință, fără consimțământul persoanei care o folosește sau refuzul de o părăsi la cererea acesteia, fapta fiind mai gravă dacă este comisă prin folosirea de calități mincinoase, potrivit alin. 2 al aceluiași articol. Inculpatul din prezenta cauză a pătruns în locuința părții vătămate și a martorei înfrângând consimțământul acesteia din urmă, prin folosirea calității de polițist și referirea la faptul că se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu, astfel că este cert faptul că acordul exprimat de martoră la pătrunderea făptuitorului în apartamentul său a fost viciat. Faptul folosirii calității mincinoase de polițist rezultă din coroborarea declarațiilor inculpatului, ale părții vătămate și ale martorei A. I.. Susținerile avocatului ales al inculpatului, în sensul că nu se poate reține pătrunderea în locuință prin folosirea calităților mincinoase, întrucât inculpatul nu a prezentat nicio legitimație și nu purta uniformă de angajat al poliției, nu pot fi primite în condițiile în care textul incriminator nu condiționează existența agravantei de un anumit mod de prezentare sau de una numit grad de caracterizare a calității folosite. Astfel este suficient ca, prin modalitatea în care inculpatul a expus această calitate, să fi reușit să obțină consimțământul părții vătămate de a pătrunde în locuință, consimțământ care, în lipsa prezentării calității nereale, nu a r fi fost dat. În cauza de față faptul că inculpatul s-a prezentat ca fiind polițist și referirea la fapta de furt pe care o cercetează au fost suficiente pentru ca martora să-i permită acestuia accesul în locuința sa și a părții vătămate, în condițiile în care aceștia chiar formulaseră, în urmă cu un an, o plângere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt, fiind de așteptat ca aceste aspecte să fie cunoscute numai de un lucrător al poliției implicat în anchetă. În consecință instanța reține că sunt întrunite elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii de violare de domiciliu, în formă agravată.
În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii instanța reține că, potrivit textului incriminator, aceasta se comite cu intenție, în oricare dintre formele sale, astfel cum sunt definite de art. 19 alin. 1 pct. 1 lit. a și b C. pen. În condițiile în care inculpatul a pătruns în locuința părții vătămate, folosind o modalitate de viciere a consimțământului, instanța reține că a acesta a prevăzut și a acceptat posibilitatea de a aduce atingere valorilor sociale referitoare la inviolabilitatea domiciliului părții vătămate și la dreptul acesteia la viață privată. Astfel, deși nu a acționat cu intenție directă în sensul vătămării acestor valori sociale, este cert că inculpatul a comis fapta cu intenție indirectă, aceasta rezultând chiar din faptul că autorul faptei si-a declinat calitatea mincinoasă de polițist, prefigurând refuzul martorei de a-l primi în apartament, în lipsa invocării acestei calități.
3. Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 86 alin. 1 C. pen., ce face, de asemenea, obiectul sesizării, instanța reține că aceasta constă în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere. Conform art. 6 pct. 6 din același act normativ este autovehicul orice vehicul echipat, prin construcție, cu un motor cu propulsie, în scopul deplasării pe drum. Prin urmare, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice constă în acțiunea de punere în mișcare a acestuia prin acționarea sistemului de propulsie, ceea ce presupune pornirea motorului și folosirea tuturor subansamblurilor în scopul demarării, măririi sau micșorării vitezei de deplasare, respectiv opririi vehiculului. Scopul incriminării faptei este tocmai acela de a proteja valorile sociale legate de siguranța circulației pe drumurile publice față de acțiunile persoanelor care, fără a fi obținut un permis de conducere, conduc autovehicule pe drumurile publice, existând riscul implicării în accidente rutiere.
Din probele administrate în prezenta cauză instanța reține că inculpatul și martora Marmeluc E. A. au deplasat autovehiculul marca marca Volkswagen Golf, cu nr. de înmatriculare_ pe o distanță de aproximativ 600 m, din .-23 până în ., prin folosirea forței lor fizice, în sensul că au împins vehiculul, martora din spate, iar inculpatul din lateral față, manevrând în același timp și volanul, pentru a menține direcția de deplasare. Astfel, inculpatul a declarat că nu a condus autoturismul, al cărui proprietar este, deoarece nu posedă permis de conducere, aceste aspecte fiind confirmate de martoră care, audiată în fața instanței a precizat că prin expresia autovehiculul „a fost condus” de inculpat, folosită în declarația dată în faza de urmărire penală, în calitate de învinuită, s-a referit la faptul că inculpatul manevra volanul vehiculului pentru a menține direcția. În ceea ce privește probele propuse de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 în susținerea acuzației, respectiv faptul că urmele papilare ale inculpatului au fost evidențiate pe exteriorul aripii dreapta față a autoturismului și pe carcasa unui compact-disc din interiorul autoturismului (ce rezultă din concluziile Raportului de constatare tehnico-științifică dactiloscopică nr._/03.06.2013 – f. 109-118 dosar UP), împrejurarea că autovehiculul se afla în stare de funcționare (procesul-verbal din data de 04.06.2013 – f. 138 dosar UP) și faptul că locația tip service auto, la care au făcut referire inculpatul și martora, nu a fost identificată (procesul-verbal din data de 10.06.2013 – f. 135), instanța reține că acestea constituie dovezi indirecte, inapte să probeze singure împrejurarea că inculpatul a condus autovehiculul pe drumurile publice. Astfel, modul de producere a urmelor papilare ale inculpatului pe suprafața exterioară a caroseriei vehiculului și în interiorul acestuia este ușor de imaginat, în condițiile în care bunul mobil este deținut de acesta, astfel cum reiese din declarația sa și din cea a martorei, acestea putând fi create și în alte situații decât aceea a conducerii autovehiculului. În ceea ce privește împrejurarea că autovehiculul era în stare de funcționare, nici aceasta nu constituie o probă a săvârșirii infracțiunii analizate, cât timp atât inculpatul, cât și martora nici măcar nu au încercat să pornească autoturismul, pentru a verifica dacă este în stare de funcționare, susținând că nu au procedat astfel deoarece nu sunt posesori de permis de conducere. De asemenea, imposibilitatea identificării service-ului auto nu este aptă să probeze comiterea infracțiunii de către inculpat, ci, cel mult, lipsa de sinceritate a acestuia asupra aspectului în discuție. În consecință, cele trei probe analizate nu pot, nici chiar coroborate între ele, să dovedească existența acțiunii de conducere de către inculpat a autovehiculului pe drumurile publice, astfel că instanța le va înlătura din materialul probator, constatând că nu sunt concludente.
În raport cu situația de fapt reținută, instanța constată că acțiunea inculpatului, de a împinge autoturismul pe un drum public, pe o distanță de aproximativ 600 m, fără a-i acționa sistemul de propulsie, în condițiile în care nu poseda permis de conducere, deși există în materialitatea ei, nu este prevăzută de legea penală, astfel că, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. proc. pen. se va dispune achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.
În ceea ce privește infracțiunile de tâlhărie și violare de domiciliu, expuse anterior, având în vedere existența indubitabilă a tuturor elementelor constitutive ale acestora, precum și întrunirea condițiilor răspunderii penale a inculpatului, instanța va dispune, în temeiul art. 345 alin. 2 C. proc. pen., condamnarea sa, la individualizarea pedepsei urmând să țină cont de dispozițiile art. 72, art. 52 și art. 39 alin. 4 C. pen.
Astfel, instanța va avea în vedere gradul de pericol social ridicat al faptelor –tâlhărie săvârșită într-o locuință, respectiv violare de domiciliu comisă prin folosirea de calități mincinoase –, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului - închisoarea de la 7 la 20 ani, pentru infracțiunea de tâlhărie în formă agravată, respectiv închisoarea de la 3 la 10 ani, pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în formă agravată. În ceea ce privește persoana inculpatului, instanța va reține, că aceasta a avut o poziție procesuală nesinceră, încercând, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul judecății, să minimalizeze gravitatea infracțiunilor comise, susținând că recunoaște comiterea furtului, dar nu și exercitarea violențelor, astfel că, în opinia instanței, acesta a dovedit că nu a înțeles gravitatea faptelor de pătrundere în locuința unor persoane, prin folosirea de calități mincinoase, urmată de sustragerea unui bun și de uzul de violență în încercarea de a-și asigura scăparea. Instanța are în vedere, totodată, antecedentele penale ale inculpatului, acesta fiind condamnat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni de furt calificat și de violare de domiciliu (f. 25-25).
În ceea ce privește existența stării de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 alin. 1 lit. b C. pen., instanța reține că inculpatul a fost condamnat, prin sentința penală nr. 371/15.07.2006 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin decizia penală nr. 1485/22.10.2009 a Curții de Apel București, la o pedeapsă de 3 ani închisoare. Acesta a început executarea pedepsei la data de 28.05.2009, fiind arestat preventiv în cursul procesului, și a fost liberat condiționat la data de 19.07.2011, având un rest de pedeapsă neexecutat de 313 zile. Astfel, la data de săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie și violare de domiciliu ce fac obiectul prezentei cauze – 17.05.2013 – durata pedepsei anterioare se împlinise, însă nu și termenul de reabilitare judecătorească pentru această condamnare, astfel că ambele infracțiuni sunt comise în stare de recidivă postexecutorie. Prin urmare, la individualizarea pedepsei instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 39 alin. 4 C. pen.
Pentru aceste motive, instanța va stabili în sarcina inculpatului următoarele pedepse:
- 7 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în formă agravată și în stare de recidivă postexecutorie;
- 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu, în formă agravată și în stare de recidivă postexecutorie.
Constatând că cele două infracțiuni au fost săvârșite în concurs real, în sensul dispozițiilor art. 33 lit. a C. pen., instanța va da eficiență prevederilor art. 34 alin. 1 lit. b C. pen. și va contopi pedepsele stabilite aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 7 ani și 6 luni închisoare.
Instanța apreciază că se impune aplicarea față de inculpat a unor pedepse accesorii, în condițiile art. 71 C. pen.
În acest sens, instanța reține că natura faptelor săvârșite, modul de comitere și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului conduc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b din Codul penal, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care, în baza art. 71 Cod penal, exercițiul acestora va fi interzis pe perioada executării pedepsei principale aplicate inculpatului.
Instanța nu va interzice inculpatului dreptul de a alege, ci doar pe cel de a fi ales, având în vedere exigențele CEDO, reflectate în Hotărârea din 6 octombrie 2005, în cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în care Curtea a apreciat, păstrând linia stabilită prin decizia S. și Pîrcalab împotriva României, că nu se impune interzicerea ope legis a drepturilor electorale, acest lucru trebuind să fie dispus în funcție de natura faptei sau de gravitatea deosebită a acesteia. Or, faptele care au făcut obiectul prezentei cauze nu au conotație electorală sau vreo gravitate specială, astfel că instanța apreciază că nu se impune interzicerea dreptului de a alege.
În temeiul art. 350 alin. 1 C. proc. pen. instanța va menține măsura arestării preventive, dispusă față de inculpat prin încheierea din data de 03.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/301/2013, definitivă prin nerecurare, constatând că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri se mențin, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând în continuare pericol concret pentru ordinea publică, raportat la gravitatea faptelor săvârșite și la antecedentele penale ale inculpatului care dovedește o profundă indiferență față de valorile sociale privitoare la libertatea psihică a persoanei și la patrimoniu.
În temeiul art. 88 alin. 1 C. pen. din durata pedepsei principale aplicate se va scădea perioada reținerii și a arestării preventive de la 03.06.2013 la zi.
Instanța va lua act că partea vătămată A. V. nu s-a constituit ca parte civilă în cauză, prejudiciul produs prin infracțiunea de tâlhărie fiind recuperat.
În baza art. 191 alin. 1 C. proc. pen. instanța va obliga inculpatul la plata sumei de 450 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și inculpatul I. C..
P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a criticat soluția primei instanței pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul eronatei achitări a inculpatului I. C. sub aspectul infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 185/2002 republicată,arătând că instanța de fond a făcut o greșită apreciere a probelor din prezentul dosar din care rezultă comiterea infracțiunii de către inculpat,că din declarația olografă a martorei Marmeluc E. A. de la filele 36-38 dosar urmărire penală reiese faptul că acesta a plecat de la domiciliul său din . împreună cu inculpatul cu autoturismul condus de inculpat până la începutul străzii Valea Sadului unde l-au lăsat întrucât obosiseră ,că din actele aflate la dosar rezultă că autoturismul în cauză a fost parcat pe . sector 3 în fața blocului unde locuiau părțile vătămate și nicidecum pe Valea Sadului,că verificările efectuate prin apăsarea butonului telecomenzii de la cheia pe care inculpatul a pierdut-o în apartamentul părților vătămate duc la concluzia că autoturismul nu a fost parcat întâmplător acolo întrucât inculpatul și martora obosiseră așa cum susținuseră,ci a fost o acțiune premeditată întrucât inculpatul a intenționat să se deplaseze la adresa respectivă pentru a sustrage bunuri din apartamentul respectiv în condițiile în care acesta mai fusese anterior în apartamentul părții vătămate cu același scop, că din declarația lui Marmeluc C. I. rezultă că autoturismul în cauză era folosit și de sora lui martora Marmeluc E. A., dar și de concubinul acesteia inculpatul I. C. ,că din fotografiile judiciare efectuate cu ocazia cercetării la fața locului se poate observa că locul unde a fost găsit autoturismul cât și felul în care acesta era parcat,respectiv paralel cu trotuarul,foarte aproape de bordură duc la concluzia că acesta nu a fost manevrat prin împingere mai ales în condițiile în care martora și inculpatul au declarat că oprise în acel loc întrucât obosiseră,că din procesul verbal de cercetare la fața locului rezultă că autoturismul a fost condus la garajul Secției 13 Poliție pentru cercetări nefiind consemnat faptul că ar fi avut vreo defecțiune,iar din procesul verbal întocmit la data de 4.06.2013,fila 138 d.u.p, la momentul în care autoturismul a fost predat numitului Marmeluc B. s-a constatat că era în stare perfectă de funcționare fiind condus de către acesta,solicitând admiterea recursului,casarea în parte a sentinței atacate și pe fond rejudecând condamnarea inculpatului și pentru fapta prevăzută de art.86 alin.1 din OUG 195/2002.
Inculpatul I. C.,în temeiul art. 334 C.p.p., a solicitat instanței de recurs să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 1, alin. 2ind.1 lit. a și c C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen, în infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen., cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.,arătând că din probatoriile administrate în cauză, în principal declarațiile părții vătămate A. V. și soției sale martora A. I., a rezultat că a pătruns în locuința lor fară a uza de mijloace violente, a avut o conduită calmă și a purtat o discuție pe un ton civilizat, pretextând că investighează o faptă anterioară de furt din locuință reclamată de partea vătămată și soția acesteia,că partea vătămată și martora au declarat că nu au realizat momentul în care și-a însușit portmoneul în care se afla suma de bani, martora A. I. sesizând doar absența acestui obiect, de pe măsuța unde-l așezase, moment în care i-a cerut să înapoieze bunul și a început să strige la el,că a încercat să părăsească locuința părții vătămate, s-a îndreptat către ușa de intrare în apartament, dar înainte de a ieși pe coridorul blocului a fost prins de haină de soții A., a încercat să scape din mâinile acestora și să-și continue deplasarea, situație în care i-au scăpat din buzunar unele obiecte personale, găsite ulterior de martoră,că în aceleași împrejurări a încercat să se debaraseze de portmoneul sustras pe care l-a aruncat din pragul ușii în locuința părții vătămate,că atât A. V. cât și martora A. I. au declarat că a fost prins de la spate de partea vătămată și acesta a încercat să scape lovind cu coatele, gest care nu poate fi interpretat însă ca o acțiune violentă în sine, ci drept încercarea vădită a de a fugi de la locul faptei, că în spiritul art. 211 C.p., eventualele acțiuni violente sau agresive ale autorului faptei ar trebui să fie circumscrise interesului acestuia de a păstra bunul sustras, ceea ce în cazul de față nu s-a realizat însă, deoarece abandonase deja portmoneul cu bani și-l aruncase în locuința părților vătămate.
A solicitat de asemenea în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.p.p. achitarea sub aspectul învinuirii de violare de domiciliu, faptă prevăzută de art. 192 alin 2 Cp., urmând a se constata că acesta nu a avut intenția săvârșirii faptei,precizând că pătrunderea în apartamentul pății vătămate și martorei s-a realizat cu consimțământul acestora, fiind evident că nu a uzat de mijloace frauduloase de natură să creeze acestora convingerea că reprezintă într-adevăr o autoritate publică, afirmând doar că a venit în calitate de lucrător de poliție pentru a investiga o reclamație anterioară a acestora, dar nu a prezentat niciun document de legitimare profesională și nu purta uniformă,că nu i-a fost cerut de către soții A. să părăsească locuința, dimpotrivă el a fost cel care a încercat să părăsească în grabă apartamentul familie A., fiind oprit de către partea vătămată, moment în care a aruncat portmoneul cu bani de unde rezultă că nu a luat o rezoluție infracțională distinctă privind pătrunderea fară drept în apartamentul familiei A., scopul său fiind acela de a-și însuși în mod necuvenit bani sau bunuri din locuința lor, deci faptei de violare de domiciliu îi lipsește o rezoluție infracțională distinctă.
Totodată a criticat cuantumul exagerat de sever al pedepsei aplicate, raportat la modalitatea de comitere a infracțiunii, la persoana sa, la posibilitățile de reintegrare socială pe care le prezintă, având în vedere vârsta sa și conduita procesuală corectă pe care a adoptat-o,menționând că este real că a săvârșit prezentele fapte în stare de recidivă postexecutorie, ceea ce vădește perseverența sa infracțională, dar pe de altă parte, s-a prezentat benevol la organele judiciare, relatând situația de fapt și exprimându-și regretul în legătură cu faptele comise, conduită pe care a avut-o și cu prilejul audierii sale de către instanța de fond,solicitând aplicarea dispozițiilor art.74 C.p.
Analizând actele și lucrările dosarului și sentința penală atacată în conformitate cu dispozițiile art. 3851 și urm. Cod procedură penală, Curtea constată următoarele:
I.Cu privire la recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Soluția de achitare a inculpatului I. C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 este greșită.
Este adevărat că inculpatul I. C. a negat constant comiterea acestei infracțiuni,însă Curtea apreciază că materialul probator existent la dosarul cauzei dovedește, fără dubiu, că recurentul intimat inculpat, la data de 17.05.2013, a condus pe drumurile publice autoturismul cu nr. de înmatriculare nr._, fără a poseda permis de conducere.
Astfel, în legătură cu fapta de a conduce pe drumurile publice un autoturism fără a poseda permis de conducere, inculpatul I. C. a declarat inițial în faza de urmărire penală că doar a împins autoturismul cu numărul de înmatriculare_ pe drumurile publice cca. 50-70 m,iar în fața instanței de judecată că la împins câteva sute de metri, fiind ajutat de martora Marmeluc E. A., întrucât acesta avea o defecțiune și intenționa să-l ducă la reparat.
În declarația olografă dată inițial de martora Marmeluc E. A., în prezența apărătorilor aleși, aceasta a declarat că la data de 17.05.2013, împreună cu concubinul său I. C. a plecat de la domiciliul său cu autoturismul acestuia cu numărul de înmatriculare_, condus de I. C. până la începutul străzii Valea Sadului unde au și lăsat-o.
Ulterior ,susținerile inculpatului au fost confirmare de martora Marmeluc E. A.,însă Curtea apreciază ca fiind sinceră prima declarație olografă a martorei anterior menționată, dată în prezența apărătorilor aleși,declarație care corespunde adevărului și care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, declarațiile ulterioare ale martorei Marmeluc E. A. fiind evident subiective, martora, având în vedere legătura sa de concubinaj cu inculpatul, urmărind exonerarea de răspundere penală a acestuia în legătură cu comiterea infracțiuni prevăzute de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.
De asemenea, Curtea mai are în vedere faptul că autoturismul respectiv a fost găsit aproape de ieșirea din blocul unde locuiau soții A.,că distanța de la domiciliul martorei Marmeluc E. A. până la locul unde a fost găsit parcat este mult mai mare, de cca. 650 m, iar din procesul verbal întocmit de organele de poliție rezultă că autoturismul era în stare de funcționare, fiind predat martorului Marmeluc B. care a plecat cu acesta, conducându-l, după întocmirea documentelor de predare.
Prin urmare, afirmațiile inculpatului I. C. în sensul că autoturismul era defect nu au fost confirmate, iar susținerile acestuia în sensul că a împins autoturismul respectiv împreună cu o femeie mai multe sute de metri sunt evident neverosimile,puerile.
Prin urmare, în opinia Curții, probele administrate, anterior menționate sunt în măsură să justifice și să susțină o soluție de condamnare a inculpatului I. C. și pentru infracțiunea prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.
Ca atare,pentru considerentele arătate,Curtea, în temeiul art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală,va admite recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București împotriva sentinței penale nr.1364 din data de 16.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Va casa,în parte,sentința penală recurată și rejudecând,în fond:
Va descontopi pedeapsa rezultantă și va repune în individualitatea lor pedepsele componente.
În temeiul art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen va condamna pe inculpatul I. C. la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.
În baza art. 33 alin. 1 lit. a C. pen., art. 34 lit. b C. pen. inculpatul I. C. va executa pedeapsa cea mai grea, de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare.
Va menține celelalte dispoziții.
În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina statului.
II. Cu privire la recursul declarat de inculpatul I. C., Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Situația de fapt, încadrarea juridică și vinovăția inculpatului I. C. pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și violare de domiciliu, prevăzute de art. 211 alin.1, alin. 21 lit. a și c Cod penal și art. 192 alin. 2 Cod penal au fost corect reținute și stabilite de prima instanță care a acordat semnificația cuvenită tuturor datelor relevate de actele dosarului.
Din materialul probator existent la dosarul cauzei, respectiv declarațiile părții vătămate A. V., declarațiile martorei A. I., declarațiile inculpatului I. C. declarațiile martorilor Marmeluc E. A.,D. P., procesele-verbale de recunoaștere după planșa foto ,raportul de constatare tehnico-științifică dactiloscopica nr. 257.006 din 03.06.2013 planșele fotografice,rezultă,fără dubiu, că inculpatul I. C. ,la data de 17.05.2013, s-a prezentat la ușa părții vătămate, a invocat calitatea de angajat al poliției care efectuează cercetări cu privire la o faptă de furt comisă asupra părții vătămate și a martorei, a pătruns în locuința soților A. cu acordul martorei A. I., consimțământ exprimat în considerarea calității de polițist, de unde a sustras portofelul părții vătămate, după care a folosit violența în scopul de a-și asigura scăparea.
În ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii de tâlhărie, potrivit art. 211 alin.1, alin. 21 lit.a și c Cod pena furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, de două sau mai multe persoane împreună și într-o locuință sau în dependințe ale acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 7 la 20 ani.
Din examinarea acestui text de lege rezultă că pentru existența infracțiunii de tâlhărie este necesară existența a două acțiuni conjugate ,respectiv acțiunea principală de furt și activitatea adiacentă care este acțiunea de constrângere, pentru existența acțiunii adiacente fiind suficientă întrebuințarea, într-unul dintre scopurile menționate, a unuia dintre mijloacele evidențiate de lege .
În prezenta cauză, din materialul probator administrat, anterior menționat, rezultă cu certitudine că inculpatul I. C., după ce a sustras portofelul părții vătămate, a încercat să își asigure scăparea exercitând acte de violență asupra părții vătămate A. V. care încerca să-l imobilizeze.
Această împrejurare rezultă, fără dubiu, din declarațiile părții vătămate A. V. și declarațiile soției sale martora A. I..
Prin urmare, Curtea constată că în prezenta cauză sunt realizate ambele acțiuni conjugate ce caracterizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie, atât acțiunea principală de furt, cât și acțiunea adiacentă, respectiv exercitarea de violențe de către inculpat pentru a-și asigura scăparea.
În ceea ce privește infracțiunea de violare de domiciliu, reținută în sarcina inculpatului, potrivit art. 192 Cod penal, pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
În cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Este adevărat că din actele dosarului rezultă că inculpatul I. C. a pătruns în locuința părții vătămate, având consimțământul martorei A. I., însă prin folosirea de calități mincinoase, respectiv calitatea de lucrător de poliție, aspect recunoscut chiar de către inculpat.
În acest context, este evident că în prezenta cauză infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal a fost comisă de inculpatul I. C., fiind realizată în modalitatea agravată, respectiv prin folosirea de calități mincinoase, neavând nici-o relevanță, în raport de împrejurările concrete ale comiterii faptei, respectiv vârsta soților A., că nu purta uniformă sau că nu a prezentat o legitimație.
Referitor la pedepsele aplicate de instanța de fond, Curtea constată că au fost corect individualizate, nejustificându-se reducerea cuantumului acestora sau reținerea în favoarea inculpatului I. C. a vreuneia dintre circumstanțele atenuante prevăzute de art.74 C.p.
Potrivit art.72 Cod penal la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pentru ca pedeapsa să-și realizeze funcțiile și scopul, definite de legiuitor în art.52 Cod penal trebuie să corespundă sub aspectul duratei și naturii sale (privativă sau neprivativă de libertate, executabilă sau nu) gravității faptei comise, potențialului de pericol social pe care în mod real, îl prezintă persoana infractorului, dar și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența sancțiunii.
Pedeapsa nu-și poate îndeplini integral funcțiile, nu-și poate realiza scopul decât dacă este adaptată cazului individual concret, adică gradului de pericol social al faptei și al făptuitorului și necesităților reale de îndreptare și reeducare a acestuia.
Pedeapsa este o măsură de constrângere cu caracter strict personal și se aplică persoanei infractorului cu scopul de a împiedica comiterea de noi infracțiuni din partea acestuia, persoana infractorului fiind aceea asupra căruia trebuie să acționeze pedeapsa prin funcțiile sale.
Aplicarea dispozițiilor art. 74 că nu este obligatorie pentru instanța de judecată care, în procesul complex al individualizării pedepsei, este singura în măsură să stabilească dacă o anumită împrejurare merită să fie calificată ca atare, pe baza cunoașterii influenței concrete pe care o împrejurare sau alta o are asupra gravității faptei și pericolului social al infractorului,conform cu adevărul și potrivit intimei sale convingeri.
Curtea consideră că, în prezenta cauză, prin pedepsele stabilite de instanța de fond și prin aplicarea unei pedepse de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002 se realizează o justă individualizare a sancțiunilor, atât în raport cu gravitatea în concret a fiecărei fapte comise, cât și cu periculozitatea autorului acestora, ambele în suficientă măsură relevate de probele dosarului.
La aprecierea și stabilirea acestor pedepse, Curtea re în vedere, pe de o parte,natura și gravitatea faptelor comise de inculpatul I. C.,modalitatea și împrejurările concrete de comitere a acestora(conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere care este o infracțiune de pericol ,prin comiterea unor astfel de infracțiuni punându-se în pericol siguranța circulației rutiere și a participanților la trafic,pătrunderea în locuința unor persoane în vârstă invocând calitatea mincinoasă de lucrător de poliție și sub pretextul că efectuează cercetări, context în care a sustras portofelului părții vătămate,folosirea de violențe cu scopul de a-și asigura scăparea).
Pe de altă parte, Curtea ține cont de conduita inculpatului care a avut o atitudine nesinceră ,nerecunoscând comiterea tuturor faptelor astfel cum au fost deduse judecății.
De asemenea, Curtea nu poate ignora că inculpatul I. C. nu este la prima încălcare a legii penale ,fiind anterior condamnat de nenumărate ori la pedeapsa cu închisoarea și a fost liberat condiționat de mai multe ori,săvârșind faptele deduse judecății în stare de recidivă postexecutorie, beneficiind prin urmare, de clemența legii și a judecătorilor, împrejurare ce denotă faptul că până în prezent pedepsele aplicate nu l-au convins pe inculpatul I. C. că respectarea legii este o necesitate și că numai prin respectarea legii va putea evita aplicarea și executarea în viitor a altor pedepse.
Ca atare,Curtea consideră că împrejurărilor de fapt amintite,cert rezultate din actele dosarului justifică necesitatea aplicării pedepselor de 7 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie,de 3 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de violare de domiciliu și de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a posada permis de conducere,în opinia Curții,aceste pedepse fiind,în opinia Curții, în măsură să-și realizeze funcțiile și scopul prevăzute în art.52 Cod penal.
Referitor la pedeapsa accesorie, Curtea constată că a fost corect stabilită de instanța de fond în raport de natura faptelor săvârșite, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele Adiționale și jurisprudența CEDO în materie ( ex.cauzele Hirst c.Marii Britanii, S. și P. c. României s-a) care în conformitate cu art.11 alin. 2 și la art. 20 din Constituție fac parte din dreptul intern,ca urmare a ratificării Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994, dar s decizia nr. 74/2007 pronunțată de Sectiile Unite ale Inaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
Prin urmare,pentru motivele arătate ,Curtea, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală,va respinge,ca nefondat,recursul declarat de inculpatul I. C. împotriva aceleiași sentințe.
În temeiul art.3985/17 alin.4 rap. la art.383 alin.2 Cod procedură penală va deduce din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive de la 03.06.2013 la zi.
În baza art. 192 alin.2 C. proc. pen.va obliga pe recurentul intimat inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul, parțial, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,în cuantum de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În temeiul art.385/15 pct.2 lit.d Cod procedură penală admite recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București împotriva sentinței penale nr.1364 din data de 16.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Casează,în parte,sentința penală recurată și rejudecând,în fond:
Descontopește pedeapsa rezultantă și repune în individualitatea lor pedepsele componente.
În temeiul art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b C. pen condamnă pe inculpatul I. C. la pedeapsa de 2(doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.
În baza art. 33 alin. 1 lit. a C. pen., art. 34 lit. b C. pen. inculpatul I. C. execută pedeapsa cea mai grea, de 7 (șapte) ani și 6 (șase) luni închisoare.
Menține celelalte dispoziții.
În temeiul art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina statului.
În temeiul art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală respinge,ca nefondat,recursul declarat de inculpatul I. C. împotriva aceleiași sentințe.
În temeiul art.3985/17 alin.4 rap. la art.383 alin.2 Cod procedură penală deduce din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive de la 03.06.2013 la zi.
În baza art. 192 alin.2 C. proc. pen. obligă pe recurentul intimat inculpat la plata sumei de 350 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul, parțial, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,în cuantum de 50 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică,azi, 20 ianuarie 2014 .
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. N. C. C. C. A. A. R.
GREFIER
C.-M. S.
Red. M.N.
Dact.G.P.
2 ex.
Red. C.E. C. – Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Penală
| ← Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine.... | Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 2351/2013.... → |
|---|
