Tâlhărie. Art.233 NCP. Decizia nr. 672/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 672/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 672/2015
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.672/A
Ședința publică din data de 11 mai 2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: C.-V. G.
JUDECĂTOR: O. R.-N.
GREFIER: D. S.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află pronunțarea asupra cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Călărași și de inculpatul M. I. împotriva Sentinței penale nr.50 din data de 06 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Călărași în Dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04 mai 2015 și au fost consemnate în încheierea întocmită la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie penală, iar Curtea, în temeiul dispozițiilor art.391 alin.1 din Codul de procedură penală, pentru a da posibilitatea apărătorului ales al apelantului intimat inculpat să depună la dosar concluzii scrise, a stabilit pronunțarea hotărârii la data de astăzi, 11 mai 2015, când, în aceeași compunere, a decis astfel:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.50 din data de 06 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr._, Judecătoria Călărași a hotărât astfel:
În temeiul art.233 rap. la art.234 alin.1 lit.d cu aplic. art.5 din Codul penal, a condamnat pe inculpatul M. I. (fiul lui M. și V., născut la data de 18 mai 1968 în ., CNP_) la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată.
În temeiul art.67 din Codul penal, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b, n din același cod (de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; de a se apropia de persoana vătămată O. G. și de martorii D. G. și N. G.-F.), pe o perioadă de 3 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În temeiul art.91 alin.1 din Codul penal, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, potrivit art.92 alin.1 din același cod.
În temeiul art.93 alin.1 din Codul penal, a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea lui; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În temeiul art.93 alin.3 din Codul penal rap. la art.404 alin.3 din Codul de procedură penală, a impus inculpatului obligația de a presta, pe durata termenului de supraveghere, o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul Serviciului Public Pavaje Spații Verzi (Primăria Călărași) sau în cadrul Administrației Cimitirelor (Primăria Călărași), pe o perioadă de 75 de zile.
În temeiul art.404 alin.2 din Codul de procedură penală, a pus în vedere inculpatului că nerespectarea, cu rea-credință, a măsurilor și obligației anterior menționate ori săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere atrage revocarea suspendării, aplicarea și executarea pedepsei principale, conform art.96 din Codul penal.
A constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv, de la data de 20 ianuarie 2014 până la data de 23 ianuarie 2014, inclusiv.
A luat act că persoana vătămată O. G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În temeiul art.274 alin.1 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 1.710 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță (sesizată prin Rechizitoriul nr.235/P/2014 din data de 05 mai 2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași) a stabilit următoarea situație de fapt:
În seara zilei de 19 ianuarie 2014 (pe timp de noapte), inculpatul M. I. a deposedat-o, prin violență, folosindu-și forța fizică, pe persoana vătămată O. G., de un rucsac, în care aceasta avea obiecte de îmbrăcăminte, de o sacoșă în care se afla o pereche de papuci și de fularul pe care persoana respectivă îl purta la gât.
După ce a deposedat-o pe persoana vătămată de bunurile anterior menționate, inculpatul a fugit în scara blocului unde locuia acea persoană, care a solicitat intervenția organelor de poliție.
Organele de poliție au sosit la fața locului, l-au identificat pe inculpat și au restituit persoanei vătămate bunurile care îi fuseseră sustrase de acesta.
Pentru stabilirea acestei situații de fapt, prima instanță a avut în vedere următoarele mijloace de probă:
declarațiile persoanei vătămate din faza de urmărire penală și din cursul cercetării judecătorești și declarațiile martorului N. G.-F. din faza de urmărire penală
Din aceste mijloace de probă, prima instanță a reținut că, la momentul deja precizat, inculpatul a deposedat-o pe persoana vătămată de obiectele anterior menționate, după care a fugit în scara blocului H22, în timp ce persoana respectivă a solicitat intervenția organelor de poliție.
Martorul N. G.-F. a perceput în mod direct această situație de fapt și l-a recunoscut pe inculpat, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de I.P.J. Călărași la data de 15 aprilie 2014.
Declarațiilor date de martorul anterior menționat în faza de urmărire penală li s-a acordat valoare probatorie, potrivit art.381 alin.7 din Codul de procedură penală, în condițiile în care prima instanță s-a aflat în imposibilitatea de a-l audia în mod direct.
declarațiile martorului D. G. din faza de urmărire penală și din cursul cercetării judecătorești
Acest martor (care locuiește în blocul H22, fiind vecin cu persoana vătămată) a precizat că, în seara zilei de 19 ianuarie 2014, a ieșit din apartamentul său, pe scara imobilului respectiv, pentru a fuma o țigară. În fața ușii acelui apartament, se afla inculpatul, pe care martorul l-a întrebat ce căuta acolo, iar acesta i-a spus că a venit în vizită la o vecină, devenind agresiv în limbaj. Martorul a reintrat în apartamentul său și i-a strigat inculpatului să plece, întrucât, în caz contrar, va suna la poliție. Ulterior, auzind gălăgie, martorul a coborât în fața blocului, unde a văzut că organele de poliție l-au imobilizat pe inculpat și a aflat, de la persoana vătămată, că acesta i-a sustras anumite bunuri.
procesul-verbal de constatare a infracțiunii și dovada de predare a bunurilor
Din aceste mijloace de probă, prima instanță a reținut că organele de poliție care s-au prezentat la fața locului l-au identificat pe inculpat și au constatat că acesta avea asupra lui bunurile aparținând persoanei vătămate, respectiv un rucsac, o sacoșă și un fular, pe care le-au restituit acelei persoane.
declarațiile martorilor A. T. și O. N. (propuși, spre audiere, de către inculpat)
Prima instanță a apreciat că aceste declarații nu sunt concludente, întrucât niciunul dintre cei doi martori nu a perceput în mod direct comiterea faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.
declarațiile inculpatului
Fiind audiat, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii. Acesta a susținut că, fiind jandarm o perioadă îndelungată, în momentul când a văzut-o pe persoana vătămată, a crezut că aceasta furase ceva, motiv pentru care a oprit-o. Persoana respectivă i-a spus că locuia într-o . i-a dat rucsacul pe care îl purta, fără ca el să o forțeze fizic. Deoarece a dorit să verifice informațiile date de persoana vătămată, inculpatul a mers la blocul indicat de ea și, întrucât aceasta i-a spus că locuiește la etajul 4, a început să urce scările, persoana respectivă urmându-l, din spate. Deoarece, în scara acelui ., în momentul când a ajuns la etajul 4, inculpatul a sesizat că persoana vătămată nu se mai afla în spatele său. În continuare, a coborât scările rapid, iar, la ieșirea din . de către un echipaj de poliție, care i-a adus la cunoștință că era acuzat de comiterea infracțiunii de tâlhărie.
Prima instanță a înlăturat aceste declarații ale inculpatului, constatând că nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză.
De asemenea, prima instanță a apreciat că înscrisurile prezentate de inculpat nu sunt relevante, din perspectiva comiterii infracțiunii de către acesta.
Referitor la legea penală mai favorabilă, prima instanță, raportându-se la principiul aplicării ei globale, conform Deciziei Curții Constituționale nr.265/2014, a apreciat că aceasta este legea nouă, care prevede un tratament sancționator mai blând (limite de pedeapsă cuprinse între 3 ani și 10 ani închisoare, în comparație cu cele, mult mai mari, prevăzute de legea veche, cuprinse între 5 ani și 20 de ani închisoare și, respectiv, modalități avantajoase de individualizare a executării pedepsei).
Cu privire la încadrarea juridică, prima instanță a constatat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, prevăzută de art.233 rap. la art.234 alin.1 lit.d cu aplic. art.5 din Codul penal.
Infracțiunea a fost săvârșită pe timp de noapte (după ce întunericul a luat în mod efectiv locul luminii), iar inculpatul a acționat cu intenție directă (potrivit art.16 alin.3 lit.a din Codul penal), deoarece a avut reprezentarea că, prin folosirea violenței, ia bunuri din posesia altei persoane, fără consimțământul acesteia, prevăzând consecințele faptei sale asupra patrimoniului și integrității fizice ale acelei persoane și urmărind atât însușirea pe nedrept a bunurilor respective, cât și utilizarea violenței, pentru realizarea sustragerii lor.
La individualizarea pedepsei principale, prima instanță a avut în vedere criteriile generale enumerate în art.74 alin.1 din Codul penal, reținând, cu privire la gravitatea infracțiunii, comiterea ei într-un loc public, pe timp de noapte, prin violență, dar și, pe de o parte, valoarea mică a prejudiciului material cauzat persoanei vătămate și repararea integrală a acestuia, prin restituirea bunurilor sustrase și, pe de altă parte, lipsa unor leziuni corporale care să fi necesitat îngrijiri medicale, iar, cu privire la persoana infractorului, absența antecedentelor penale, dar și inaplicabilitatea în speță a vreuneia dintre circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art.75 din același cod.
Raportat la toate aceste aspecte și ținând seama, pe lângă natura și gravitatea infracțiunii, și de nevoia unei protecții corespunzătoare pentru persoana vătămată și cei doi martori care au dat declarații împotriva inculpatului, prima instanță a apreciat că, pentru formarea unei atitudini corecte a acestuia față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială, precum și pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către el, este suficientă aplicarea unei pedepse principale de 3 ani închisoare, însoțită de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b, n din Codul penal.
Din perspectiva modalității de executare, prima instanță a apreciat că circumstanțele personale ale inculpatului (vârsta și comportamentul corespunzător anterior săvârșirii infracțiunii ce face obiectul judecății) și particularitățile situației de fapt deja expuse justifică acordarea beneficiului suspendării sub supraveghere, în condițiile art.91 și urm. din Codul penal, nefiind necesară, în vederea reinserției sociale a inculpatului, privarea de libertate a acestuia.
Împotriva sentinței penale anterior menționate, au declarat apel în termenul legal P. de pe lângă Judecătoria Călărași (la data de 13 februarie 2015) și inculpatul M. I. (la data de 11 februarie 2015, printr-o cerere formulată în numele acestuia de către apărătorul său ales).
Cererile de apel, cea a Parchetului fiind însoțită de motivele scrise pe care se întemeiază, au fost înaintate de Judecătorie și înregistrate pe rolul acestei Curți la data de 10 martie 2015.
Potrivit motivelor scrise de apel (filele 4-5, d.a.), P. a criticat sentința primei instanțe, pe motive de nelegalitate, sub două aspecte, și anume: omisiunea stabilirii în sarcina inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, a cel puțin uneia dintre obligațiile prevăzute în art.93 alin.2 din Codul penal și, respectiv, acordarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale cu încălcarea dispozițiilor art.91 alin.3 lit.c din Codul penal, pe motiv că, prin atitudinea procesuală, de nerecunoaștere a faptei de care este acuzat, inculpatul a îngreunat înfăptuirea actului de justiție.
În dezbaterile de la termenul din data de 04 mai 2015 (consemnate în încheierea întocmită la acea dată), reprezentantul Ministerului Public a renunțat la susținerea celui de-al doilea motiv scris de apel, însă a solicitat înlăturarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe motiv de netemeinicie, considerând că acordarea acestui beneficiu nu se justifică în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și conduita procesuală nesinceră a inculpatului.
Pe de altă parte, cu ocazia acelorași dezbateri, reprezentantul Ministerului Public a invocat și un al treilea motiv de apel, solicitând să se interzică inculpatului, ca pedeapsă complementară, și exercitarea dreptului prevăzut de art.66 alin.1 lit.h din Codul penal.
La rândul său, inculpatul, prin motivele scrise de apel (filele 29-31, d.a.), concluziile formulate de apărătorul său ales în dezbateri și notele scrise prezentate ulterior (filele 37-40, d.a.), a criticat sentința penală atacată pe motiv de nelegalitate, susținând că a fost în mod greșit condamnat, pe baza unei situații de fapt ce nu corespunde realității și solicitând achitarea sa, în principal, conform art.16 alin.1 lit.a din Codul de procedură penală, deoarece fapta de care este acuzat nu există, iar, în subsidiar, potrivit art.16 alin.1 lit.b teza a II-a din același cod, întrucât fapta respectivă nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, lipsind intenția de a o deposeda de bunuri pe persoana vătămată, prin violență.
Cu ocazia judecării apelurilor, Curtea nu a putut proceda la ascultarea nemijlocită a inculpatului, conform art.420 alin.4 din Codul de procedură penală, întrucât acesta, fiind în mod expres întrebat, nu a dorit să dea o nouă declarație în fața instanței de control judiciar.
La cererea inculpatului, a fost încuviințată și administrată, în circumstanțiere, proba cu înscrisuri (filele 32-36, d.a.).
În schimb, pentru motivele consemnate în încheierea de dezbateri de la termenul din data de 04 mai 2015, Curtea a respins cererea inculpatului, de citare în vederea audierii a martorului N. G.-F..
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor anterior menționate, precum și din oficiu, potrivit art.417 alin.2 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei deduse judecății, Curtea constată că apelul Parchetului este fondat (în limitele care vor fi precizate), în timp ce apelul inculpatului este nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
I. Contrar apărării susținute de inculpat, Curtea constată, în urma unei analize proprii a întregului probatoriu al cauzei, că prima instanță a stabilit o situație de fapt corectă, acel probatoriu dovedind, mai presus de orice îndoială rezonabilă, atât existența faptei, în materialitatea ei, cât și săvârșirea acesteia, de către inculpat, cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru ca fapta respectivă să constituie infracțiune, astfel că soluția de condamnare este legală și temeinică, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art.396 alin.2 din Codul de procedură penală și, în mod corelativ, cererea de achitare a inculpatului este nefondată, în raport cu ambele temeiuri invocate de acesta.
În acest sens, Curtea reține că, la momentul faptei (data de 19 ianuarie 2014, în jurul orei 1930, după lăsarea întunericului), inculpatul (domiciliat în municipiul Călărași, pe . transportat, cu un autoturism taxi condus de martorul A. T. (care nu a asistat la evenimentele ulterioare), pe . departe de adresa lui de domiciliu (fila 28, d.a.).
Potrivit plângerii persoanei vătămate O. G., la acel moment în vârstă de 57 de ani (fila 7, d.u.p.) și declarațiilor constante ale acesteia, atât din faza de urmărire penală (filele 36-39, d.u.p.), cât și din cursul cercetării judecătorești realizate de prima instanță (filele 153-154, d.f.), pe . blocului H22, unde ea locuiește, a fost deposedată, prin violență, de către inculpat (pe care, la momentul respectiv, nu îl cunoștea), de mai multe bunuri, și anume un rucsac (în care se aflau echipamentul de muncă și un portofel cu suma de 100 de lei), purtat pe umăr, o pungă din plastic (în care se găsea o pereche de papuci), aflată în mâna sa și un fular, înfășurat la gât, după care acesta a fugit chiar în scara acelui imobil.
Persoana vătămată a descris, în detaliu, împrejurările de comitere a faptei, Curtea reținând doar aspectele relatate de aceasta, în mod concordant, în toate declarațiile sale: în seara respectivă, persoana vătămată a ajuns, cu autoturismul personal, în parcarea blocului unde locuiește, zonă care era luminată stradal; după ce a parcat acel autoturism, persoana vătămată a coborât din el, luând asupra sa rucsacul și punga în care se afla o pereche de papuci; conform planșei fotografice întocmite cu ocazia cercetării realizate la fața locului la scurt timp după consumarea faptei (filele 17-23, d.u.p.), persoana vătămată purta o vestimentație specifică anotimpului de iarnă, între care căciulă și fular; în timp ce se deplasa spre scara blocului, făcând doar câțiva pași din locul parcării autoturismului, persoana vătămată a fost acostată de un bărbat necunoscut, îmbrăcat în negru, care venea din direcția opusă; persoana vătămată a negat că, la momentul acostării ei, bărbatul respectiv i-ar fi spus că lucra la jandarmerie sau la poliție și că acesta ar fi fost motivul pentru care a oprit-o din drum; de asemenea, persoana vătămată a negat că inculpatul i-ar fi cerut să meargă împreună, pentru ca el să verifice unde locuia aceasta; încercând să-și continue drumul, persoana vătămată a fost prinsă, de mâna în care ținea punga cu papuci, de către același bărbat, care s-a postat în fața ei și a apucat-o, cu cealaltă mână, de fularul pe care îl purta în jurul gâtului, împiedicând-o astfel să se deplaseze; pe . la acel moment, a apărut un autoturism cu farurile aprinse, iar șoferul aflat la volan i-a claxonat, pentru a se da la o parte, însă acest fapt nu l-a intimidat pe bărbatul respectiv, care, din contră, a devenit și mai violent și a început să tragă de persoana vătămată, căreia i-a smuls, mai întâi, rucsacul de pe umăr, apoi, punga cu papuci din mână, iar, în final, fularul de la gât, după care a fugit chiar în scara blocului unde locuia aceasta; persoana vătămată s-a îndreptat spre autoturismul apărut în zonă și le-a spus celor aflați înăuntru (un bărbat și o femeie), care percepuseră și în mod direct evenimentele, crezând însă că era vorba despre un conflict între soți, ceea ce i se întâmplase, iar, la sugestia lor, a sunat imediat la numărul unic de urgență 112, sesizând astfel organele de poliție; la scurt timp, aceste organe au sosit la fața locului, iar persoana vătămată le-a spus ce i se întâmplase, informându-le, totodată, că bărbatul respectiv se refugiase în scara blocului; lucrătorii de poliție au intrat în imobil și l-au prins pe acel bărbat, în momentul când el cobora, acesta având asupra lui bunurile sustrase (rucsacul, perechea de papuci și fularul), ce au fost recuperate de către acei lucrători și restituite de îndată persoanei vătămate.
Conform procesului-verbal de cercetare la fața locului (filele 13-15, d.u.p.), zona acostării și agresării fizice a persoanei vătămate de către inculpat, astfel cum a fost indicată de către cea dintâi, este situată la o distanță de numai 2 metri față de locul unde persoana vătămată și-a parcat autoturismul.
În faza de urmărire penală, persoana vătămată l-a recunoscut pe inculpat, din planșa fotografică, a fi bărbatul care a deposedat-o, prin violență, de bunurile anterior menționate (filele 62 și 67, d.u.p.), iar, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, l-a indicat, în aceeași postură, pe inculpatul prezent în sala de judecată (fila 153, d.f.).
Martorul ocular N. G.-F. (șoferul autoturismului la care a făcut referire persoana vătămată), în declarațiile din faza de urmărire penală (filele 40-43, d.u.p.), ce urmează a fi valorificate prin prisma dispozițiilor art.381 alin.7 din Codul de procedură penală, în condițiile în care audierea sa în cursul judecății nu a fost posibilă, acesta fiind plecat din țară, fără a i se cunoaște o adresă de contact, a descris, în mod obiectiv și convingător, evenimentele la care a asistat în mod direct. Astfel, martorul a relatat următoarele aspecte faptice relevante, care se coroborează cu cele afirmate de persoana vătămată: în timp ce se afla în autoturismul personal, încercând să iasă din parcarea aferentă blocului H22, martorul a observat o persoană de sex feminin, care era agresată de un bărbat, în sensul că cel din urmă încerca să-i smulgă un ghiozdan (rucsac) de pe umăr; pentru moment, martorul a crezut că era doar o altercație în familie și, în încercarea de a ieși din parcare, a băgat autoturismul în marșarier, însă femeia venea după el, iar bărbatul continua să tragă de rucsacul pe care aceasta îl avea asupra sa; martorul a acționat din nou autoturismul în marșarier, dar femeia, fiind îmbrâncită de bărbat, venea în continuare spre el; întrucât i s-a părut dubioasă această situație, a coborât din autoturism, cu intenția de a le cere celor două persoane să se dea la o parte din drum; când a coborât, bărbatul a reușit, însă, să îi smulgă femeii rucsacul de pe umăr, iar martorul l-a văzut când a fugit în scara blocului H22; stând de vorbă cu femeia, ce era foarte speriată, aceasta i-a spus martorului că a fost acostată de acel bărbat, care a început să o smucească și, în cele din urmă, i-a smuls rucsacul de pe umăr; în continuare, martorul a fost prezent la momentul când femeia a anunțat organele de poliție, precum și la momentul sosirii acestora la fața locului, după scurt timp și al informării lor despre imobilul unde se refugiase bărbatul, văzând apoi secvența când lucrătorii de poliție au intrat în scara blocului anterior menționat, de unde au ieșit împreună cu acel bărbat, care avea asupra lui rucsacul femeii; martorul a precizat că îl cunoștea pe bărbatul respectiv din vedere, întrucât acesta frecventa acea zonă, însă a refuzat realizarea unei confruntări, susținând că îi este teamă de el.
Tot în faza de urmărire penală, martorul N. G.-F. l-a recunoscut pe inculpat, din planșa fotografică, a fi bărbatul la care s-a referit în declarațiile sale (filele 56-60, d.u.p.).
Aspecte faptice relevante, care se coroborează cu afirmațiile persoanei vătămate, au fost relatate și de un alt martor ocular, D. G., în declarațiile constante pe care acesta le-a formulat atât în faza de urmărire penală (filele 44-47, d.u.p.), cât și în cursul cercetării judecătorești realizate de prima instanță (filele 155-156, d.f.). Astfel, acest martor (locatar al blocului H22, la etajul 4) a făcut următoarele precizări, cu privire la fapte și împrejurări percepute de el în mod direct: ieșind pe casa scării, pentru a fuma o țigară și luminând acea locație, aflată în întuneric, cu o lanternă, a văzut, chiar în fața ușii de acces în apartamentul său, un bărbat îmbrăcat în negru, care stătea acolo ghemuit pe vine; martorul a observat că acel bărbat umbla în rucsacul din material textil de culoare neagră, aflat lângă el și a observat că acesta avea asupra lui și o pungă transparentă, în care se găsea o pereche de papuci roșii; martorul l-a întrebat pe acel bărbat ce căuta acolo, iar acesta i-a răspuns că a venit în vizită la cineva, fără a nominaliza o persoană anume; martorul a stat de vorbă cu bărbatul respectiv timp de aproximativ 5 minute, fără să o vadă prin preajmă pe persoana vătămată O. G. (vecina sa); la un moment dat, martorul l-a întrebat pe acel bărbat cine era persoana la care venise în vizită, iar acesta i-a spus doar că persoana respectivă locuia la etajul 2 (în condițiile în care persoana vătămată O. G. locuia la etajul 4, fiind vecină cu martorul); întrucât, față de răspunsul primit, i s-a părut suspectă prezența bărbatului la etajul 4, martorul a insistat cu aceeași întrebare, moment în care acesta a început să se răstească la el, spunându-i, totodată, că este dubios; martorul s-a speriat, a intrat imediat în locuința sa, a încuiat ușa și, prin aceasta, i-a strigat bărbatului respectiv să plece, întrucât, în caz contrar, va chema poliția; bărbatul a plecat de acolo după circa un minut; după alte aproximativ 3 minute, martorul a auzit gălăgie în fața blocului și, ieșind să vadă ce s-a întâmplat, a remarcat că acolo se aflau organele de poliție, care îl imobilizaseră pe bărbatul anterior menționat, iar persoana vătămată i-a spus că acesta îi smulsese rucsacul de pe umăr și o sacoșă, după care se refugiase la ei pe scară.
Conform procesului-verbal de cercetare la fața locului (filele 13-15, d.u.p.), ușa de acces în scara blocului H22 nu era prevăzută, la momentul faptei, cu sistem de închidere de tip interfon.
Și martorul D. G. l-a recunoscut pe inculpat, în faza de urmărire penală, din planșa fotografică, a fi bărbatul la care s-a referit în declarațiile sale (filele 64 și 68, d.u.p.), iar, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, l-a indicat, în această postură, pe inculpatul prezent în sala de judecată (fila 155, d.f.).
Afirmația martorului D. G., în sensul că l-a văzut pe inculpat „umblând” în rucsacul aflat lângă el (aparținând persoanei vătămate), este confirmată de o mențiune inserată în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante (filele 8-12, d.u.p.), potrivit căreia lucrătorii de poliție sosiți la fața locului, verificând rucsacul identificat asupra inculpatului la momentul imobilizării lui, au constatat că acel obiect „avea fermoarul desfăcut în partea superioară”. Conform unei alte mențiuni din același proces-verbal, în interiorul rucsacului respectiv, au fost găsite, de către persoana vătămată căreia i-a fost prezentat de către lucrătorii de poliție, pe lângă alte bunuri personale, o pereche de papuci aflată într-o pungă din plastic și un fular. Întrucât, la momentul deposedării persoanei vătămate, aceste ultime două obiecte erau în afara rucsacului, fiind smulse în mod separat din posesia ei (din mână și, respectiv, de la gât), prezența lor în rucsacul respectiv, la momentul imobilizării inculpatului, dovedește că acesta este cel care le-a introdus acolo, confirmându-se astfel, încă o dată, afirmația anterior citată a martorului D. G..
Declarațiile martorilor O. N. și A. T. (filele 48-53, d.u.p. și, respectiv, filele 110-113, d.f.) nu oferă informații utile cu privire la situația de fapt, întrucât aceștia nu au asistat la evenimentele în care au fost implicați persoana vătămată și inculpatul, relatând numai aspecte, referitoare exclusiv la cel din urmă, anterioare acelor evenimente.
Cu privire la apărările inculpatului, Curtea constată că, la momentul constatării infracțiunii de către organele de poliție, acesta a făcut următoarele afirmații, consemnate în procesul-verbal întocmit cu acea ocazie (filele 8-12, d.u.p.): mergând pe un trotuar de pe . coborât dintr-un taxi, a văzut în fața sa, la distanță de circa 50 de metri, o persoană de sex feminin, care fugea spre el; instinctiv, s-a oprit în fața acelei persoane, întrebând-o de ce fuge, iar aceasta i-a răspuns că se grăbea să ajungă la domiciliu; în continuare, a întrebat-o ce avea în rucsac și de ce a furat; femeia i-a răspuns că locuia în blocul din față, la etajul 4, iar el, dorind să se convingă de acest lucru, i-a cerut să meargă împreună acolo, pentru a-i verifica susținerea; în continuare, amândoi au urcat în acel . a ajuns la etajul 4, a constatat că femeia nu se mai afla în spatele său; observând acest lucru, a coborât, iar, la parterul blocului, a fost imobilizat de către lucrătorii de poliție.
Inculpatul a făcut afirmații asemănătoare și în declarațiile din faza de urmărire penală (filele 24-26 și 33-35, d.u.p.) și, respectiv, din cursul cercetării judecătorești realizate de prima instanță (filele 99-100, d.f.), când, însă, în plus față de precizările anterioare, a confirmat că, atunci când a abordat-o pe persoana vătămată, aceasta părea speriată și, de asemenea, a recunoscut că rucsacul acelei persoane a ajuns în posesia lui, pretinzând că ea însăși i l-ar fi dat, de teamă să nu-i facă ceva, fie în fața blocului, fie în timp ce urcau împreună spre locuința sa.
Susținerile inculpatului, referitoare la motivul acostării persoanei vătămate și însușirii rucsacului acesteia, nu sunt confirmate, ci, dimpotrivă, infirmate de mijloacele de probă deja analizate și, mai mult, sunt chiar neverosimile.
Astfel, inculpatul nu avea niciun motiv rezonabil de a o bănui pe persoana vătămată, care îi era total necunoscută, de săvârșirea unei fapte penale, câtă vreme nu a văzut-o comițând o asemenea faptă și nici nu a auzit pe cineva reproșându-i acest lucru, după cum el însuși a precizat în ultimul cuvânt din dezbaterile desfășurate în fața instanței de apel (consemnate în încheierea de la termenul din data de 04 mai 2015). Totodată, din împrejurările evidențiate de probatoriul anterior prezentat, rezultă că inculpatul a stabilit un contact vizual cu persoana vătămată încă din momentul când aceasta a coborât, din autoturismul său, în parcarea, luminată, a blocului unde locuia, astfel că avea posibilitatea să-i observe comportamentul, normal pentru orice persoană sosită acasă.
Existența ipotetică a bănuielii exprimate de inculpat ar fi trebuit, în mod normal, să-l determine pe acesta (fost lucrător în jandarmerie) să apeleze serviciul unic de urgență 112 ori, măcar, să o împărtășească, cerând eventual și sprijin, persoanelor cu care a intrat în contact vizual și/sau verbal (martorii N. G.-F. și D. G.), fapt care, însă, nu s-a întâmplat. De asemenea, dacă acea bănuială ar fi existat cu adevărat, ea ar fi trebuit să-l determine pe inculpat la o maximă vigilență în păstrarea unui contact direct cu persoana vătămată, fapt care nici el nu s-a întâmplat, timp de peste 5 minute, acesta însuși afirmând că a ajuns singur la etajul 4 al blocului (astfel cum a relatat și martorul D. G.), după ce ar fi pierdut-o pe drum pe persoana respectivă. În sfârșit, „instinctul” profesional, chiar de el invocat și cunoașterea, din postura de fost jandarm, a rigorilor legii ar fi trebuit să-l oprească pe inculpat din acțiunea de a căuta în rucsacul persoanei vătămate (ce rezultă din probatoriul deja analizat), dacă unicul scop al acestuia ar fi fost, cu adevărat, cel afirmat (prinderea unui rău-făcător).
Împrejurările că inculpatul deținea asupra sa, la momentul faptei, suma de 367 lei, un lănțișor din aur și un telefon mobil, care, ulterior, i-au fost restituite, prin intermediul fratelui său (M. C.), de către organele de poliție (fila 80, d.u.p.), că l-a plătit pe taximetristul ce l-a transportat până la locul faptei și că nu se confrunta cu probleme financiare, fiind susținut material de soția aflată la muncă în Italia, în condițiile în care el nu lucra la acel moment, astfel cum au relatat martorii A. T. (filele 112-113, d.f.) și, respectiv, O. N. (filele 110-111, d.f.), nu constituie argumente pertinente și suficiente pentru a considera că acesta nu avea niciun motiv să-și însușească, prin violență, bunuri din posesia persoanei vătămate, modul său de acțiune (acostarea unei femei vulnerabile, cu o vârstă relativ înaintată, pe timp de noapte, într-o zonă locuită și deposedarea acesteia, prin violență, în absența oricăror scrupule, de toate lucrurile de aparentă valoare deținute asupra sa) dovedind contrariul.
Probatoriul cauzei dovedește și predispoziția inculpatului spre acte de violență fizică, îndreptate împotriva femeilor, sens în care Curtea reține, din considerentele Sentinței civile nr.2873/2002 a Judecătoriei Călărași (filele 85-88, d.u.p.), prin care s-a pronunțat divorțul său de prima soție, că acesta le-a lovit, în public, atât pe acea persoană, cât și pe propria mamă.
În considerarea tuturor aspectelor anterior menționate, Curtea concluzionează, contrar susținerilor apărării, că fapta la care se referă actul de trimitere în judecată există și constituie infracțiunea de tâlhărie, în incriminarea prevăzută de art.233 rap. la art.234 alin.1 lit.d din Codul penal în vigoare (corect identificat de prima instanță ca lege penală mai favorabilă), fiind săvârșită de inculpat cu intenție directă, întrucât el a prevăzut și a urmărit luarea de bunuri din posesia persoanei vătămate, în vederea însușirii lor pe nedrept și, în acest scop, întâmpinând rezistența acelei persoane, a utilizat împotriva acesteia, pentru a-și apropria bunurile respective, violența fizică, ale cărei consecințe, de asemenea, le-a prevăzut și urmărit.
II. 1. Pedeapsa principală aplicată inculpatului de către prima instanță, pentru această infracțiune, nu a fost contestată, sub aspectul duratei sale (3 ani închisoare), pe care Curtea, din oficiu, o constată a fi legală și just individualizată, în raport cu criteriile prevăzute de art.74 alin.1 din Codul penal.
2. Sub aspectul modalității de executare a acelei pedepse, Curtea constată că este nefondată critica Parchetului, la susținerea căreia reprezentantul Ministerului Public a și renunțat cu ocazia dezbaterilor din fața instanței de apel, în sensul nelegalității acordării beneficiului suspendării sub supraveghere, pe motivul neîndeplinirii condiției prevăzute de art.91 alin.3 lit.c (teza a II-a) din Codul penal.
Astfel, potrivit dispozițiilor textului legal anterior menționat, nu se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
În speță, inculpatul nu se află în niciuna dintre aceste situații, împrejurarea nerecunoașterii faptei pentru care a fost trimis în judecată (singura invocată în motivele scrise de apel ale Parchetului) neconstituind, prin ea însăși, în lipsa oricăror alte manifestări, un act de zădărnicire a aflării adevărului, ci expresia exercitării unui drept legitim (acela de a nu se auto-incrimina).
Pe de altă parte, Curtea constată că nefondată este și critica prin care, în dezbateri, P., prin reprezentantul Ministerului Public, a contestat temeinicia acordării de către prima instanță a aceluiași beneficiu.
Astfel, pornind de la premisa, necontestată, a îndeplinirii tuturor condițiilor de legalitate (pozitive și negative), prevăzute de art.91 alin.1 lit.a-c și alin.3 lit.a-c din Codul penal, Curtea constată, din perspectiva condiției de temeinicie reglementate de art.91 alin.1 lit.d din același cod, că nu este necesară privarea efectivă de libertate a inculpatului (care ar fi excesivă și disproporționată în raport cu gravitatea concretă a infracțiunii comise), ci numai supravegherea strictă a conduitei sale viitoare, pe o perioadă determinată, suficient de îndelungată (3 ani), aceasta, corelată cu aplicarea pedepsei și conștientizarea riscului executării ei în ipoteza unui comportament prohibit, fiind suficientă pentru a-l împiedica să comită alte infracțiuni.
În acest sens, Curtea reține că inculpatul, în vârstă de 47 de ani, nu are antecedente penale de nicio natură, conduita lui anterioară săvârșirii infracțiunii ce face obiectul judecății fiind una de conformare la normele de drept și regulile de conviețuire socială. De asemenea, Curtea reține, cu referire la consecințele infracțiunii respective, că aceasta nu a cauzat vătămări corporale persoanei vătămate, iar paguba materială produsă acesteia, de o valoare scăzută, a fost deja reparată, prin restituirea integrală, în natură, a bunurilor de care a fost deposedată, prin violență, de către inculpat. Totodată, Curtea reține că, în pofida nerecunoașterii săvârșirii acelei infracțiuni, inculpatul a manifestat un comportament procesual adecvat, prezentându-se în mod constant în fața organelor judiciare și exercitându-și drepturile procesuale în limitele dispozițiilor legale, ceea ce dovedește că a înțeles scopul procesului penal desfășurat în privința sa și prezintă disponibilități reale de îndreptare.
3. Curtea constată, în schimb, că este fondată critica Parchetului, referitoare la omisiunea primei instanțe de a stabili în sarcina inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, cel puțin una dintre obligațiile prevăzute în art.93 alin.2 din Codul penal.
Sub acest aspect, Curtea menționează, în prealabil, că folosirea, în textul legal invocat, a verbului „impune”, pe lângă substantivul „instanța”, dovedește, în afara oricărui dubiu, caracterul imperativ, iar nu facultativ, al stabilirii, în sarcina persoanei condamnate cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, a uneia sau mai multora dintre obligațiile enumerate în cuprinsul acelui text, numai alegerea în concret a numărului și a conținutului obligațiilor respective fiind lăsată la aprecierea instanței, în funcție de ansamblul circumstanțelor cauzei.
Pornind de la această premisă și având în vedere particularitățile infracțiunii săvârșite, pregătirea profesională a inculpatului și vârsta actuală a acestuia, Curtea apreciază că singura obligație adecvată este cea prevăzută la lit.b a art.93 alin.2 din Codul penal, și anume aceea de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune competent sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate, urmând să impună inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, și obligația respectivă, pe lângă cele deja legal stabilite de prima instanță.
III. 1. Curtea constată că este fondată și solicitarea Parchetului, de a se interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, și exercitarea dreptului prevăzut de art.66 alin.1 lit.h din Codul penal (de a deține, purta și folosi orice categorie de arme).
În acest sens, Curtea reține că, potrivit actelor dosarului (filele 99-106, d.u.p.), inculpatul a deținut permis de port-armă și a fost angajat ca agent de pază (înarmată), fiind rezonabil a crede că, și în viitor, poate accede la astfel de activități și, apreciază, față de natura infracțiunii pentru care acesta este condamnat (săvârșită cu violență) și împrejurările în care a fost comisă (ce dovedesc predispoziția sa spre agresivitate), că interzicerea exercitării dreptului anterior menționat, pe o perioadă determinată (3 ani), este legitimă și necesară, urmând să procedeze la reformarea corespunzătoare a sentinței penale apelate, făcând aplicarea dispozițiilor art.67 alin.1 rap. la art.68 alin.1 lit.b din Codul penal.
2. Din oficiu, Curtea constată, raportat la dispozițiile cu caracter imperativ ale art.65 alin.1 din Codul penal, că inculpatului trebuie să îi fie interzis, și ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor a căror exercitare i-a fost interzisă ca pedeapsă complementară, chiar și în situația, incidentă în speță, a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, întrucât textul legal citat nu face nicio distincție din această perspectivă, urmând ca, în aplicarea prevederilor art.65 alin.3 din același cod, pedeapsa accesorie să fie executată dacă pedeapsa principală va deveni ea însăși executabilă.
D. urmare, reformând sentința primei instanțe și sub acest aspect, Curtea va aplica inculpatului, în temeiul art.65 alin.1, 3 din Codul penal, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b, h, n din Codul penal, ce va fi executată în condițiile anterior menționate.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va admite numai apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Călărași, va desființa în parte, în limitele deja precizate, sentința penală atacată și, în rejudecarea pe fond a cauzei, va hotărî în sensul celor anterior menționate.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, alte motive de desființare și reformare.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului admis al Parchetului vor rămâne în sarcina statului.
În schimb, potrivit art.421 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M. I., care, aflându-se în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în condițiile art.275 alin.2 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
I. În temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Călărași împotriva Sentinței penale nr.50 din data de 06 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Călărași în Dosarul nr._ .
Desființează, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.67 alin.1 rap. la art.68 alin.1 lit.b din Codul penal, interzice inculpatului, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, și exercitarea dreptului prevăzut de art.66 alin.1 lit.h din Codul penal (de a deține, purta și folosi orice categorie de arme).
În temeiul art.65 alin.1, 3 din Codul penal, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.66 alin.1 lit.a, b, h, n din Codul penal, care se va executa dacă pedeapsa principală stabilită prin sentința penală apelată va deveni executabilă.
În temeiul art.93 alin.2 lit.b din Codul penal, impune inculpatului, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani, și obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
II. În temeiul art.421 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M. I. împotriva aceleiași sentințe penale.
În temeiul art.275 alin.2 din Codul de procedură penală, obligă pe apelantul inculpat la plata către stat a sumei de 400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C.-V. G. O. R.-N.
GREFIER,
D. S.
Red.jud.C.V.G / Th.red.jud.C.V.G./gref.V.M.C.
Ex.2 / 12 iunie 2015
J.Călărași - jud.R.M.N.
| ← Refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.... | Sesizare transmisă de comisia prevăzută de HG 836/2013.... → |
|---|
