Traficul de persoane. Legea 678/2001 art. 12. Decizia nr. 308/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 308/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-10-2013 în dosarul nr. 308/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II A PENALĂ

DECIZIA PENALĂ nr. 308/A

Ședința publică de la 25 octombrie 2013

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE F. D.

JUDECĂTOR L. C.

GREFIER V. B.

MINISTERUL PUBLIC – P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - D.I.I.C.O.T., a fost reprezentat de PROCUROR: M. V..

Pe rol, soluționarea apelurilor declarate de către P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - D.I.I.C.O.T. și inculpatul I. P. și partea civilă, I. P., împotriva sentinței penale nr. 39, din data de 18.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II a Penală, în dosarul nr._ .

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns apelantul – inculpat, I. P., personal în stare de arest și asistat de avocat ales, lipsind apelanta - parte civilă I. P..

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Curtea, din oficiu, pune în discuția părților nelegalitatea hotărârii apelate, având în vedere că prin actul de sesizare al instanței, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de trafic de persoane, indicându-se ca părți vătămate, M. M., N. M., N. A. I. și I. P.. După al doilea termen acordat în cauză, instanța de fond, nemotivat, a schimbat calitatea procesuală a primelor trei părți vătămate, în martor, dispunând citarea în continuare a acestora în calitate de martor, până la soluționarea cauzei, în loc să le mențină calitatea de parte vătămată.

Față și de motivul invocat de P., privind confiscarea sumelor de bani de la inculpat, prima instanță era obligată să citeze și să audieze părțile vătămate, așa cum, în mod legal a dispus cu privire la partea vătămată I. P..

Reprezentantul Parchetului, invocând dispozițiile art. 24 al. 1 Cod procedură penală, consideră că, atâta timp cât părțile vătămate au dorit să participe în proces la martore, nu mai era necesară citarea acestora.

Apărătorul apelantului - inculpat arată că achiesează la excepția ridicată, precizând că își extinde în acest sens motivele de apel.

CURTEA,

Cu privire la apelurile penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.39 din 18.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a penală, a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea formulată de inculpatul I. P., în prezent deținut în Penitenciarul G., de a constata că regula specialității, prevăzută de art. 74 din Legea 302/2004, constituie un impediment la judecarea inculpatului în prezenta cauză, și, în consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea inculpatului I. P. de încetare a procesului penal în baza art. 11 pct. 2) lit. b) rap. la art. 10 alin. 1) lit. f) C.p.p.

A fost respinsă excepția nulității absolute a mijloacelor de probă din faza urmăririi penale, invocată de inculpatul I. P..

În baza art. 334 C.p.p., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I. P., în art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr.678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005, cu aplic. art. 13 C.p. și 41 alin. 2) C.p. (trei acte materiale) și art. 323 C.p., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.p. și 37 alin. 1) lit. b) C.p.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte cereri de schimbare de încadrare juridică formulate în cauză.

În baza art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 alin. 1) lit. b) C.p. și art. 39 alin. 4) C.p., a fost condamnat inculpatul I. P. la pedeapsa închisorii de 9 ani ca urmare a săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane.

În baza art. 71 C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza aII-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 9 ani închisoare.

În baza art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005, cu aplic. art. 13 C.p., art. 37 alin. 1) lit. b) C.p., art. 39 alin. 4) C.p. și 41 alin. 2) C.p., a fost condamnat inculpatul I. P. la pedeapsa închisorii de 15 ani ca urmare a săvârșirii infracțiunii de trafic de minori.

În baza art. 65 alin. 1) C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 6 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 15 ani închisoare.

În baza art. 71 C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 15 ani închisoare.

În baza art. 323 C.p. cu aplic. art. 37 alin. 1) lit. b) C.p. și art. 39 alin. 4) C.p., a fost condamnat inculpatul I. P. la pedeapsa închisorii de 11 ani, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

În baza art. 71 C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 11 ani închisoare.

În baza art. 134 C.p., a fost recunoscută hotărârea penală pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, prin care inculpatul I. P. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani.

În baza art. 33 lit. a ) C. pen. s-a constatat că infracțiunile pentru care inculpatul este condamnat prin prezenta sunt concurente cu infracțiunile pentru care acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 79/2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, și cu infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin hotărârea pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007.

A fost descontopită și repusă în individualitatea lor pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 79/05.05.2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, după cum urmează:

- 5 ani închisoare pentru săv. infr. de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. 1) C.p., cu aplic. art. 37 lit. b) C.p.;

- 9 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prev. de art. 26 C.p., rap. la art. 211 alin. 2) lit. a) și e) C.p., cu aplic. art. 37 lit. b) C.p.;

- 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 36 alin. 1) din Decretul 328/1996, cu aplic. art. 37 lit. b) C.p.

În baza art. 36 și 34 alin. 1) lit. b) C.p., au fost contopite pedepsele stabilite prin prezenta, prin sentința penală nr. 79/05.05.2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție și hotărârea pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, în pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare, pe care o sporește până la maximul ei special, de 18 ani închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani, inculpatul urmând să execute 20 de ani închisoare.

În baza art. 35 C.p., i s-a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară cea mai grea, de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 6 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare.

În baza art. 71 C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p. C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa principală rezultantă următoarele perioade în care inculpatul a fost arestat preventiv, arestat în vederea predării sale, sau s-a aflat în executarea pedepselor definitiv aplicate pentru infracțiunile concurente cu cele pentru care inculpatul este condamnat prin prezenta: de la 13.03.1999 la 28.04.1999 și de la 15.07.2005 în prezent.

În baza art. 350 C.p.p., a fost menținută măsura arestării preventive luate față de inculpat.

În baza art. 346 C.p.p., a fost respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă I. P..

În baza art. 118 C.p., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea Ministerului Public, de luare față de inculpat a măsurii de siguranță a confiscării speciale.

În baza art. 357 alin. 2) lit. c) C. pen. a fost ridicată măsura asigurătorie luată în privința inculpatului în cursul urmăririi penale prin ordonanța nr. 331/D/P/2002 din data de 19.12.2005.

A fost obligat inculpatul la plata a 20.000 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare datorate statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 331/D/P/2002 din 06.06.2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus Trimiterea în judecată în lipsă a inculpatului I. P., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr. 287/2005, art. 13 alin. 1), 2), 3) din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr. 287/2005, art. 323 C.p., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.p., art. 37 lit. a) C.p. și art. 13 alin. 1) C.p..

Prin același rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată și a inculpaților B. R., I. M. D., A. Sinel, Scorfie A., T. C. A., V. G., Ț. Pompilică și Ț. F..

În fapt, în cuprinsul actului de sesizare s-a reținut că inculpatul I. P. a racolat prin intermediul altor traficanți pe numitele N. M. (minoră), Mutuleanu M., N. A. I. și I. Pentruța, sub pretextul găsirii unui loc de muncă în Spania, ulterior acestea fiind obligate să practice prostituția în folosul inculpatului, fapte care ar constitui infracțiunile de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr. 287/2005, și trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1), 2), 3) din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr. 287/2005, cu aplic. art. 33 lit. a) C.p.p. și art. 13 C.p.. De asemenea, s-a mai reținut că același inculpat s-a asociat cu alte persoane în vederea racolării unor tinere ce erau obligate ulterior să practice prostituția, iar în urma acestui fapt inculpații beneficiau de foloase materiale, fapte care ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. 1) C.p.

În cuprinsul rechizitoriului, cu ocazia prezentării pe larg a situației de fapt, referitor la inculpatul I. P. s-au reținut următoarele:

În cauză a fost audiată și martora cu identitate protejată P. C. care a declarat că în cursul anului 2002 l-a cunoscut pe S. C., prin intermediul unei cunoștințe, care a întrebat-o dacă dorește să meargă în Spania pentru a lucra, întrucât el are o cunoștință în Călărași pe nume „C.” care o poate ajuta să plece. A mers la întâlnirea cu „C.” și cu aceea ocazie a aflat de la acesta că în Spania trebuie să practice prostituția, iar banii pe care-i va obține trebuie să-i împartă cu el.

Martora aflând ceea ce trebuie să facă în Spania, nu a fost de acord, însă „C.” i-a spus că el a cumpărat-o de la S. C.. Martora împreună cu „C.” au mers la domiciliul lui S. C. pentru a-i restitui banii, deoarece „C.” s-a convins că martora nu practică prostituția, însă nu l-au găsit. Tot martora mai spune că la vânzarea ei a luat parte și inculpatul I. P.. Ulterior, martora a fost dusă acasă la și acesta i-a lăsat suma de 7 milioane lei. Martora a lăsat banii mamei sale și apoi a plecat la „C.” în Călărași unde a stat o săptămână.

„C.” s-a ocupat de obținerea pașaportului întrucât el avea cunoștințe la pașapoarte și martora cunoaște că acesta a dat unui funcționar suma de 1.500.000 lei și acesta s-a ocupat de eliberarea pașaportului.

În data de 04.04.2002 „C.” a urcat-o într-o dubiță unde se mai aflau încă 11 fete și a mers până la A.. Înainte de a pleca în Spania cu autocarul, „C.” i-a spus martorei că acolo va urma să practice prostituția, iar banii astfel obținuți să-i împartă cu fratele său Bididiu, și i-a mai spus că în Spania va fi așteptată de o femeie de încredere a lui Bididiu care se va ocupa de ea.

La Valencia, martora a fost așteptată de o anume M. care a dus-o cu mașină până la clubul „T.”. În acel club se găseau în jur de 90 de fete care se prostituau pentru Țaganu, acesta fiind tot din Călărași și era prieten cu Bididiu.

Pentru Bididiu lucrau 8 fete: martora, F., M., R., M., M., A. împreună cu mătușa ei, iar celelalte fete lucrau pentru alți pești.

În acel club se practica prostituția, iar martora a precizat că avea 12 -13 clienți pe noapte și, pe perioada cât a stat a reușit să strângă aproximativ suma de 35.000 euro. Întreaga sumă de bani a fost luată de M..

După un timp, Bididiu a plecat în România, iar M. îi trimitea banii, sume între 10.000 – 15.000 euro prin sistemul Western Union.

Înainte de a pleca Bididiu le-a spus fetelor că dacă vor avea probleme în club să-l sune pe „Țaganu” care se va ocupa de protecția lor.

Martora a stat în Spania trei luni, după care M. a trimis-o în România, unde a fost așteptată la vamă de o persoană de încredere a lui Bididiu.

A doua zi, a venit la martoră acasă Bididiu care i-a adus suma de 25 milioane lei, iar în următoarele două săptămâni i-a mai adus suma de 55 milioane lei.

Martora a precizat că la prima plecare atât ea cât și celelalte 11 fete au fost însoțite de inculpatul A. Sinel, care este prieten cu Bididiu și care este tot traficant de femei.

În cursul lunii iulie 2002, martora a fost trimisă din nou în Spania, urcată într-un taxi de Bididiu, taxi în care se mai aflau încă trei fete care trebuiau să practice prostituția pentru inculpații Ț. Pompilică și Ț. F.. I s-a precizat că va fi însoțită de cei doi până în Spania, iar acolo va fi așteptată de M..

Martora a rămas în acel club circa două săptămâni și a reușit să strângă circa 5.000 euro, bani luați de M. și trimiși în țară lui Bididiu.

Fiind mutată în clubul „Ladys”, acolo tariful era de 50 euro pentru o jumătate de oră, iar banii strânși aproximativ 3.000 euro au fost luați tot de către M..

După o perioadă de timp i-a spus lui M. că vrea să plece în România, aceasta l-a anunțat pe Bididiu, care telefonic i-a atras atenția să nu meargă la poliție întrucât familiei sale i se poate întâmpla ceva rău. După un timp martora s-a întors în România.

După o perioadă de timp martora s-a reîntors în Spania pentru a practica prostituția pe cont propriu în clubul „T.”.

În acel club a venit inculpatul I. P. însoțit de F. I., care au luat mai multe fete cu forța, pentru a se prostitua în folosul lor (…).

Martora R. E. a precizat că în perioada în care a lucrat pentru cetățeanul spaniol, acesta a bătut-o fără a avea motiv, atât pe ea, cât și pe celelalte fete ce lucrau pentru el, precizându-le doar că trebuie să-i știe de frică. În cluburile unde a fost dusă pentru a practica prostituția, martora a mai întâlnit și alte fete din România, al căror nume nu-l cunoaște, întrucât nu aveau voie să vorbească între ele. Aceasta a precizat însă, că acele tinere erau din Fetești și din C., iar cele din Fetești, se prostituau în folosul unei persoane cu numele de „Geamănul” și erau în jur de treizeci de fete. Aceste tinere nu locuiau în club, ci într-un apartament și erau aduse la club cu mașina de către oamenii lui „Geamănul”, dintre care unul era poreclit „Box”, fiind tatuat pe întregul corp cu numele de „Box”. Pe numitul „Geamănul” martora l-a văzut o singură dată, când a venit în club, în Valencia, ca urmare a faptului că unele dintre fetele ce lucrau pentru el s-au bătut cu celelalte fete care lucrau în acel club. De aceste fete aveau grijă supraveghetori băieți.

În cursul anului 2003, cu ocazia returnării din Spania a mai multor cetățeni români, a fost identificată ca victimă a traficului de persoane și numita I. P.. Aceasta a fost audiată în calitate de parte vătămată și potrivit celor declarate, a rezultat că, în anul 2002, o vecină pe nume Grenadă C. N. i-a precizat că o poate ajuta să plece în Spania la muncă și să obțină sume de bani cu care își poate ajuta familia. Având o situație familială grea, partea vătămată a fost de acord cu propunerea sus-numitei, aceasta din urmă achitând și taxele necesare obținerii pașaportului victimei. După obținerea pașaportului, înscrisul victimei a rămas la numita Grenadă C.. Ulterior acestui fapt, partea vătămată a mers cu numita C. la Călărași, unde s-au întâlnit cu încă două fete, care, de asemenea, trebuiau să ajungă în Spania. Toate cele patru femei s-au deplasat apoi la A., cu un taxi, iar de acolo, cu autocarul, până în Spania. Au ajuns în orașul Valencia, unde au fost așteptate de prietenul C., pe nume C. „Pluto” (B. C. N. – decedat) care le-a cazat într-un apartament unde se mai aflau și alte tinere, tot din România. Cu acea ocazie a aflat că va practica prostituția și în cazul în care va refuza acest lucru, va fi bătută. Necunoscând nici o altă persoană din acea casă, neavând nici un ban asupra sa, partea vătămată și-a dat seama că nu are cum să plece din acel loc și, ca atare, trebuie să facă ce i se spune.

Din acel moment, a fost dusă într-un club din Castellion și a fost obligată să întrețină relații sexuale cu clienții care veneau în acel club. Împreună cu ea, a mai fost trimisă pentru a practica prostituția și o altă tânără ce se afla în acel apartament, despre care a înțeles că este minoră și este din Călărași. Cea care era minoră avea, în același timp, și obligația să strângă banii pe care îi strângea partea vătămată în urma practicării prostituției.

După o perioadă de timp, partea vătămată a fost vândută de C. „Pluto” numitului „G.”, însă nu cunoaște cu ce sumă. Li s-a precizat că va trebui să lucreze numai pentru „G.”, iar acesta a vrut să verifice „cât de bună” este victima, motiv pentru care a întreținut relații sexuale cu aceasta. După aceea, partea vătămată a fost trimisă într-un club dintr-un alt oraș spaniol, unde a rămas timp de o lună de zile și a practicat prostituția în folosul acestuia.

Partea vătămată I. P. a declarat că a fost trimisă să practice prostituția în folosul lui „G.” în patru-cinci cluburi din Spania, pe o perioadă de opt luni de zile. Numitul „G.” a bătut-o pe parte vătămată de mai multe ori folosind o bâtă din lemn, prima dată aplicându-i corecția fizică, în momentul în care a văzut-o că stătea de vorbă cu un client, cetățean român, lucru cu care traficantul nu era de acord. Din acel moment, „G.” i-a aplicat corecții fizice, ori de câte ori a avut chef, iar în urma unei astfel de bătăi, partea vătămată a trebuit să fie internată în spital. Chiar și după acest lucru, „G.” a continuat să o trimită pe partea vătămată să se prostitueze în folosul lui.

În perioada cât s-a prostituat pentru „G.”, acesta i-a dat părții vătămate un pașaport pe numele de V. I., înscris în care era înlocuită fotografia titularei cu fotografia părții vătămate. Acest lucru a fost făcut întrucât partea vătămată era minoră la acea dată.

În perioada cât a stat în Spania și a lucrat în folosul traficantului menționat anterior, partea vătămată a văzut când acesta s-a întâlnit cu un alt traficat pe nume „Țaganu” ce avea și el 30 de fete ce se prostituau în folosul său.

La un moment dat, partea vătămată I. P., a fost dusă de soția lui „Țaganu”, respectiv numita „S.”, la locuința acestora din Spania, locuință unde a venit și numitul „G.”. Cei trei au discutat despre partea vătămată și aceasta a înțeles că de fapt „G.” vrea să o vândă lui „Țaganu”.

În cursul lunii 2003, în timp ce se afla într-un club din Spania și practica prostituția în folosul traficanților menționați anterior, a fost depistată de către autoritățile spaniole care au constatat că avea pașaportul falsificat. În urma acestui fapt, partea vătămată a fost arestată o lună de zile, după care a fost trimisă în România, în baza unui titlu de călătorie. Pașaportul și buletinul victimei au rămas în Spania, însă aceasta nu poate preciza la care dintre traficanți.

Părții vătămate I. P., ca urmare a faptului că aceasta a precizat că poate recunoaște după fotografie tinere care practicau prostituția pentru traficanți români, în cluburi din Spania, i-a fost prezentat albumul foto ce reprezintă persoane de sex feminin, ocazie cu care aceasta a indicat mai multe fotografii. I s-a adus la cunoștință părții vătămate că fotografiile indicate de către ea aparțin numitelor D. I. C., C. L., T. Ș., A. V.. Din albumul foto cu persoane de sex masculin, partea vătămată a indicat fotografia numitului B. C. A. ca aparținând lui C. „Pluto”.

Cel despre care partea vătămată I. P. și martora R. E. au precizat că îl cunosc sub numele de „G.”, este de fapt inculpatul I. P..

În cursul anului 2004 organele poliției de frontieră s-au sesizat din oficiu cu ocazia returnării din Spania a numitei N. M. cu privire la faptul că aceasta a fost racolată în cursul anului 2003 sub pretextul găsirii unui loc de muncă și traficată în Spania unde a fost obligată să practice prostituția.

N. M. a declarat că a fost racolată de o anume N., care i-a propus să plece în Spania unde soțul ei îi va găsi un loc de muncă ca damă de companie. Fiind de acord cu această propunere martora a plecat în Spania însoțită de N. și numitul E.. În Spania au fost așteptați în orașul Castellon de către trei bărbați pe nume C., G. și „Box”, care au dus-o pe minoră la locuința numitului „P. G.”. Acesta i-a procurat minorei un pașaport emis pe numele altei persoane pe care rea înlocuită fotografia titularei înscrisului cu fotografia minorei N. M.. A fost făcut acest lucru întrucât victima era minoră și nu putea să o plaseze într-un club pentru a putea practica prostituția. Imediat după ce i-a fost dat acel pașaport, victima a fost trimisă în club și obligată să practice prostituția în folosul lui P. G., respectiv inculpatul I. P..

Inculpatul I. P. s-a ocupat și de racolarea altor tinere. Astfel, potrivit declarației martorei cu identitate protejată B. I. a rezultat că în cursul anului 2003, prin intermediul unei prietene martora a cunoscut un individ pe nume D. I. ce locuiește în București în zona Pieței „16 Februarie” la casă, care i-a propus plecarea în Spania unde îi poate găsi de lucru la un hotel. Întrucât condițiile propuse la momentul respectiv i s-au părut avantajoase, a luat hotărârea sa plece in Spania. Nu avea pașaport, astfel că D. s-a oferit să o ajute cu bani, el fiind cel care a achitat taxele pentru eliberarea acestuia. Imediat un prieten de-al lui D., pe nume E. s-a ocupat de aranjarea plecării in Spania. Împreuna cu martora a mai călătorit o fată pe nume M. în vârstă de aproximativ 28 ani, pe care a cunoscut-o în casa lui D. I.. Au ajuns în Spania și au fost așteptate de către E. in Barcelona. De aici, acesta le-a condus până în Valencia la un apartament situat în apropierea plajei.

Martora l-a văzut pe P. „Geamanu”, individ pe care-l cunoștea din vedere din B.. Acesta le-a întrebat pe martoră și pe numita M. dacă cunosc motivul sosirii lor în Spania și daca știu ce urmează sa lucreze. M. a răspuns ca știe, iar martora i-a spus că știe că va lucra la un hotel ca femeie de serviciu. P. „Geamanu” le-a spus că nu e vorba de niciun hotel, ci că amândouă urmează să lucreze într-un club de noapte unde vor practica prostituția pentru el.

Martora nu a fost de acord cu acest lucru însă acesta i-a spus că are o datorie la el în jur de 1000 de Euro și mai mult le-a amenințat cu violențe fizice în cazul în care nu sunt de acord. Martorei i-a fost luat pașaportul și cu acea ocazie P. „G.” a observat ca aceasta era minoră, și a luat legătura cu un individ care s-a ocupat de falsificarea pașaportului acesteia, astfel încât sa rezulte că aceasta are o vârsta care să-i permită să lucreze în clubul de noapte. In două ore acesta a revenit cu pașaportul modificat și a mai adus alte doua fete, dintre care una se numea L..

Tinerele au fost conduse de către un individ poreclit „Box”, care lucra pentru P. „Geamanu”, . intre orașele DENIA și JAVIA, numit “EL QUIJOTE”. În club erau aproximativ 20 de fete care practicau prostituția, unele dintre acestea erau de culoare, iar altele rusoaice ori din Brazilia. L. care se prostitua si ea pentru P. „Geamanu” i-a spus martorei care sunt regulile pe care trebuia sa la urmeze în club și anume să nu întrețină relații sexuale ori sa discute cu români; să nu discute cu alte fete; toți banii să fie predați unei anumite fete pentru a –i fi dați lui P. „Geamanu”.

Tot atunci martorei i s-a precizat că nu trebuie decât să facă ce-i va cere clientul. In club prostituția se practica astfel: clientul achita la recepție o suma cuprinsa intre 45 de euro pentru jumătate de ora de raporturi sexuale și 160 de euro pentru o oră într-o camera de lux. Timp de un 1 și 2 luni cât a fost constrânsă să se prostitueze pentru P. „Gemanu”, martora a observat ca acesta lucrează împreună cu mai mulți proxeneți români, care și ei aveau fete care se prostituau in club, iar unele dintre acestea fuseseră înșelate ca și martora cu privire la scopul venirii în Spania.

Astfel a aflat că P. „Geamanu” lucrează cu un individ pe nume „Tarzan”, care avea și el fete pe care le exploata sexual si încasa banii din aceste activități, deoarece in clubul in care lucra a fost adusă o fată care le-a spus că a lucrat inițial pentru „Tarzan”, iar apoi a fost adusă să lucreze pentru P. „Geamanu”. Din discuțiile purtate cu fetele românce martora a aflat ca aceste schimburi de tinere între ei sunt frecvente, lucru care a făcut ca aceasta să înțeleagă că, de fapt, aceștia fac parte dintr-o rețea al cărei lider este un individ poreclit „Țaganu”. Toate fetele din club știau ca șeful tuturor era „Țaganu” și l-a auzit și pe P. spunând că „Țaganu” este “șeful mare” precum și faptul ca „Țaganu” era cumătru cu P..

Despre „Țaganu”, martora a aflat ca acesta a fost reținut de către autoritățile spaniole, dar cu toate acestea reușea sa controleze activitatea de exploatare sexuală în mai multe cluburi din Spania.

În perioada în care martora s-a aflat în acel club unde practica prostituția au mai fost 15 fete care am fost constrânse să se prostitueze în beneficiul lui P. „Geamanu”, „Țaganu” sau „Tarzan”.

Martora a precizat că în afara sa toate celelalte fete erau din Călărași sau din apropierea orașului si ca si ea fuseseră înșelate cu privire la scopul deplasării in Spania. Tot in aceasta perioada a observat că multe fete aveau semne vizibile de violenta în principal pentru ca refuzaseră inițial să practice prostituția.

Metoda folosită cel mai frecvent pentru a le determina să se prostitueze erau amenințările la adresa lor, cât și a familiilor lor din România, dar și fixarea unei datorii pe care tinerele trebuiau sa o achite din practicarea prostituție, urmând ca ulterior banii sa fie împărțiți cu proxeneții. Cu toate ca in toata aceasta perioada martora a avut asupra sa pașaportul falsificat i-a fost imposibil să plece, deoarece era atent supravegheată de către una dintre fetele de încredere ale traficanților și nu îi era permis să iasă din club decât la un magazin din apropiere, dar și atunci însoțită și supravegheată permanent.

Martora a declarat că au fost zile în care a obținut din aceasta activitate și câte 3000 de euro, bani pe care i-a dat în totalitate lui P. „Geamanu” prin intermediul fetei care le supraveghea, dar cu toate acestea nu i s-a permis să plece acasă. Din discuțiile purtate cu fetele în club a auzit numele unui alt roman și anume Pompi din Călărași, care și el aducea fete în Spania pentru a fi exploatate.

După 1 an și 2 luni în care a fost constrânsă să se prostitueze în barul “El Quijote”, a fost depistată ca purtătoarea virusului hepatic B, fapt pentru care P. „Geamanu” a decis ca ea împreună cu o fată pe nume M. să fie mutate în Clubul “La T.” unde a fost obligată să se prostitueze timp de aproximativ 2 luni.

Ordinele lui P. erau „să facă orice” pentru a face banii, indiferent dacă făceau sex protejat sau nu, iar pașapoartele erau luate de P. care se ocupa cu aplicarea unor vize false.

După ce a fost mutată în barul “La T.” martora a auzit ca una dintre fetele din clubul “El Quijote” a încercat să se sinucidă otrăvindu-se, fapt pentru care a fost internată în spital. Ca urmare a internării ei, poliția a început o investigație, astfel atât ea cât și alte fete au fost salvate, fiind adăpostite de către poliție într-un centru de protecție a minorilor și ulterior a reușit să revină în România.

O altă victimă traficată de către inculpatul I. P. este și numita Mutuleanu M.. Din declarația acesteia, a rezultat că în luna iunie 2003, împreună cu o altă tânără din București, au plecat în Spania, iar acolo au fost așteptate de către numiții Box și E. B., care le-a dus într-un club din Valencia, unde a stat circa două luni și au fost obligate să se prostitueze. Despre inculpatul I. P., zis”G.”, susnumita a declarat că acesta era cel pentru care trebuia să lucreze în acel club, iar banii obținuți din practicarea prostituției erau luați de către acesta. Tot „G.” a fost cel care a achitat contravaloarea biletelor de călătorie până în Spania, pentru cele două tinere»;

Din declarația martorei cu identitate T. M. a rezultat că în anul 2004 l-a cunoscut pe numitul N. D. P., iar în anturajul acestuia se aflau numiții Bididiu, Pompi, Raș, F.. Numitul D. P. i-a propus de mai multe ori să plece în Spania, însă inițial martora nu a dat curs invitației acestuia, iar ulterior a fost de acord cu propunerea acestuia. În acest sens a luat legătura cu inculpatul Ț. F., prin intermediul unei prietene, în sensul de a fi ajutată aș obține pașaportul, iar acesta i-a dat banii pentru plata taxelor necesare obținerii înscrisului.

Martora urma să plece în Spania împreună cu alte două fete, dintre care una pe nume C. A. M..

Între timp a aflat despre acest lucru numitul N. D. P., care a mers și a discutat cu inculpatul Ț. F. și a luat de la acesta pașaportul martorei.

În anul 2005 sus-numitul i-a propus martorei să plece în Spania și a recurs și la violențe fizice, motiv pentru care aceasta a acceptat propunerea acestuia, fără a cunoaște adevăratul motiv al plecării în străinătate. N. D. P. a mers și aluat-o pe martoră de la serviciu, după care a cazat-o într-un hotel, iar a doua zi aceasta a fost luată cu o mașină Dacia Super N. de către un bărbat pe nume M., care a transportat-o până la București. Martora a primit de la N. D. P. suma de 2 milioane și 150 euro. A ieșit din țară cu un autocar al firmei „Philadelphia”, iar în Spania a fost așteptată de către o fată pe nume D. care a cazat-o într-o casă unde mai erau cazate încă 10 fete.

Martora a aflat de la D. că urma să practice prostituția în clubul „Nancy”, club ce se afla în apropierea casei unde era cazată.

A lucrat în acel club timp de 4 luni, perioadă în care a avut 6 clienți pe noapte, care plăteau 50 euro pentru o jumătate de oră și 120 euro pentru o oră. În momentul în care venea clientul și se stabilea perioada pentru care solicită fata, se plătea la casierie suma, primea un tichet în care se preciza numele fetei, suma și ora, iar apoi se urca la cameră. A doua zi dimineața se prezenta cu tichetul la casierie, încasa suma de bani ce-i revenea și această sumă de bani avea obligația să o predea D..

Martora a precizat că în acea perioadă primea telefoane de la o persoană căreia i se spune „Băiatul” și care le amenința pe tinerele care se prostituau în acel bar că produc prea puțini bani și că vor fi bătute din acest motiv, lucru care s-a și întâmplat. Corecțiile le-au fost aplicate prin intermediul numitelor D. și C. persoane de încredere ale traficanților.

Martora a fost lăsată să se întoarcă în țară ca urmare a insistențelor pe care le-a făcut, precum și datorită faptului că era gravidă și trebuia să facă întrerupere de sarcină. Înainte de a pleca din Spania aceasta a trebuit să promită că se va întoarce în acea țară după ce își va rezolva problemele și tot atunci a aflat de la C. că fusese vândută de N. D. P. unei alte persoane, respectiv lui „Tarzan”. Același lucru la aflat și după reîntoarcerea în țară de la numitul M., despre care a înțeles că este șoferul lui „Tarzan”.

La revenirea în țară a venit însoțită de către numitul S. E., care venise în Spania pentru a aduce o fată din Călărași să lucreze în clubul Nancy.

După un timp martora, prin intermediul lui M. a fost sunată de „Tarzan” care i-a propus să meargă din nou în Spania și să lucreze pentru el, iar în caz contrar o va omorî. Totodată, a mai fost contactată telefonic de către P. G., care i-a propus să meargă în Italia și să lucreze pentru el și a amenințat-o cu moartea în cazul în care nu va face acest lucru. Cu ocazia audierii martorei i-au fost prezentate albumele foto ce conțin fotografii ale unor persoane de sex feminin și sex masculin, ocazie cu care aceasta a fotografia ce aparține numitului N. D. P.».

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a Penală în data de_/3/2006 din 07.06.2006.

Prin sentința penală nr. 311/17.03.2008, instanța, în baza art. 197 alin. 2) C.p.p., a constatat nulitatea rechizitoriului nr. 331/D/P/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată, în temeiul disp. art. 332 alin. 2) C.p.p., a restituit cauza Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată în vederea refacerii actului de sesizare. De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul T. C. A., a respins ca neîntemeiate cererile de revocare a măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi țara formulate de inculpații B. R., I. M. D. și Ț. Pompilică, în baza art. 160 indice b alin 3 C.p.p. rap. la art. 332 al. 3 C.p.p. a menținut starea de arest a inculpatului T. C. A., în baza art. 332 al. 3 C.p.p. a menținut măsurile preventive de obligare de a nu părăsi țara față de inculpații B. R., I. M. D. și Ț. Pompilică, a respins ca neîntemeiată cererea de ridicare a măsurilor asiguratorii formulată de inculpata V. G. precum și cererea de restituire bunuri formulată de inc. Ț. Pompilică, iar în baza art. 332 al.3 C.p.p., a menținut măsurile asiguratorii luate în cauză.

Sentința a fost recurată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._/3/2006 (830/2008).

Prin decizia penală nr. 842/R/30.06.2008 instanța de recurs a admis recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a casat în parte sentința atacată numai cu privire la soluția de restituire a cauzei la P. în vederea refacerii actului de sesizare a instanței, a trimis cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță, Tribunalul București. Instanța de control judiciar a menținut starea de arest preventiv a inculpatului T. C. A., a respins ca nefondate recursurile inculpaților T. C. A. și Ț. Pompilică, a respins ca inadmisibile recursurile inculpaților I. M. și B. R..

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a Penală în data de 18.08.2008 sub nr._./3/2006.

În data de 17.12.2008 a fost admisă cererea de abținere formulată de președintele de complet, în consecință, procedându-se la o nouă repartizare aleatorie a cauzei, cauza fiind înregistrată sub nr._._ .

Prin încheierea din 21.05.2010, s-a dispus disjungerea soluționării cauzei în privința inculpatului I. P., cauza privindu-l pe acesta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a penală în data de 21.05.2010, sub nr._/3/2010.

Prin sentința penală nr. 88/F/04.02.2011, instanța, în baza art. 332 alin. 2) C.p.p., a dispus restituirea cauzei la P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în vederea refacerii urmăririi penale, în baza art. 332 alin. 3) C.p.p., menținând măsura arestării preventive luate față de inculpatul I. P..

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și inculpatul, acesta din urmă doar față de soluția de menținere a măsurii arestării preventive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie în data de 03.03.2011, sub nr._/3/2010 (842/2011).

Prin decizia penală nr. 766/R/04.04.2011, Curtea de Apel București-Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței penale nr. 88/F din 04.02.2011, a casat în parte sentința recurată și, rejudecând în fond, a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Tribunalul București, pronunțându-se și în sensul menținerii stării de arest preventiv a inculpatului.

Prin încheierea din 13.04.2011, Curtea de Apel București-Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în baza art. 195 C.p.p., a îndreptat eroarea materială din cuprinsul minutei întocmite în dosarul nr._/3/2010 (842/2011), respingând ca nefondat recursul declarat de inculpatul I. P..

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a penală, sub același număr,_/3/2010, în data de 15.04.2011.

În cadrul cercetării judecătorești, au fost audiați inculpatul I. P., partea civilă I. P., martorele „P. C.”, „T. M.”, N. M., „B. I.” și P. G., au fost depuse răspunsuri de către Tribunalului M. Teritorial București, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, Direcția Generală de Pașpoarte, Ministerul Afacerilor Externe, Biroul Național Interpol, Ministerul Justiției, au fost depuse de către inculpat înscrisuri în limba franceză, au fost înaintate, prin intermediul membrului național român de la Eurojust, înscrisuri emise de autoritățile judiciare belgiene cu privire la inculpatul I. P., a fost depusă sentința penală nr. 2010/16.05.2012 a Tribunalului G..

Ca aspect prealabil analizei probatoriului administrat în cauză cu privire la faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, Tribunalul a analizat incidența regulii specialității, invocată de către apărare ca impediment la judecarea inculpatului, la termenul din 08.01.2013, când acesta a solicitat, ca o consecință a incidenței regulii specialității, încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2) lit. b) rap. la art. 10 alin. 1) lit. f) C.p.p.

Potrivit art. 74 din Legea nr.302/2004 în forma actuală (art. 73¹ în forma legii anterioară republicării în data de 31.05.2011 în baza art. III din Legea 222/2008), text de lege care are drept denumire marginală „Regula specialității”, „persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea”, în afara celor două cazuri expres prevăzute de acest text de lege, și anume:

-„statul care a predat-o consimte; în acest scop, autoritățile române competente vor transmite statului solicitat o cerere însoțită de actele prevăzute la art. 36 alin. (2) și de un proces-verbal în care se consemnează declarațiile persoanei extrădate”;

-„având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român”.

Alineatul 4) al art. 74 din Legea 302/2004 conține dispoziții procedurale referitoare la modalitatea de solicitare a exprimării de către statul care l-a predat pe cel în cauză, a consimțământului ca persoana extrădată să fie urmărită, judecată, deținută în vederea executării unei pedepse, sau supusă oricărei alte restricții a libertății sale individuale, pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea. Astfel, se menționează că solicitarea adresată statului străin se formulează „de către Ministerul Justiției, în baza încheierii instanței competente să soluționeze cauza în primă instanță, la propunerea motivată a Ministerului Public sau în baza încheierii instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă extrădarea a fost acordată după trimiterea în judecată a persoanei extrădate, după caz”.

Potrivit informațiilor rezultând din înscrisurile de la dosar, s-a reținut că inculpatul I. P. a ajuns în custodia autorităților române în data de 25.09.2010, fiind predat de autoritățile belgiene ca urmare a admiterii în data de 11.01.2006, a unei cereri de extrădare formulate de către Curtea Militară de Apel, în vederea executării pedepsei de 9 ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 79/2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, în temeiul căreia a fost emis MEPI109/2001 din 25.11.2003.

Impresia creată inițial, însă, fundamentată pe datele rezultând din înscrisurile de la dosar, a fost aceea că inculpatul ar fi fost predat autorităților române nu ca urmare a admiterii unei cereri de extrădare, ci în baza unui mandat european de arestare emis de către Tribunalul M. Teritorial București în vederea executării sentinței penale sus-menționate. Astfel, în adresa cu nr._/CB/RRC din 21.04.2010, emisă de Biroul Național Interpol, având drept destinatari atât Tribunalul București-Secția a II-a penală, cât și Tribunalul M. Teritorial București, se punea în vedere Tribunalului M. Teritorial să procedeze, potrivit dispozițiilor Titlului III din Legea 302/2004, în sensul de a traduce mandatul european de arestare deja emis în acest caz (se face referire la MEPI 109/2001 din 25.11.2003), care va trebui transmis pe căile prevăzute de art. 83 din acest act normativ. În același sens, în adresa Ministerului Justiției-Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală având nr._/17.06.2010/LM se face referire la faptul că în data de 05.05.2010 mandatul european de arestare emis de Tribunalul M. Teritorial București privind pe I. P., a fost transmis spre executare autorităților belgiene. S-a constatat că nu se face nicio referire la faptul că, în realitate, predarea inculpatului constituia o consecință a admiterii, cu mai mult timp în urmă, a unei cereri de extrădare, cu mențiunea că predarea fusese amânată ca urmare a afacerilor judiciare avute de inculpat pe teritoriul Belgiei. Nici din răspunsul Ministerului Justiției adresat Tribunalului M. Teritorial București înaintat de către această din urmă instanță Tribunalului București-Secția a II-a penală ca urmare a solicitării de a se comunica stadiul procedurii predării inculpatului I. P. în baza mandatului european de arestare emis de Tribunalul M. Teritorial București în vederea punerii în executare a MEPI 109/23.11.2003, nu rezultă că predarea s-ar face ca urmare a admiterii unei cereri de extrădare, toate referirile făcându-se la stadiul procedurii privind mandatul european de arestare nr. 1 din 21.04.2010 emis de Tribunalul M. Teritorial București.

Un prim înscris în care se folosește termenul de „extrădare” a fost adresa cu nr._/30.09.2010 a D.G.P.M.B.-Serviciul de Reținere și Arestare Preventivă-Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 1, termenul folosit fiind considerat la momentul respectiv, față de celelalte informații deja furnizate de instituțiile cele mai îndreptățite să cunoască natura procedurii căreia îi fusese supus inculpatul, ca impropriu folosit.

Tribunalul a avut în vedere faptul că nici inculpatul, personal sau prin apărător, inițial, din oficiu, iar apoi, ales, nu a învederat instanței natura procedurii care a constituit temeiul predării sale de către autoritățile belgiene autorităților române, acceptând discuții în temeiul prevederilor din Legea nr. 302/2004 referitoare la mandatul european de arestare, chiar în condițiile în care, la termenul din 22.10.2010 a depus la dosar, prin apărător ales, o copie a unei cereri de extrădare întocmite de Curtea Militară de Apel adresată autorității judiciare competente, care ar fi fost primită prin fax de către „Greffe Correctionel Namur” în decembrie 2005, ora 13:16. Tocmai atitudinea apărării și răspunsurile autorităților îndreptățite, față de rolul avut în procedura extrădării active (Tribunalul M. Teritorial București și Ministerul Justiției), să cunoască faptul că inculpatul a fost supus, în realitate, acestei proceduri, au îndreptățit instanța să presupună că solicitarea de extrădare depusă la dosar de inculpat la termenul din 22.10.2010 a constituit un demers rămas, din diverse motive, fără finalitate.

În ceea ce privește conținutul acestui înscris, Tribunalul a reținut că este vorba despre o cerere de extrădare întemeiată pe prevederile Convenției europene de extrădare, încheiate la Paris la 13.12.1957, a numitului I. P., în scopul executării de către acesta a pedepsei de 9 ani închisoare aplicate prin sentința penală nr. 79/03.05.2001, pronunțată de Tribunalul Militare Teritorial București, rămasă definitivă prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 4617/20.10.2003. Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 109/2001 din 25.11.2003 emis pe numele inculpatului în executarea acestei sentințe, nu a putut fi pus în executare, întrucât condamnatul s-a sustras de la executarea pedepsei, părăsind țara, motiv pentru care a fost dat în urmărire internațională. Referitor la persoana condamnată se mai menționează că se cunoaște că aceasta este arestată provizoriu pe teritoriul Belgiei.

Este adevărat că, potrivit Legii nr.302/2004, în forma care era în vigoare la finele anului 2005, potrivit art. 66 și 67, competența de a formula cererile de extrădare în numele statului român revenea președintelui secției penale a curții de apel în circumscripția căreia se afla instanța care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, Ministerul Justiției fiind cel care o transmitea autorității competente a statului solicitat, după verificarea îndeplinirii condițiilor de regularitate internațională. Instanței de executare îi revenea rolul de a se pronunța, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute în lege pentru a se solicita extrădarea, după ce era informată de către Biroul Național Interpol despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internațională, încheierea conținând propunerea de a se solicita extrădarea, fiind apoi, înaintată președintele secției penale a curții de apel competente formulează cererea de extrădare.

Abia după . data de 24.06.2006, a Legii nr.224/2006, Ministerului Justiției i-a revenit nu doar competența de înaintare a cererii de extrădare, după efectuarea examenului de regularitate internațională, ci și competența de a formula această cerere.

Lămurirea pentru Tribunal a modalității în care inculpatul I. P. a fost predat de către autoritățile belgiene autorităților române, s-a realizat prin înscrisurile înaintate de către Tribunalul M. Teritorial București cu adresa nr. 596/2000 din 15.11.2010 și adresa Serviciului cooperare judiciară internațională din cadrul Ministerului Justiției cu nr._/2005/07.12.2010. Astfel, prin comunicatul transmis Ambasadei României la Bruxelles de către Direcția generală a afacerilor consulare, Cooperarea judiciară internațională din cadrul Serviciului public al afacerilor străine, comerțului exterior, cooperării și dezvoltării al Regatului Belgiei, datat 25.01.2006, s-a transmis faptul că a fost admisă cererea de extrădare a numitului I. P. solicitată de Guvernul României. S-a adăugat în cuprinsul acestui comunicat că persoana în cauză „a declarat că dorește să renunțe la formalități și la garanții cu referire la extrădare”, și că „principiul extrădării nu se aplică, astfel, în cazul de față”. În adresa sus-menționată a Ministerului Justiției s-a arătat că Ministerul Justiției a transmis autorităților belgiene o cerere de extrădare privind pe cetățeanul român I. P., arestat de către autoritățile belgiene în vederea extrădării către România în data de 02.10.2005. În mod neechivoc s-a menționat că extrădarea a fost solicitată pentru executarea pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 79/03.05.2001 a Tribunalului M. Teritorial București, rămasă definitivă prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 4617/20.10.2005. La data de 25.01.2006, autoritățile belgiene au informat autoritățile naționale că s-a dispus extrădarea persoanei în cauză către autoritățile române, persoana în cauză dându-și acordul să fie extrădată, renunțând „la beneficiile regulii specialității (deci nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 73)”. S-a mai adăugat, aspect care explică și motivul confuziei create, că la data de 05.05.2010, la solicitarea Tribunalului M. Teritorial București, Ministerul Justiției a transmis autorităților belgiene mandatul european de arestare nr. 1/21.04.2010, emis în vederea executării aceleiași pedepse avute în vedere și la formularea cererii de extrădare, cu privire la această procedură, autoritățile belgiene nemaipronunțându-se întrucât era deja emisă decizia de extrădare „amânată până la finalizarea/considerarea ca finalizată” a executării pedepsei la care inculpatul a fost condamnat de autoritățile belgiene ca urmare a faptelor comise pe teritoriul acelui stat. De altfel, și din adresa în limba franceză datată 26.07.2010, aflată la fila 113 dosar_/3/2010, rezultă că motivul pentru care, deși cererea de extrădare a numitului I. P. a fost aprobată în data de 11.01.2006, acesta nu a fost predată de îndată autorităților române, este acela că persoana în cauză execută o pedeapsă de 15 ani închisoare aplicată prin hotărârea judecătorească pronunțată în data de 27.09.2007 de Cour d’ Assises de Brabant Wallon, data teoretică în care pedeapsa respectivă urmează a fi executată fiind 11.07.2020. În adresa în cauză se mai învederează că cel în cauză ar putea beneficia, anterior momentului executării pedepsei, de o „liberare provizorie” („liberation provisoire”) în vederea predării sale autorităților române, această măsură putând, teoretic să fie luată începând cu data de 14.07.2010, competent fiind instanța având denumirea Tribunal d’ aplication des peines. Dacă această măsură este luată, cel în cauză va putea fi predat de îndată autorităților române.

În concluzie, în condițiile în care faptele cu care Tribunalul București a fost sesizat în privința inculpatului I. P. prin rechizitoriul nr. 331/D/P/2002 din 06.06.2006, sunt în mod evident anterioare predării acestuia, în data de 25.09.2010, în baza unei cereri de extrădare formulate pentru executarea unei pedepse definitiv aplicate în altă cauză, în dosarul de față ne aflăm în ipoteza art. 74 din Legea 302/2004 în forma actuală (art. 73¹ în forma legii anterioară republicării în data de 31.05.2011 în baza art. III din Legea 222/2008), consecința fiind că inculpatul I. P. nu poate fi judecat și arestat preventiv în prezenta cauză decât în una dintre cele două ipoteze de la alin. 1) al art. 74, și anume, dacă statul belgian consimte, sau dacă inculpatul, având posibilitatea să o facă, nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă (se înțelege, din executarea pedepsei pentru care s-a aprobat extrădarea sa), teritoriul României, sau dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

Prin adresa dispusă la termenul din 10.12.2010, Tribunalul a cerut explicații Ministerului Justiției față de ceea ce părea să constituie o neconcordanță între comunicatul aflat la filele 115 și 117 din dosarul_/3/2010, transmis Ambasadei României la Bruxelles de către Direcția generală a afacerilor consulare, Cooperarea judiciară internațională din cadrul Serviciului public al afacerilor străine, comerțului exterior, cooperării și dezvoltării al Regatului Belgiei, datat 25.01.2006, și adresa Serviciului cooperare judiciară internațională din cadrul Ministerului Justiției cu nr._/2005/07.12.2010, aflată la filele 118 și 119 dosar_/3/2010, cu privire la un aspect esențial în cauză, și anume, renunțarea de către inculpat în fața autorităților belgiene la aplicabilitatea regulii specialității. Astfel, pe de o parte, în comunicatul autorității belgiene se menționa că persoana în cauză „a declarat că dorește să renunțe la formalități și la garanții cu referire la extrădare”, și că „principiul extrădării nu se aplică, astfel, în cazul de față”, iar în adresa Serviciului cooperare judiciară internațională din cadrul Ministerului Justiției, pornind de la același înscris al autorității belgiene, se menționa că persoana în cauză și-ar fi dat acordul să fie extrădată, renunțând „la beneficiile regulii specialității (deci nu mai sunt aplicabile dispozițiile art. 73)”. Instanța și-a justificat solicitarea prin faptul că în adresa întocmită în limba franceză se folosește exprimarea „principe d’extradition”, nu „règle de la spécialité”, această din urmă exprimare fiind folosită în versiunea în limba franceză a Convenției europene de extrădare. Cât despre garanțiile la care se menționează în adresă că a renunțat persoana extrădabilă, ar putea fi vorba despre garanțiile oferite de legea belgiană persoanei extrădabile, în cadrul procedurii de soluționare a cererii de extrădare, diferite de regula specialității, garanții la care face referire și legea română. Prin aceeași adresă, Tribunalul a solicitat punctul de vedere al Ministerului Justiției cu privire la posibilitatea ca aplicarea regulii specialității să fie înlăturată prin declarația pe care numitul I. P. ar fi dat-o în acest sens în fața autorităților belgiene, cu ocazia soluționării cererii de extrădare.

Până la momentul primirii unui răspuns din partea Ministerului Justiției, care a comunicat cu adresa nr._/2005 din 30.12.2010 că, pentru satisfacerea exigențelor instanței, s-a adresat autorităților belgiene în vederea obținerii unui răspuns clar, care să nu dea loc la interpretări, Tribunalul a procedat la accesarea site-ului HYPERLINK "http://www.conventions.coe.int" www.conventions.coe.int și, în cadrul acestui site, a rubricii ce conține declarațiile fiecărui stat parte la Convenția privind extrădarea din 1957, constatând că Belgia a formulat o declarație cu privire la articolul 14 care reglementează regula specialității, arătând că, dacă extrădarea este solicitată din belgia, se consideră că, atunci când persoana reclamată a renunțat în mod oficial la formalitățile și garanțiile de extrădare, regula specialității nu se va mai aplica, la dosar fiind depus textul declarației în cauză, atât în limba engleză, așa cum se găsește pe site-ul invocat, cât și în limba română, tradus de un traducător autorizat.

Cu adresa nr._/2005 din data de 14.01.2011, Ministerul Justiției-Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis răspunsul comunicat de autoritățile belgiene cu adresa nr. 6/EX/05/35.747 din data de 12.01.2011. Prin această din urmă adresă, care se regăsește la dosar atât în limba franceză, cât și în limba română, tradusă de traducător autorizat, se confirmă faptul că numitul I. P., născut în București în data de 14.09.1967, cetățean român, a renunțat la formalitățile și la garanțiile extrădării și, prin urmare, la regula specialității.

Având în vedere acest răspuns, care este în acord cu declarația formulată de Regatul Belgiei referitor la art. 14 din Convenția europeană de extrădare, precum și prevederile art. 22 din Convenția europeană de extrădare, potrivit cărora „În afara unor dispoziții contrare ale prezentei convenții, legea părții solicitate este singura aplicabilă procedurii de extrădare”, la termenul din 04.02.2011, instanța a concluzionat că regula specialității nu mai este aplicabilă în cauză, consecința fiind că inculpatul I. P. poate fi judecat, deținut în vederea executării unei pedepse, supus oricăror restricții ale libertății sale individuale pentru orice faptă anterioară predării, deci și pentru faptele ce fac obiectul prezentei cauze. Tribunalul a apreciat și la acest moment ca fiind just raționamentul expus în cuprinsul practicalei sentinței penale nr. 88/F date în cauză la termenul din 04.02.2011, întrucât sensul declarației Regatului Belgiei vizavi de art. 14 din Convenție, este acela că în condițiile în care persoana extrădabilă a renunțat la formalitățile și la garanțiile extrădării, nu se mai impune formularea unei cereri de autorizare de către autoritățile belgiene a judecării și privării de libertate a inculpatului pentru fapte anterioare predării, în condițiile art. 14 pct. 1) lit. a) din Convenție, acordul autorităților belgiene trebuind să se înțeleagă că decurge în mod nemijlocit din faptul renunțării la formalități și garanții. Potrivit art. 22 din Convenția europeană de extrădare, autoritățile belgiene sunt singurele în măsură să stabilească regulile procedurii de extrădare în situațiile în care Belgia este stat solicitat.

Ca argument suplimentar, Tribunalul a avut în vedere faptul că, prin decizia penală nr. 766/R/04.04.2011, Curtea de Apel București-Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, admițând recursul declarat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței penale nr. 88/F din 04.02.2011, casând în parte sentința recurată și trimițând cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București, a apreciat, implicit, că nu există niciun impediment legal la judecarea acestei cauze. Este adevărat că dezbaterile în fața instanței de recurs nu au vizat și acest aspect, și că acesta nu a fost analizat în considerentele deciziei penale, însă instanța de recurs, dacă ar fi apreciat că instanța de fond ar fi ajuns la o concluzie contrară legii cu privire la incidența regulii specialității, ar fi putut invoca din oficiu acest fapt, mai ales în condițiile în care discuțiile privitoare la incidența regulii specialității, finalizate cu concluzia instanței în sensul că aceasta nu este aplicabilă în cauză, avuseseră loc chiar la termenul din 04.02.2011, fiind consemnate în practicaua sentinței recurate. De altfel, din analiza motivelor de recurs formulate de inculpat față de sentința penală nr. 88/F/04.02.2011, și din analiza concluziilor formulate de acesta în fața instanței de recurs, rezultă că nici inculpatul nu a invocat drept motiv de recurs incidența regulii specialității, deși aplicabilitatea acesteia în cauză ar fi constituit o piedică inclusiv la refacerea urmăririi penale, dispusă prin hotărârea recurată. În consecință, și față de dispozițiile art. 385¹⁸alin. 1) C.p.p., Tribunalul trebuia să judece cauza, prin aceasta conformându-se hotărârii instanței de recurs, în condițiile nemodificării situației de fapt existente la momentul soluționării recursului.

Față de aceste considerente, Tribunalul a respins ca neîntemeiată solicitarea formulată de inculpatul I. P., de a constata că regula specialității, prevăzută de art. 74 din Legea nr.302/2004, constituie un impediment la judecarea inculpatului în prezenta cauză, și, în consecință, va respinge ca neîntemeiată solicitarea inculpatului I. P. de încetare a procesului penal în baza art. 11 pct. 2) lit. b) rap. la art. 10 alin. 1) lit. f) C.p.p..

La termenul din 08.01.2013, inculpatul I. P., prin apărător, a invocat faptul că probele cu privire la inculpat nu au fost administrate în cursul urmăririi penale în condiții de echitate și de echilibru. La solicitarea instanței de a-și califica cererea, inculpatul I. P., prin apărător, a precizat că invocă nulitatea absoluta a acestor acte din faza de urmărire penală, întrucât au fost efectuate în lipsa inculpatului căruia nu i s-a asigurat nici dreptul la apărare, solicitând instanței să aibă în vedere doar actele administrate în cadrul cercetării judecătorești, când inculpatul a fost prezent.

Tribunalul a învederat că neprezentarea și neasistarea inculpatului în fața organelor de urmărire penală, deși acesta era arestat în altă cauză (pe teritoriul Belgiei, începând cu data de 01.10.2005, urmărirea penală începând față de inculpat în dosarul nr. 331/D/P/2002 în data de 13.12.2005), a constituit temeiul pronunțării sentinței penale nr. 88/F/04.02.2011, de restituire a cauzei la P. în vederea refacerii urmăririi penale. Prin decizia nr. 766/R/0404.2011, pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a II-a penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, așa cum s-a învederat anterior, a fost casată sentința sus-menționată, trimițându-se cauza Tribunalului București pentru continuarea judecății, apreciindu-se, prin urmare, neîntemeiate aspectele de nelegalitate reținute de instanța de fond. De altfel, în considerentele acestei decizii penale chiar se menționează că „în cauză nu există nici un motiv care să atragă nulitatea absolută, așa cum este reglementată de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală”. În aceste condiții, față de dispozițiile art. 385¹⁸alin. 1) C.p.p., ținut fiind de decizia instanței de control judiciar, întrucât situația de fapt avută în vedere de aceasta la soluționarea recursului nu s-a schimbat, Tribunalul nu poate decât să respingă excepția nulității absolute a mijloacelor de probă din faza urmăririi penale, invocată de inculpatul I. P..

În ceea ce privește situația de fapt, Tribunalul a reținut următoarele:

În data de 18.07.2003, martorele Mutuleanu M., la momentul respectiv, în vârstă de 25 de ani, și N. A. I., la momentul respectiv, în vârstă de 16 ani (menționarea în declarația acesteia de la fila 226 a vol. IV d.u.p. a anului 2004 ca an al nașterii, este, evident, rezultatul unei erori, 2004 fiind anul în care se lua declarația), au părăsit teritoriul României prin Vama Nădlac, cu destinația Spania, călătoria fiind efectuată cu autocarul având număr de înmatriculare_ . Prezența celor două martore în autocarul respectiv, precum și data și locul trecerii frontierei de stat a României, rezultă neîndoielnic din procesele-verbale întocmite în data de 30.11.2004 de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Faptul că este vorba despre martorele din prezenta cauză, și nu despre alte persoane care, printr-o coincidență, ar avea același nume cu cele două, rezultă din analiza datelor persoanelor cu acest nume care figurează că s-ar fi aflat în autocarul în cauză în data de 18.07.2003, date care concordă cu cele ale martorelor, menționate, de asemenea, în cuprinsul celor două procese-verbale. Este vorba despre data nașterii și numărul pașapoartelor eliberate pe numele martorelor. Elementele de fapt rezultând din cele două procese-verbale întocmite de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră s-a coroborat cu declarațiile date de martore în faza urmăririi penale. Astfel, martora N. A. I. a declarat că a aplecat spre Spania cu un autocar în data de 18.07.2003, împreună cu o anume M., pe care o cunoscuse printr-o prietenă G.. La rândul său, martora Mutuleanu M. a declarat că a plecat în Spania într-o zi din luna iulie 2003, cu un autocar al firmei „Atlassibb”, împreună cu o fată din București, al cărui nume nu și-l amintește. Faptul că martora Mutuleanu M. a declarat că persoana care a însoțit-o ar fi din București, în condițiile în care martora N. A. I. este născută și domicilia la momentul efectuării călătoriei, în orașul B., nu apreciem că reprezintă o dovadă în sensul că martora Mutuleanu M. nu s-ar referi la martora N. A. I.. Tribunalul are în vedere ansamblul declarațiilor date de cele două martore, concordante sub majoritatea aspectelor, ceea ce nu lasă nici un dubiu cu privire la faptul că fiecare se referă în declarația sa la cealaltă. Precizarea făcută de martora Mutuleanu M. poate fi rezultatul fie al uitării, fie al faptului că acestea nu se cunoscuseră decât cu foarte puțin timp înainte de a pleca în călătoria spre Spania, neacordând o foarte mare importanță unor detalii de acest tip, primul plan ocupându-l aspectele legate de efectuarea călătoriei.

Ambele martore au menționat că au fost așteptate în Spania de doi bărbați, pe unul dintre ei, ambele indicându-l după porecla de „Box”, iar pe cel de-al doilea, ambele menționându-l cu prenumele de E., martora Mutuleanu M. precizând și numele de familie al acesteia, și anume, B.. Tribunalul reține că și persoana având prenumele E., la care se referă martora N. A. I., și despre care spune că este cumnatul lui G., este tot B. E., având în vedere concordanța cu declarația martorei Mutuleanu M. sub numeroase aspecte esențiale, dar și faptul că o altă martoră audiată în cauză, N. M., s-a referit în declarația sa aflată la fila 225 vol. IV d.u.p., la un anume E., aflat în raporturi de afinitate cu „G.” (este adevărat, nu cumnat, așa cum a menționat martora N. A. I., ci ginere), care ar fi însoțit-o pe timpul călătoriei până în Spania, unde ar fi fost obligată de P. G. să se prostitueze, din analiza procesului-verbal întocmit de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră în data de 30.11.2004, rezultând că martora N. M. a ieșit din țară în data de 15.08.2003 cu un autocar în care se afla și numitul B. E. A.. În faza judecății, martora N. M. a menționat expres că numele persoanei care a însoțit-o în autocar este B. E. A. .

Ambele martore au declarat că au fost duse de cei doi în Valencia, martora N. A. I. menționând că au fost duse să se prostitueze, nu înainte de a fi fost duse la reședința din acest oraș a lui P. G., aspect pe care martora Mutuleanu M. nu îl menționează, și cu privire la care instanța nu a avut posibilitatea să adreseze întrebări, martora neputând fi audiată în faza judecății. Pe de altă parte, martora a precizat că I. P. zis „G.” este capul mafiei care racolează fete din România și le duce în Spania pentru a practica prostituția, și că la plecarea din țară, el este cel care a plătit contravaloarea biletului pentru autocar.

Ambele martore vorbesc despre faptul că au fost obligate să practice prostituția, martora N. A. I. precizând că persoana de care a fost obligată să practice prostituția este P. G., care a determinat-o să practice porostituția amenințând-o cu violențe fizice. În ceea ce o privește pe martora Mutuleanu M., aceasta, după ce a precizat că Box și B. E. le-a dus la un club în Valencia, a menționat, folosind singularul persoanei a III-a, că acolo „ne-a obligat să ne prostituăm”, fiind probabil vorba despre un dezacord, declarația fiind olografă. Tribunalul a apreciat că exploatarea s-a făcut de către inculpatul I. P., eventual, cu implicarea celor doi (și a celor doi), având în vedere poziția de subordonare pe care cei doi rezultă că o ocupau în raport cu inculpatul I. P., atât din declarația martorei N. A. I., cât și din declarațiile martorei N. M., pe care le vom detalia în continuare. Referitor la Box și raporturile existente între acesta și „G.”, mențiuni există și în declarația martorei R. E., aflată la filele 167-170 vol. V d.u.p.. Astfel, aceasta a menționat că în cluburile din Spania unde a practicat prostituția se mai aflau fete din România, și anume, din Fetești și Călărași, cele din Fetești, în număr de aproximativ 30, lucrând pentru o persoană cu numele de „G.”. Martora a mai menționat că acestea locuiau într-un apartament și erau aduse la club de către „oamenii” lui, unul dintre aceștia fiind poreclit „Box”. Martora a precizat că respectivul avea porecla tatuată pe întreg corpul. Din analiza procesului-verbal întocmit de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră întocmit în data de 24.08.2004, a rezultat că martora R. E. s-a aflat în Spania în intervalul 16.05._04, care se suprapune parțial cu cel în care martorele N. A. I. și Mutuleanu M. s-au aflat în Spania.

Faptul că martora Mutuleanu M. se prostitua pentru inculpatul I. P. rezultă și din declarația martorei N. M., care, audiată fiind de către instanță la termenul din 18.11.2011, a recunoscut-o pe femeia din fotografia de la fila 33 din dosarul instanței, ca fiind numita M., pe care a cunoscut-o în clubul Trocha, și care se prostitua și ea pentru I. P.. Or, în fotografia de la fila 33 din vol. I al dosarului nr._/3/2010, se regăsește fotografia martorei Mutuleanu M., înaintată instanței de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date. Posibilitatea ca martora N. M. să o fi întâlnit pe martora Mutuleanu M. a existat în mod cert, în condițiile în care, potrivit informațiilor furnizate de către Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, martora N. M. a plecat în Spania în data de 15.08.2003, la aproximativ o lună de la plecarea în Spania a martorei Mutuleanu M., și s-a întors în țară la 02.11.2004, anterior revenirii martorei Mutuleanu M. (la 20.06.2005, dacă este să avem în vedere data când a fost audiată de către un polițist din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în condițiile în care, atât martorele N. M. și N. A. I., cât și partea civilă I. P. au fost audiate de polițiști din cadrul I.G.P.F. chiar în ziua revenirii în țară).

Declarațiile martorelor N. A. I. și Mutuleanu M. nu concordă sub aspectul cluburilor unde acestea au practicat prostituția, însă acest aspect, care nu a putut fi lămurit de instanță, poate fi rezultatul modului nu foarte detaliat în care acestea au declarat în fața reprezentantului Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, imediat după ..

În ceea ce privește modul în care martorele au ajuns să efectueze această călătorie în Spania, Tribunalul a reținut următoarele:

Cele două martore s-au cunoscut cu puțin timp înainte de călătorie, martora N. A. I. precizând că s-au cunoscut prin intermediul unei prietene pe nume G.. Martora Mutuleanu M. nu a menționat cum a ajuns să o cunoască pe N. A. I.. Martora N. A. I. a menționat că martora Mutuleanu M. este cea care i-a propus să meargă în Spania ca dame de companie, pentru că auzise ea de la cumnatul unui anume G. că acesta le-ar putea găsi de lucru acolo. Martora Mutuleanu M. a declarat că B. E. este cel care i-a spus că are ceva de lucru pentru ea în Spania, adică să servească la un bar, sau să lucreze ca dansatoare. Se constată că din niciuna dintre declarații nu rezultă că martora Mutuleanu M. ar fi discutat nemijlocit cu „G.” legat de plecarea în Spania. Martora Mutuleanu nu îl invocă în acest context pe G.. S-a constatat implicarea numitului B. E. în deplasarea în Spania și a martorei N. M., la rândul său exploatată de către inculpatul I. P., pe care numitul B. E. a însoțit-o pe parcursul călătoriei, chiar dacă nu este mai presus de orice îndoială că el ar fi fost implicat nemijlocit și în recrutarea martorei.

Din declarațiile ambelor martore a rezultat că acestea nu au cunoscut că în Spania urmau să se prostitueze. Chiar dacă a fi damă de companie nu este una dintre cele mai onorabile modalități de a obține venituri, activitățile pe care această „ocupație” le implică nu includ cu necesitate practicarea de raporturi sexuale cu diferite persoane.

Faptul că „G.” sau „P. G.” este inculpatul I. P., rezultă din mai multe mijloace de probă. Astfel, audiată fiind la termenul din 18.11.2011, martora N. M., după ce s-a referit pe parcursul relatării incidentelor prin care a trecut cu ocazia călătoriei întreprinse în anul 2003 în Spania, la persoana care a exploatat-o sexual în Spania ca fiind I. P. zis „G.”, sau „P. G.” („După ce am ajuns în Valencia am fost întrebate de către unii dintre băieți dacă știm unde am ajuns. Eu, fiind copil, am răspuns că nu, iar băiatul respectiv mi-a spus că am ajuns la P. G...”), l-a recunoscut pe inculpatul I. P., dintre doi bărbați aflați în boxă, ca fiind cel la care s-a referit, adăugând că nu are nicio îndoială cu privire la acest aspect. De asemenea, martora cu identitate protejată „B. I.”, audiată la termenul din 10.02.2012, a folosit cu privire la persoana pentru care a aflat în Spania că urma să se prostitueze, numele de I. P., a menționat că acestuia i se mai spunea și P. G., și l-a recunoscut pe inculpatul I. P. dintr-un grup de 3 bărbați, ca fiind cel la care s-a referit. Faptul menționat de martoră la termenul din 10.02.2012, și anume, că a efectuat în două ocazii recunoașteri de pe planșă foto ale inculpatului I. P. (la momentul reținerii sale în Spania, și la momentul când a fost audiată în țară), nu permite a se concluziona că, de fapt, aceasta nu l-ar fi văzut niciodată pe inculpat, și că s-ar fi familiarizat cu trăsăturile sale cu ocazia observării în fotografiile prezentate de autorități. O astfel de concluzie, care implică ideea comiterii unor infracțiuni de către martoră și de către cel care ar fi instigat-o să facă afirmații neconforme cu realitatea în calitate de martor, nu se bazează pe nici un element de fapt care să rezulte din mijloacele de probă administrate în cauză. Tot cu privire la faptul că inculpatul din cauză și numitul „G.” sau „P. G.” este una și aceeași persoană, Tribunalul reține și că descrierea pe care martora R. E. i-o face numitului G., pe care susține că l-a văzut o singură dată („G. este un bărbat la circa 30-35 de ani, înalt, gras, și are puțină chelie în partea din față a capului”), corespunde semnalmentelor inculpatului, precum și vârstei pe care acesta o avea în perioada în care se reține că acesta ar fi comis faptele ce fac obiectul dosarului.

Instanța a constatat, prin încheierea din 09.03.2012, imposibilitatea de audiere a martorei Mutuleanu M., demersurile efectuate în vederea asigurării prezentării sale în fața instanței pentru audiere, rămânând fără rezultat. Astfel, martora Mutuleanu M. a fost citată la adresa rezultând din dosarul de urmărire penală, cu care figurează în continuare în evidențele oficiale (conform anexei la adresa Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date nr._ din 10.05.2011), și anume, mun. București, ., sector 1, citația întorcându-se cu mențiunea „destinatar necunoscut”. Martora a fost citată la această adresă și cu mandat de aducere, în procesul-verbal întocmit în data de 19.09.2011 cu ocazia demersurilor de punere în executare a acestuia, menționându-se că proprietarul imobilului respectiv, găsit la adresă, a învederat că la adresa respectivă nu a locuit niciodată o persoană cu numele Mutuleanu M., și nici nu cunoaște unde ar avea domiciliul actual. În vederea localizării martorei, ca prim pas în audierea acesteia, istanța a dispus și verificarea cu sprijinul Biroului Național Interpol și a omologilor spanioli din cadrul Interpol, a aspectului dacă martora figurează cu reședință pe teritoriul Spaniei (încheierea din 23.09.2011). Cu adresa nr._/DNP din 20.02.2011, Biroul Național Interpol a transmis instanței răspunsul primit din partea Interpol Madrid, în sensul că martora Mutuleanu M. nu figurează în baza de date a autorităților spaniole.

Același a fost și rezultatul demersurilor efectuate în vederea audierii martorei N. A. I.. Mai întâi, în privința sa, Direcția de Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a comunicat faptul că adresa cu care figurează în prezent, diferită de cea rezultând din actele de urmărire penală, este comuna Vârtoapele, .. Citațiile emise la această adresă au fost primite de membrii ai familiei, sau chiar personal, de către martoră, martora neprezentându-se la sediul Tribunalului București pentru audiere. S-a procedat și la citarea acesteia cu mandat de aducere, inițial rezultând că este plecată la București, la o adresă pe care membrii familiei nu au putut-o preciza, și că vine foarte rar pe acasă. După ce martora a primit personal o citație, cu ocazia punerii în executare a mandatului de aducere emis pentru termenul din 16.12.2011, a rezultat că martora ar fi plecat în București din luna septembrie 2011, de când nu a mai revenit la domiciliul său, la adresa respectivă nemailocuind nimeni. Aceleași aspecte au fost menționate și în conținutul procesului-verbal întocmit cu ocazia demersurilor pentru punerea în executare a mandatului de aducere emis pentru termenul din 10.02.2012. Cu privire la această martoră nu s-au efectuat demersuri pentru localizarea pe teritoriul altui stat, aceasta fiind găsită la adresa din România furnizată de D.E.P.A.B.D., fiind mai plauzibilă varianta că martora, nedorind să participe la proces, și-a luat măsuri pentru a nu putea fi găsită. În aceste condiții, la termenul din 10.02.2012 instanța a constatat imposibilitatea audierii martorei.

În ceea ce privește validitatea declarațiilor celor două martore aflate la dosarul de urmărire penală, Tribunalul le-a apreciat ca încadrându-se în categoria actelor de cercetare ce nu suferă amânare, prevăzute de art. 213 C.p.p.. Acest text de lege prevede că organul de cercetare penală este obligat să efectueze acte de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui, cu obligația de a le trimite de îndată procurorului competent. Se constată că în cazul celor două martore, declarațiile au fost luate de organe de cercetare din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, deși, potrivit art. 209 alin. 3) teza finală, rap. la art. 21 din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute de această din urmă lege, se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Deși în mod normal, efectuarea în astfel de cauze a unui act de urmărire penală de către un organ de cercetare penală, fără o delegare dispusă în acest sens de procuror, prin ordonanță, în conformitate cu art. 217 alin. 4) C.p.p., ar atrage nulitatea absolută a actului respectiv, ca urmare a încălcării unor norme referitoare la competența materială (art. 197 alin. 2 C.p.p.), în cazurile urgente, care nu suferă amânare, legiuitorul a înțeles să valideze actele de cercetare penală efectuate de către organul de cercetare penală necompetent material, instituind, în acest fel, o derogare de la dispozițiile art. 197 alin. 2) C.p.p. Tribunalul apreciază că audierea unor persoane despre care există suspiciuni că au fost victime ale traficului de persoane, și care sunt repatriate, se impune a se face de urgență, de îndată ce acestea pătrund pe teritoriul țării, întrucât situațiile în care, din diverse motive (teama de a se întâlni în cadrul procesului penal cu autorii infracțiunilor ai căror victime au fost, dorința de a nu se expune represaliilor cu care deseori au fost amenințate de traficanți pentru a fi determinate să nu formuleze plângeri penale și să nu colaboreze cu organele judiciare, în condițiile în care nu primesc o protecție adecvată din partea statului român, dorința de a nu retrăi, prin participarea la proces, evenimente din viața lor care le-au marcat profund), nu se va mai reuși ulterior audierea acestora, sunt numeroase (se poate vedea în acest sens situația dosarului nr._._, din care cauza de față a fost disjunsă). De altfel, temerea că nu se va reuși audierea de către organele judiciare competente material, își găsește o justificare chiar în cazul celor două martore, a căror audiere nu s-a reușit în prezenta cauză în cadrul cercetării judecătorești. De altfel, audierea de către instanță a părții civile I. P. și a martorei N. M., celelalte două persoane cu privire la care se reține prin rechizitoriu că ar fi fost traficate de către inculpatul I. P., s-a reușit cu mare dificultate, doar după ce li s-au încuviințat acestora măsuri de protecție. Faptul că declarațiile celor două martore au fost date imediat după ce acestea au pătruns pe teritoriul țării, se poate constata cu ușurință, data luării declarațiilor coincizând cu cea când, potrivit proceselor verbale întocmite de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, acestea au intrat pe teritoriul țării. În concluzie, Tribunalul apreciază că declarațiile date de martorele N. A. I. și Mutuleanu M. în prezența unui polițist din cadrul I.G.P.F., de îndată ce acestea au fost repatriate, se încadrează în ipoteza art. 213 C.p.p., fiind întru totul valide.

În ceea ce o privește pe martora N. M., Tribunalul a reținut că aceasta a părăsit teritoriul țării în data de 15.08.2003, prin PTF Nădlac, cu autocarul având număr de înmatriculare DB-570, și a fost returnată în țară în data de 02.11.2004, cu aeronava RO 416, așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 30.11.2004 întocmit de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. S-a constatat că la data la care aceasta a părăsit teritoriul României, avea vârsta de 16 ani, fiind minoră, în vârstă de 17 ani, și la data returnării în țară.

La fila 225 vol. IV d.u.p. se regăsește declarația olografă dată de către martoră în chiar ziua sosirii sale în România, data audierii fiind menționată atât de către martoră, cât și în cuprinsul rezoluției trecute pe declarație de către organul de cercetare penală în fața căruia s-a dat această declarație. Faptul că martora a fost audiată de către un organ de cercetare penală din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră rezultă din referatul cu propunere de declinare a competenței cu nr._/2004 întocmit în data de 02.12.2004 de subinspector T. I. din cadrul I.G.P.F.-Direcția de Combatere a Infracționalității Transfrontaliere.

Așa cum s-a argumentat în cazul martorelor N. A. I. și Mutuleanu M., această declarație este perfect validă, audierea martorei de către un organ de urmărire penală necompetent material impunându-se a fi efectuată ca urmare a riscului sporit de a nu se mai reuși ulterior audierea de către organul de urmărire penală competent material, și anume, procurorul din cadul D.I.I.C.O.T. (art. 209 alin. 3 C.p.p. rap. la art. 21 din Legea nr.678/2001, și art. 12 alin. 1 lit. g din Legea nr.508/2004), fiind incidente dispozițiile art. 213 C.p.p..

În cadrul acestei declarații, martora a învederat faptul că la începutul lunii august a cunoscut-o pe numita N. care i-a propus să meargă împreună în Spania, unde bărbatul ei urma să le găsească de lucru ca „dame de companie”. În data de 18 august a plecat cu autocarul pe la vama Nădlac, împreună cu numita N., nevasta lui R., care era nepotul unui anume G., și E., ginerele lui „G.”. Peste trei zile au ajuns în orașul Castellion unde o așteptau numiții „Bocs”, C. și G., care i-au dus în Valencia la reședința numitului P. G.. Acesta din urmă a obligat-o să se prostitueze pentru el, cel în cauză luând toți banii în perioada de aproximativ un an cât a lucrat pentru el. Pentru plecarea în Spania, N. este cea care s-a ocupat să îi procure pașaportul, iar odată ajunsă în Valencia, P. G. i-a procurat un pașaport fals românesc pe numele său. Martora a mai adăugat că erau mai multe fete racolate și aduse în Spania de către membrii rețelei conduse de P. G..

S-a constatat, ca și în cazul declarațiilor date de către martorele N. A. I. și Mutuleanu M. în fața unor organe de cercetare penală din cadrul I.G.P.F., faptul că nu s-a manifestat, cu ocazia audierii, preocupare pentru aflarea a foarte multe detalii legate de pretinsa traficare a persoanei audiate, ceea ce nu conduce la concluzia că importanța, sub aspect probatoriu, a informațiilor furnizate, ar trebui desconsiderată.

În cadrul cercetării judecătorești s-a reușit audierea martorei N. M. (la termenul din 18.11.2011), declarația acesteia fiind concordantă sub aspectul elementelor esențiale, cu cea dată în fața organului de urmărire penală, și, în plus, conținând numeroase detalii față de sumara declarație aflată la dosarul de urmărire penală. Și în faza judecății martora a menționat că propunerea de a pleca în Spania i-a fost adresată de o femeie pe care a cunoscut-o prin intermediul unei prietene. Femeia respectivă a întrebat-o dacă vrea să meargă la muncă în Spania, iar ea a fost de acord și a adăugat că urma să lucreze ca menajeră. De eliberarea pașaportului s-a ocupat femeia în cauză împreună cu un băiat al cărui nume nu îl cunoaște, cei doi având banii necesari acestor formalități. Plecarea în Spania a avut loc în luna august, în urmă cu 7 ani și jumătate, cu aproximație, cu un autocar din Târgoviște. A călătorit împreună cu o prietenă a sa. A fost însoțită pe perioada călătoriei de o persoană, al cărui nume martora nu a vrut inițial să-l spună, ulterior, în cadrul aceleiași declarații, menționând că numele acesteia este B. E. A.. Destinația călătoriei a fost localitatea Castellion. Împreună cu ea au mai călătorit cu același autocar patru sau cinci fete, tot cu scopul de a munci în Spania. Martora nu a putut preciza dacă toate aceste fete au fost convinse să meargă în Spania la muncă de aceeași femeie. La destinație au fost așteptate de 3 băieți, al căror nume nu și-l amintește. Odată ajunse la destinație, au fost urcate în mai multe autoturisme și duse la un apartament din Valencia, în care se aflau mai multe fete și unde a stat 2-3 zile. Cei trei băieți care le-au așteptat și I. P. zis „G.” au stabilit care dintre fete să meargă în club. A aflat despre faptul că urma să practice prostituția în timp ce se afla în apartamentul respectiv, spunându-li-se că avea să le fie bine, cerându-li-se să nu fugă, să nu ia legătura cu poliția, pentru că dacă vor face așa ceva le va fi rău, și că există acest risc dacă, în general, vor fi neascultătoare. Martora a menționat că timp de aproximativ 5 luni a muncit în clubul Trocha, după care a fost dusă în alt club, El Quijote, din Denia. Persoanele care i-au cerut să se prostitueze cunoșteau faptul că nu împlinise vârsta de 18 ani, pașaportul fiindu-i cerut la venirea sa în apartament de către I. P.. Martora nu a putut merge imediat în club pentru că, având un act de identitate din care rezulta că ar fi minoră, nu i s-ar fi permis să intre în club. Peste două-trei zile unul dintre băieții din apartament i-a înmânat pașaportul din care rezulta că este minoră, poza fiind a martorei. Pașaportul său a ajuns în posesia unei fete care, deși se prostitua și ea în club, era șefa lor, ea ținând pașapoartele și strângând dimineața banii încasați de la clienți. Unul dintre bărbații din casă i-au spus că, dacă este întrebată, să spună că are 19 ani. Martora a precizat că a stat în Spania aproximativ un an și două luni, și că după ce au fost duse la clubul El Quijote, fata despre care a menționat că era șefa lor, s-a otrăvit. Aceasta a fost dusă la spital cu salvarea, iar în club și-au făcut apariția organele de poliție. Ea, împreună cu două prietene, au fost internate într-un centru, și au fost aduse în țară de polițiști din cadrul poliției spaniole, cu avionul. Cu privire la modul în care decurgeau lucrurile în perioada în care s-a prostituat în cele două cluburi din Spania, martora a menționat că fetele locuiau în mod obișnuit într-o încăpere din incinta clubului. Numai în mod excepțional, dacă erau bolnave sau se întâmpla ceva care să impună acest lucru, erau duse în apartamentul din Valencia. Ea, personal, a avut câteva probleme de sănătate, și a fost dusă de câteva ori în acest apartament. Cu aceste ocazii, o dată sau de două ori, l-a văzut pe inculpatul I. P., care mai trecea pe la apartament în timpul zilei. I. P. le adresa amenințări prin intermediul șefei care le spunea că dacă nu sunt cuminți și nu fac ce trebuie, le omoară familiile. I. P. a amenințat-o nemijlocit în ziua în care a ajuns în Valencia. După ce au ajuns în Valencia, au fost întrebate de către unul dintre băieți dacă știu unde au ajuns. Martora, fiind un copil, a răspuns că nu, iar băiatul respectiv i-a spus că a ajuns la P. G., cel mai șmecher, și că să aibă grijă, să fie cuminți și să facă ce le spune, pentru că dacă nu, familiile lor sunt în țară, dându-li-se de înțeles că li se va întâmpla ceva rău familiilor lor. Pentru acest motiv, martora a cerut instanței să ia măsuri pentru protejarea familiei acesteia. Martora a menționat că nu a fost niciodată bătută de I. P., pentru că întotdeauna a făcut ceea ce i s-a cerut. În condițiile în care, în declarația aflată la dosarul de urmărire penală, martora menționase că femeia care i-a propus să meargă în Spania, i-a spus că acolo urmau să lucreze ca dame de companie, martora a precizat că din această exprimare a înțeles că urmau să desfășoare o activitate cinstită, nu să se prostitueze. Întrebată fiind care este numele prietenei sale cu care a mers în Spania, a arătat că nu ar vrea să-l precizeze, pentru că nu vrea ca acesteia să i se întâmple ceva rău. Martora a mai menționat că banii care erau colectați de dimineață de șefa lor erau duși la un anumit interval de timp cuiva, dar nu poate să precizeze dacă lui I. P. sau vreunuia dintre băieți. Sumele încasate într-o noapte erau de 100, 200 de euro, fiind și nopți în care încasau 300-350 de euro. Prezentându-i-se fotografiile aflate la volumul 1 al dosarului instanței, aparținând numitelor I. P., N. A. I., Mutuleanu M., M. A.-R. și C. L., precum și fotografia de la fila 176, vol. V, d.u.p. în care apare numita R. E., martora nu a recunoscut-o decât pe Mutuleanu M., despre care a precizat că este o anume M. pe care a cunoscut-o în clubul Trocha, a întâlnit-o și în apartamentul din Valencia, și se prostitua și ea pentru I. P.. A adăugat martora că toate fetele care se prostituau pentru I. P. erau „toate într-o gașcă”. Martora l-a recunoscut la termenul din 18.11.2011 pe inculpatul I. P. dintre doi bărbați aflați în boxă, subliniind că nu are nicio îndoială că acesta este I. P.. Martora a mai precizat că după revenirea din Spania nu a fost contactată de nimeni pentru a fi determinată, eventual, prin amenințări, să revină în Spania pentru a se prostitua, sau să nu declare organelor de poliție cele întâmplate. Martora a menționat că nu a avut relații intime cu inculpatul cât timp s-a aflat în apartament, cât timp s-a aflat în cluburi, nu a avut asupra sa un act de identitate, pașaportul cu data nașterii modificată, fiind ținut de cea care era șefa lor. Cât despre reprezentanții poliției spaniole, aceștia s-a întâmplat să vină în cluburile unde lucra, dar nu pentru a face o razie: stăteau o vreme, beau ceva, după care plecau. Martora a menționat că nici măcar o secundă nu s-a gândit să anunțe organele de poliție cu privire la situația în care se afla, din cauza stării de temere. De regulă nu părăsea incinta clubului. Relațiile sexuale cu clienții au avut loc în camere din incinta clubului, situate la etaj. Banii erau lăsați de clienți la un angajat al clubului, de la care fetele îi luau de dimineață.

Declarația martorului în procedura penală română, spre deosebire de declarațiile părții vătămate (art. 75 C.p.p.), nu trebuie să se coroboreze cu alte mijloace de probe pentru a fi avute în vedere la stabilirea situației de fapt. Cu atât mai mult instanța va reține ca fiind conforme cu realitatea declarațiile martorei N. M., cu cât aceasta se coroborează cu alte mijloace de probă din cauză. Astfel, din analiza procesului-verbal din data de 30.11.2004 întocmit de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a pașaportul minorei N. M. a fost eliberat în data de 13.08.2003, cu foarte puțin timp înainte de ieșirea acesteia din țară. Printre persoanele care în data de 15.08.2003 au călătorit cu autocarul în care se afla și martora, la poziția 3, este menționat numitul B. E. A.. Referiri la un E. care face parte din familia inculpatului I. P. (dar nu ginere, așa cum a declarat martora N. M., ci cumnat) a făcut și martora N. A. I.. Atât din declarația acestei din urmă martore, cât și a martorei Mutuleanu M., rezultă că numitul B. E. A. este una dintre persoanele care le-au așteptat la destinație în Spania. În declarația dată cu ocazia repatrierii, martora N. M. îl menționează pe un anume „Bocs” printre persoanele care le-au preluat odată ajunse în Castellion, și celelalte două martore declarând că au fost așteptate la destinație și de un anume „Box”. Martora N. A. I. a declarat, asemeni martorei N. M., că de la Castellion ea și M. (Mutuleanu M.) au fost duse a locuința din Valencia a lui P. G., vestea despre faptul că urmau să se prostitueze fiindu-le date după ce au ajuns în locuința respectivă, tot cu ocazia respectivă adresându-li-se și amenințări care să le determine să se supună solicitării de a se prostitua. Recunoașterea martorei Mutuleanu M. ca fiind una dintre persoanele care se prostituau pentru I. P., fapt ce rezultă și din declarațiile martorelor Mutuleanu M. și N. A. I., este un argument suplimentar în sensul conformității cu realitatea a declarațiilor martorei N. M..

Practica falsificării pașapoartelor minorelor pentru ca acestea să se poată prostitua în cluburi, rezultă și din declarația martorei cu identitate protejată „B. I.”, audiată la termenul din 10.02.2012, care a declarat că este sigură că I. P. a aflat că este minoră, pentru că i-a falsificat pașaportul. La întrebările adresate acesteia pentru lămurirea implicării inculpatului I. P. în activitatea de falsificare a pașaportului, martora a declarat că pașaportul i-a fost luat de I. P. și că nu cunoaște cine l-a falsificat efectiv, dar cunoaște că el este cel care i-a înmânat pașaportul din care rezulta că era majoră. De asemenea, martora cu identitate protejată a menționat că nu s-a prostituat până când nu i-a fost înmânat pașaportul falsificat. Indicii în acest sens rezultă și din procesul-verbal întocmit de I.G.P.F. în data de 30.11.2004, în cuprinsul căruia se menționează că martora N. A.-I. figurează cu mențiunea că a fost arestată în Spania pentru prostituție și suspiciuni de falsificare a pașaportului. Faptul că nici aceasta nu a avut un pașaport valid cu care să călătorească în data de 02.11.2004 a rezultat din faptul că pentru călătoria cu aeronava RO 416 a folosit un titlu de călătorie, cu nr. 327.

În plus, cu privire la martora N. M., în conținutul procesului-verbal întocmit de subinspector T. I. din cadrul D.C.I.T., I.G.P.F. București în data de 30.11.2004, s-a menționat faptul că Ambasada României la Madrid a comunicat cu adresa nr. C/1868/18.10.2004, că aceasta a fost internată într-un centru de protecție, fiind victima unei rețele de trafic de minori pentru practicarea prostituției în Spania, ceea ce concordă cu declarația martorei dată în faza judecății. Faptul că acesta nu a deținut un pașaport valid cu care să efectueze deplasarea înapoi în țară rezultă și din faptul că pentru călătoria cu aeronava RO 416 a folosit un titlu de călătorie, cu nr. 328. Faptul că martora nu a recunoscut-o din fotografie pe martora N. A. I., deși au călătorit împreună cu același avion în data de 02.11.2004, aceasta fiind la rândul ei repatriată și călătorind tot cu un titlu de călătorie (327), nu poate conduce, în contextul materialului probator prezentat mai sus, la concluzia că vreuna dintre cele două nu s-ar fi prostituat pentru inculpatul I. P., cauzele acestei nerecunoașteri putând fi diverse.

În ceea ce o privește pe partea vătămată constituită parte civilă I. P., Tribunalul a reținut, pentru argumentele expuse în continuare, că probatoriul administrat nu permite a se reține că inculpatul I. P. s-ar face vinovat de traficarea acesteia.

Tribunalul a avut în vedere faptul că, potrivit art. 75 C.p.p., declarațiile părții vătămate și ale părții civile pot fi avute în vedere la stabilirea situației de fapt doar dacă acestea se coroborează cu alte mijloace de probă. Astfel, indiferent dacă aceste declarații corespund realității, ele nu pot constitui unic temei al condamnării persoanei reclamate ca vinovate.

Potrivit declarației aflate la dosarul de urmărire penală, datată 12.06.2003, luată de subinspector T. I. din cadrul I.G.P.F.-D.C.I.T. (conform procesului-verbal, partea civilă a menționat că a fost racolată în vara anului 2002; există și o declarație în care a menționat toamna anului 2001 ca perioadă a racolării) de o fată pe nume C. din satul său, T., din județul Călărași, care i-a propus să meargă în Spania pentru a câștiga bani spălând vase, propunere cu care partea civilă a fost de acord. A doua zi a fost împreună cu aceasta să solicite eliberarea unui pașaport, cererea fiind scrisă de C.. Pașaportul și l-a ridicat personal în seara aceleiași zile. În ziua următoare, pe la ora 20:00, a plecat cu C. în . rudă a ei, nevasta lui C. „Pluto”, cel care urma să o exploateze prin obligarea la practicarea prostituției. De aici, pe la miezul nopții, au fost luate de un taximetrist cu un autoturism Dacia Supernova de culoare roșie și duse la Călărași, de unde au mai fost luate două fete, una pe nume „M.”, după care au plecat spre vestul țării, ajungând într-un oraș a cărui denumire nu o poate preciza, de unde au luat un autocar spre Spania. Când a ajuns în Spania, au fost așteptate de C. „Pluto”, și împreună cu acesta, C., „M.” și cealaltă fată s-au deplasat la apartamentul lui C. „Pluto”. Ajunsă în locul respectiv, i-a dat pașaportul lui C. „Pluto”, i-au fost făcute poze, după care i-a fost făcut un pașaport fals pe identitatea „V. I.”, născută în data de 05.06.1980. Apoi a fost dusă în clubul „L. Albastră” din orașul Valencia, unde a practicat prostituția aproximativ două săptămâni. După două săptămâni, C. „Pluto” a dus-o în Clubul „Palmeras” din Castellion, unde a rămas 4 săptămâni, iar apoi în clubul „Venus”, unde a rămas două săptămâni. Din acest club a fost luată de P. Geamănul și dusă la el acasă pentru o zi, după care a fost dusă de acesta în mai multe cluburi din Spania pentru a se prostitua, iar dacă fetele care făceau acest lucru nu obțineau suficienți bani, le amenința că le va bate și le va omorî. Partea civilă a precizat că obținea aproximativ 300 de euro pe seară, pe care îi preda unei fete din . supraveghea, căreia i se spunea „Blonda”. Într-o zi s-a hotărât să fugă împreună cu aceasta și cu prietenul acesteia. În aceeași seară, băiatul respectiv a fost prins de P. G., bătut, schingiuit (i-au fost scoși dinții, a fost tăiat), situație în care partea civilă și „Blonda” au hotărât să se întoarcă la P. G., pentru ca acesta să nu-l omoare pe băiat. După ce s-au întors au fost bătute, au stat o săptămână la pat, după care s-au întors în club, să se prostitueze. P. G. le-a spus că dacă mai încearcă să fugă, le omoară. La o razie a poliției a fost descoperită cu pașaportul fals și a fost returnată în România.

Celelalte declarații aflate la dosarul de urmărire penală și declarația dată în faza judecății, prezintă, în linii mari, aceeași situație de fapt, inclusiv aspectul preluării părții civile de către inculpat de la C. „Pluto”, și cel al exploatării sale de către inculpat prin obligarea la practicarea prostituției. Se constată oferirea de detalii suplimentare, dar și contrazicerea unora dintre aspectele menționate în declarația din data de 12.06.2003. Astfel, în declarația aflată la filele 48-50 vol. V d.u.p., luată tot în data de 12.06.2003, partea civilă a precizat că numita C. s-a ocupat de transportul ei în Spania, suportând cheltuielile acestei deplasări. Locuința lui C. „Pluto” unde a fost dusă după ce a ajuns cu autocarul la destinație se afla în localitatea Valencia. Partea civilă a precizat că după ce a ajuns în acest apartament i s-a spus că este în Spania pentru a se prostitua, precum și faptul că banii îi erau dați C., care îi dădea mai departe lui C. „Pluto”. A menționat că după aproximativ două luni a fost vândută pentru 1000 de euro, de C. „Pluto” lui G., un român din București, despre care a aflat că este un infractor periculos, este proxenet și un om foarte violent. Dacă nu obținea suma de bani pe care o dorea el, acesta o bătea crunt. În urma raziei efectuate de poliția spaniolă, a fost dusă la un centru de străini cu pașaportul fals pe identitatea „V. I.”, unde a rămas până în data de 12.06.2003, când a fost returnată în București. A mai adăugat că autoritățile spaniole i-au întocmit titlu de călătorie pe identitatea „V. I.”, abia după ce a ajuns în aeroportul București-Băneasa declarându-și adevărata identitate. Pașaportul cu care a ieșit din țară i-a fost reținut de C. Pluto împotriva voinței sale. Ulterior, în declarația dată în 31.08.2004 în fața procurorului, partea civilă a menționat numele complet al persoanei care a convins-o să plece în Spania, și anume, Grenadă C.. A menționat că aceasta a achitat și taxele necesare obținerii pașaportului, care a fost ridicat în două zile. De la momentul obținerii pașaportului, acesta, împreună cu buletinul părții civile, a rămas la Grenadă C.. Partea civilă a menționat numele orașului din România unde au fost duse cu taxiul, este vorba despre A., deși inițial a declarat că nu și-l amintește. Nu mai menționează că s-ar fi prostituat în mai multe cluburi pentru C. „Pluto” înainte de a-i fi vândută lui P. G.. Deși inițial precizase cu ce sumă a fost vândută, cu ocazia acestei audieri a menționat că nu cunoaște care a fost suma plătită. Partea civilă a mai precizat că în noaptea pe care a petrecut-o în apartamentul lui P. Geamănul, a fost obligată de acesta să întrețină raporturi sexuale cu el. În barurile în care a fost dusă de acesta să se prostitueze se aflau mai multe fete care se prostituau pentru el. Partea civilă a prezentat mai multe detalii cu privire la modul în care a fost tratată de P. G., și anume, a fost bătută de mai multe ori cu o bâtă de lemn, prima dată pentru că a văzut-o stând de vorbă cu un client român. Ulterior a bătut-o de câte ori avea chef, cu ocazia unei astfel de bătăi pierzându-și cunoștința și fiind internată în spital. Nu avea voie să plece singură din bar, fiind supravegheată în permanență de unul din oamenii lui, și nu avea voie să sune în România. Toți banii câștigați i-au fost luați de P. G.. În această declarație, partea civilă, contrar celor susținute anterior, a menționat că autoritățile spaniole și-ar fi dat seama, cu ocazia raziei, că pașaportul ei este falsificat, motiv pentru care a fost arestată o lună de zile, după care a fost trimisă în România, pe baza unui titlu de călătorie. A mai adăugat că nu cunoaște la care dintre traficanți a rămas pașaportul și buletinul său.

În faza judecății, la termenul din 04.08.2011, partea civilă a menționat, diferit de declarațiile anterioare, că a fost vândută de C. „Pluto” unui spaniol, care, la rândul său, a vândut-o lui P. G.. Partea civilă l-a recunoscut pe inculpatul prezent în sală ca fiind P. G.. A continuată să folosească pașaportul falsificat, care îi fusese dat de C. „Pluto” și după ce a ajuns la P. G.. Aceasta a mai menționat că P. G. știa că ea este minoră, de la C. „Pluto”, dar întrebată dacă a fost de față la o discuție în care cei doi să fi făcut referiri la vârsta sa, aceasta a negat, și a adăugat că ea crede că P. G. cunoștea că era minoră. A mai menționat că a fost obligată în mai multe ocazii de P. G. să întrețină raporturi sexuale cu el și că, diferit de cele declarate anterior, nu a fost niciodată internată la spital în urma bătăilor primite, pentru că dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, ar fi spus medicilor că a fost bătută de acesta.

Potrivit proceselor-verbale din datele de 31.08.2004 și planșelor foto aferente, partea civilă le-a recunoscut din fotografie pe numitele C. L. și M. A.-R., ca fiind fete care se prostituau pentru G. în cluburile din Spania, și l-a recunoscut pe numitul B. C. A. ca fiind C. „Pluto”.

Din procesul-verbal întocmit în data de 24.04.2004 de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a rezultat că partea civilă a ieșit din țară în data de 24.10.2002 cu autocarul_, și avea la momentul respectiv vârsta de 17 ani. Din analiza listei persoanelor care au călătorit cu aceeași ocazie cu autocarul respectiv, rezultă că printre acestea s-a aflat și Grenadă C. N., menționată imediat după partea civilă (în condițiile în care numele călătorilor nu sunt trecute în ordine alfabetică), existând, astfel, indicii în sensul veridicității susținerii părții civile, în sensul că a călătorit împreună cu numita Grenadă C. N.. Procesul-verbal confirmă faptul eliberării pașaportului părții civile, cu foarte puțin timp înainte de călătorie, și anume, în data de 21.10.2002. Același proces-verbal atestă întoarcerea părții civile în România în data de 12.06.2003, cu aeronava Aspania, cu un titlu de călătorie, precum și faptul că a fost returnată, ceea ce menționase însăși partea civilă. Nu rezultă din procesul-verbal împrejurările returnării, așa cum s-a întâmplat în cazul martorelor N. M. și N. A. I., precizându-se doar că părții civile i-a fost suspendat dreptul de a folosi pașaportul până în data de 12.06.2007.

Din analiza cererii pentru eliberarea unui nou pașaport aflată la fila 239 vol. IX d.u.p., și înscrisul aflat la fila 240 al aceluiași volum, a rezultat, așa cum a fost susținut de partea civilă în prima declarație menționată, că, într-adevăr, pașaportul pe numele părții civile a fost eliberat în aceeași zi în care a fost depusă cererea de eliberare a acestuia.

Pașaportul falsificat pe identitatea „V. I.” la care partea civilă a făcut referire, nu se află atașat la dosarul de urmărire penală și nu rezultă că s-ar afla în deținerea unei anumite autorități (române sau spaniole).

Instanța a încuviințat probe în vederea stabilirii veridicității declarațiilor părții civile. Astfel, a încuviințat audierea ca martore a numitelor M. A.-R. și C. L., persoane pe care, potrivit procesului-verbal din data de 31.08.2004 și planșelor foto aferente, partea civilă le-a recunoscut ca fiind fete care se prostituau pentru G. în cluburile din Spania, și care ar fi putut confirma susținerile părții civile. Adresele de domiciliu ale acestora au fost comunicate de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, împreună cu fotografiile lor, la solicitarea instanței. S-a constatat faptul că adresele de domiciliu comunicate instanței de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, coincid celor menționate în procesul-verbal din data de 31.08.2004. Demersurile efectuate de instanță în vederea audierii martorelor a rămas fără rezultat, instanța constatând prin încheierea din data de 09.03.2012, imposibilitatea audierii acestora. Astfel, în cazul martorei M. A.-R., citațiile s-au întors cu mențiunea „Destinatar plecat din țară” sau „din localitate la adresă necunoscută”. În demersurilor în vederea punerii în executare a mandatului de aducere emis pe numele martorei, s-a comunicat de către Secția 7 Poliție Rurală Dor Mărunt, că martora nu mai locuiește pe raza localității Dor Mărunt, județul Călărași de aproximativ 5 ani, și că din verificările efectuate a rezultat că este plecată în Spania, pe raza comunei Dor Mărunt nemairămânând rude ale acesteia. Instanța a întreprins demersuri în vederea identificării adresei de pe teritoriul Spaniei cu care martora ar putea figura în evidențele autorităților spaniole, adresându-se în acest sens Biroului Național Interpol. Cu adresa nr._/DNP din 20.02.2012, Biroul Național Interpol a înaintat instanței răspunsul Interpol Madrid, din care rezultă că martora nu figurează în bazele de date.

În ceea ce o privește pe martora C. L., citația emisă la adresa cunoscută a fost afișată, nicio persoană nefiind găsită la domiciliu, iar ulterior, s-a întors cu mențiunea „destinatar necunoscut la adresa indicată”. Cu ocazia punerii în executare a mandatelor de aducere emise pe numele acesteia, mai întâi a rezultat că nici aceasta, nici vreo altă persoană nu a fost găsită la domiciliu, iar din investigațiile efectuate nu s-au putut obține date, iar ulterior, reușindu-se contactarea proprietarului imobilului, acesta a menționat că martora nu doar că nu locuiește la adresă, dar că nici măcar nu este cunoscută de proprietar. Instanța a întreprins demersuri în vederea identificării adresei de pe teritoriul Spaniei cu care martora ar putea figura în evidențele autorităților spaniole, adresându-se în acest sens Biroului Național Interpol. Cu adresa nr._/DNP din 20.02.2012, Biroul Național Interpol a înaintat instanței răspunsul Interpol Madrid, din care a rezultat că martora nu figurează în bazele de date.

O altă persoană care, teoretic, ar fi putut confirma susținerile părții civile I. P. potrivit cărora ar fi fost obligată să se prostitueze în Spania pentru inculpatul I. P. este numita R. E., a cărei audiere în calitate de martor a fost încuviințată de către instanță. Instanța a avut în vedere în momentul încuviințării audierii acestei martore, faptul că în declarația dată de aceasta în fața procurorului în data de 31.08.2004, aceasta a declarat că în cluburile (din Spania) în care a practicat prostituția, mai desfășurau acest tip de activitate și alte fete din România, al căror nume nu-l cunoaște din cauză că nu li se permitea să vorbească între ele, dar pe care le-ar putea recunoaște din fotografie, adăugând că fetele care erau din Fetești, în număr de aproximativ 30, lucrau pentru o persoană cu numele de G., pe care l-a văzut o singură dată, când a venit în clubul din Valencia unde se afla martora, pentru că unele dintre fetele care se prostituau pentru el s-au bătut cu celelalte fete care lucrau în acel club. Recunoașterea din fotografie a părții civile de către această martoră ar fi fost posibilă, având în vedere că perioadele în care cele două au susținut că s-au prostituat în Spania, se suprapun în parte. Astfel, partea civilă I. P. a declarat că a ajuns în Spania în toamna anului 2002 și, potrivit susținerilor sale, s-a prostituat până în luna iunie 2003, când a fost depistată de poliția spaniolă și arestată, iar martora a plecat din România în data de 16.05.2003 și a revenit în țară în data de 19.01.2004, conform procesului-verbal întocmit de către I.G.P.F. în data de 24.08.2004. Demersurile efectuate de instanță pentru audierea acestei martore au rămas, însă, fără rezultat, prin încheierea din data de 10.02.2012, instanța constatând imposibilitatea audierii acesteia. Astfel, la termenul din 18.11.2011 instanța a pus în discuție, față de conținutul declarației date de aceasta în fața procurorului în data de 31.08.2004, audierea sa în calitate de martor, prin procedeul videoconferinței, precizând participanților la proces că în dosarul nr._._, din care s-a disjuns prezenta cauză, s-au făcut verificări prin intermediul Biroului Național Interpol și s-a localizat această martoră pe teritoriul Spaniei. Instanța a încuviințat audierea martorei în această modalitate, Judecătoria Valencia, autoritate judiciară competentă, sesizată cu cerere de asistență judiciară internațională, comunicând prin adresa emisă în data de 10.01.2012, și, în traducere în limba română, că martora nu a putut fi citată, pentru că nu locuiește la adresa comunicată de Tribunalul București, și nici nu este cunoscută la adresă.

Tot pentru a verifica veridicitatea situației de fapt reținute prin rechizitoriu, inclusiv în privința părții civile I. P., instanța a încuviințat audierea ca martor a numitei P. G., persoană pe care martora R. E. a recunoscut-o din fotografie ca fiind „G.”, fata cu care a plecat din România și a lucrat în cluburile din Castellion și Valencia. Instanța a avut în vedere faptul că, dacă martora R. E. a declarat că în cluburile în care s-a prostituat a întâlnit fete care se prostituau pentru „G.”, nu trebuia să fie exclusă posibilitatea, având în vedere cele menționate de martora R. E. cu privire la aceasta, ca martora P. G. să fi cunoscut astfel de persoane, și ca printre acestea să se fi aflat și vreuna dintre cele patru persoane pentru a căror traficare inculpatul I. P. a fost trimis în judecată, ipoteză în care le-ar fi putut recunoaște din fotografie. Audiată fiind la termenul din 08.01.2013 prin videoconferință, martora a declarat că numele de R. E., I. P., Mutuleanu M., N. M. și N. A. I. nu îi sunt cunoscute, și a negat că ar recunoaște persoanele care apar în fotografiile de la filele 31-34 din vol. I al dosarului instanței. Martora a mai precizat că nu îl cunoaște numele de I. P., a auzit de existența unui bărbat căruia i se spunea „G.” și cu privire la care a înțeles că ar avea femei care s-ar prostitua pentru el, dar nu l-a întâlnit niciodată. Faptul că G. ar avea fete care s-ar prostitua pentru el l-a auzit de la fete care se prostituau și ele, dar că nu ar putea să precizeze pentru cine, pentru că nu discuta astfel de aspecte, fiindu-i teamă. În ceea ce privește identitatea acestor femei, martora a declarat că nu o cunoaște, adăugând că niciuna dintre persoanele care se prostituau nu își folosea adevărata identitate. Femeile la care s-a referit nu susțineau că ele însele s-ar prostitua pentru G., ci vorbeau despre alte femei aflate în această situație. Martora a mai adăugat că nu cunoștea dacă în cluburile în care ea s-a prostituat existau fete care se prostituau pentru G.. Martora nu l-a recunoscut pe inculpatul I. P. din fotografia care i-a fost prezentată de către instanță. De asemenea, martora a negat că ar cunoaște o persoană poreclită „Box”, sau o persoană pe nume B. E. A..

Indiferent dacă declarația martorei P. G. este una sinceră sau nu (procurorul de ședință a invocat în cuprinsul concluziilor faptul că martora nici nu ar fi privit cu atenție fotografiile prezentate, negând că ar cunoaște persoanele înainte de a fi apucat să le observe trăsăturile suficient de bine în vederea unei recunoașteri), cert este că aceasta nu conține elemente care să poată fi valorificate de instanță în vederea reținerii sau înlăturării săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Martora N. M. nu a recunoscut-o din fotografie pe partea civilă I. P., dar, oricum, șansele ca aceasta să o recunoască pe partea civilă drept una dintre persoanele care se prostituau pentru inculpatul I. P. erau unele foarte reduse, partea civilă părăsind teritoriul Spaniei înainte de plecarea martorei N. M. din România cu destinația Spania. Nici martora cu identitate protejată „B. I.”, audiată la termenul din 10.02.2012, nu le-a recunoscut din fotografie pe niciuna dintre persoanele pentru a căror traficare s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I. P.. Nici nu există certitudinea că aceasta s-a aflat în Spania în aceeași perioadă cu partea civilă I. P., martora cu identitate protejată spunând că a plecat în Spania în anul 2003, iar în momentul în care i s-a cerut să precizeze în ce perioadă, aceasta a menționat că nu știe exact, tot ce își amintește fiind că afară era cald.

Apărarea inculpatului, care a contestat în mod constant săvârșirea faptelor, a fost aceea că nu s-ar fi aflat pe teritoriul Europei în perioada în care se reține că acesta ar fi desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei. Astfel, cu ocazia audierii sale la termenul din 24.06.2011, acesta a învederat că a părăsit teritoriul României în luna martie 2000, deplasându-se cu un autoturism până în Ungaria. De la Budapesta a luat un avion cu destinația C. R., unde a rămas până în decembrie 2004, când s-a deplasat în Franța, de unde, la sfârșitul lunii decembrie 2004, în Belgia, iar în iunie-iulie 2005, în Italia, unde a fost reținut. Se constată că dacă, într-adevăr, susținerile inculpatului ar fi conforme cu realitatea, acesta nu s-ar fi putut afla în Spania în intervalul în care se reține că numitele I. P., M. M., Mutuleanu M. și N. A. I., ar fi ajuns acolo, ar fi fost preluate de inculpat și obligate să se prostitueze în interesul său material. Astfel, așa cum s-a mai arătat, I. P. a ieșit din țară în 24.10.2002 și a revenit în 12.06.2003, N. M. a ieșit din țară în data de 15.08.2003 și a revenit în data de 02.11.2004, numitele N. A. I. și Mutuleanu M. au ieșit din țară în data de 18.07.2003, cea dintâi revenind în țară în 02.11.2004, iar Mutuleanu M. declarând că s-a prostituat pentru I. P. timp de aproximativ 2 luni, după care a reușit să fugă și să anunțe poliția.

Revenind la declarația inculpatului, s-a constatat că acesta a susținut nu doar că nu s-a aflat în Spania în intervalul care interesează cauza, ci că nu s-ar fi aflat niciodată în Spania. Inculpatul a precizat că a decolat de pe aeroportul din Budapesta la începutul lunii aprilie 2000, fiind însoțit de concubina sa de la momentul respectiv, R. (în prezent R.) F.. A călătorit sub identitatea sa reală. În C. R. a deținut două restaurante care în momentul de față sunt închise, iar în anul 2001, aflându-se pe teritoriul acelui stat, a obținut eliberarea permisului de conducere. Inculpatul a mai precizat că sunt persoane care l-au vizitat în C. R. și, prin urmare, pot confirma că s-a aflat acolo, și anume, T. I. D. și R. G., ambii vizitându-l în anul 2001. Instanța nu a apreciat că s-ar impune audierea acestor persoane în calitate de martori, pentru a verifica susținerile inculpatului, întrucât perioada cu privire la care acestea ar fi urmat să refere este mult anterioară celei în care s-a desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei. De altfel, nici inculpatul nu a solicitat expres audierea ca martori a acestor două persoane. Nu este exclusă posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat la un moment dat pe teritoriul statului C. R., să fi desfășurat pe teritoriul acelui stat activitate economică, să fi obținut eliberarea permisului de conducere etc., însă atât timp cât nu se probează că intervalul în care aceste activități s-au desfășurat se suprapune, cel puțin în parte, cu cel în care s-a desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei, nu constituie decât detalii biografice, fără relevanță în cauză.

În continuarea declarației sale, inculpatul a menționat că la sfârșitul anului 2001, și-a pierdut pașaportul. Contrazicând cele spuse inițial la începutul audierii, acesta precizează că a stat în C. R. decât, aproximativ, un an și 8 luni, după care a plecat în Panama. Anterior, la un an și șapte sau opt luni de la plecarea din țară, a obținut un pașaport consular, mai exact, o adeverință consulară, act eliberat de către serviciul pentru străini din C. R., situat lângă aeroportul Juan Santa M. de lângă aeroportul Alajuela. A obținut acest act pe numele său real. A locuit în Panama până în luna decembrie 2004, când a venit în Europa. Adeverința cu care a călătorit din C. R. în Panama a avut o valabilitate de 3-6 luni, înscrisul fiind găsit cu ocazia unei percheziții domiciliare la adresa unde el a locuit pe teritoriul Belgiei, din orașul Verviers. Instanța de fond a reținut că nici dacă s-ar fi reușit confirmarea susținerilor inculpatului cu privire la obținerea adeverinței respective de la instituția menționată, nu s-ar fi ajuns la concluzia imposibilității ca inculpatul să se fi aflat pe teritoriul Spaniei în perioada care interesează cauza, în condițiile în care inculpatul însuși a declarat că a obținut această adeverință la un an și 7-8 luni de la plecarea din țară, care ar fi avut loc în luna martie 2000, iar data la care prima dintre victime a părăsit teritoriul României a fost 24.10.2002.

Inculpatul a mai precizat cu ocazia audierii că nu ar fi putut circula pe teritoriul statului Panama cu un act care să ateste că este cetățean român, a făcut rost de un pașaport fals, emis de statul portughez, pe identitatea Salacar Paulo Angel, pașaport cu care a călătorit și în Franța, și în Belgia, și în Italia. Acest pașaport a fost găsit la domiciliul numitei R. F., din localitatea Herve din Belgia. În cadrul aceleiași declarații, inculpatul a menționat că, de fapt, din Belgia în Italia nu a călătorit cu acest pașaport, pentru că valabilitatea lui expirase, ci a folosit un act de identitate și un permis de conducere pe numele Baco Josef, care au fost găsite asupra sa la momentul reținerii în Italia. Inculpatul a avansat ipoteza că aceste din urmă acte s-ar găsi la autoritățile italiene, iar pașaportul portughez și adeverința, la autoritățile belgiene. Inculpatul a menționat că în perioada în care a locuit în Panama ar fi deținut două restaurante, unul în orașul D., altul într-o localitate din apropierea acestui oraș, și a deținut o societate comercială, .. În cadrul aceleiași declarații, inculpatul a precizat că, în timp ce se afla în Belgia, pașaportul emis cu identitatea Salacar Paulo Angel i-a căzut în apă și, întrucât s-a deteriorat, și-a obținut un alt pașaport pe numele Salacart Paulo Angel, în care se menționa o altă dată a nașterii. Și acest pașaport ar fi fost găsit la percheziția efectuată la domiciliul fostei concubine. Pe pașaportul pe numele Salacar apar vize ale unor state din America Latină. Acest pașaport a fost fotografiat de poliția din Liege și Spa, cu ocazia unor controale de rutină. Inculpatul a menționat că nu s-a mai întors din Europa în vreun stat al Americii Centrale sau Americii de Sud. S-a prezentat și la Ambasada României din Mexic pentru a obține un act cu care să poată călători, dar i s-ar fi spus că pentru acest lucru trebuia să se prezinte la autoritatea pentru străini din Panama. La serviciul pentru străini s-a prezentat cu o adeverință expirată, emisă de Secția 5 Poliție. Întrebat de instanță de ce nu s-a legitimat la serviciul pentru străini cu permisul de conducere obținut în C. R., inculpatul a menționat că a pierdut permisul respectiv împreună cu pașaportul românesc. A mai menționat inculpatul că în anul 2001 a fost implicat într-un incident în C. R., în cadrul căruia a împușcat două persoane, fiind dat în urmărire, acesta fiind motivul pentru care a plecat în Panama. Instanța constată, ca în precedent, că o eventuală confirmare de către autoritățile costaricane a acestor aspecte, nu este de natură să înlăture posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat în Spania în perioada, mult ulterioară, care interesează cauza. Inculpatul a mai precizat că în perioada în care se afla arestat în Belgia, ar fi primit de la autoritățile din Panama niște înscrisuri eliberate ca urmare a unor donații pe care le-a făcut în acel stat, și că acele înscrisuri se află în posesia autorităților belgiene.

La termenul din 23.09.2011, inculpatul și-a exprimat dorința de a formula anumite completări, suplimentul de declarație aflându-se la fila 183 vol. I. Astfel, acesta a învederat că în cursul anului 2001, în timp ce se afla în C. R., i-a fost confiscat un autoturism BMW cu numere de Germania, precum și două casete video și niște fotografii. Incidentul ar fi avut loc pe teritoriul San Jose, în cartierul C. de Guadalupe. Cu privire la acest incident, ca și în cazul celorlalte susțineri ale inculpatului privitoare la anul 2001 analizate anterior, instanța învederează că probarea realității acestuia nu ar fi fost de natură să excludă posibilitatea săvârșirii de către inculpat a activității infracționale ce face obiectul cauzei, având în vedere că se reține că incidentul respectiv și activitatea infracțională în cauză se plasează în intervale de timp diferite.

Instanța a încuviințat numeroase demersuri pentru verificarea conformității cu realitatea a susținerilor inculpatului. Astfel, instanța a dispus emiterea unei adrese către Direcția de Evidența Persoanelor și Administrarea bazelor de Date, prin care a solicitat comunicarea de informații cu privire la actele de identitate emise pe numele inculpatului I. P., inclusiv la acte de identitate provizorii care s-au emis pe numele inculpatului. Cu adresa nr._/22.07.2011, D.E.P.A.B.D. a comunicat instanței . actelor de identitate, inclusiv provizorii, eliberate inculpatului, data eliberării și instituția care le-a eliberat. Printre acestea se regăsește și o carte de identitate provizorie eliberată în data de 26.01.1999, de Secția 5 Poliție. Instanța a dispus emiterea unei adrese către Direcția Generală de Pașapoarte-Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple București, prin care s-a solicitat să se comunice toate datele referitoare la pașapoartele eliberate pe numele inculpatului, inclusiv faptul declarării ca pierdute de către acesta. Cu adresa nr. 585.843/05.07.2011, Direcția Generală de Pașapoarte a comunicat faptul că inculpatul figurează în evidențe ca titular al unui pașaport simplu, emis în data de 04.02.1997, care se află în uz la titular, nefiind declarat pierdut sau furat, având valabilitatea expirată.

Instanța s-a adresat și Ministerului Afacerilor Externe cu solicitarea de a cere Ambasadei României din Mexic (potrivit datelor de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, reprezentarea diplomatică a României în C. R. este asigurată de Ambasada României în Mexic), informații referitoare la emiterea unui titlu de călătorie de către autoritatea pentru străini din C. R. pentru I. P., comunicând faptul că inculpatul a învederat că s-a prezentat în fața acestei autorități cu o carte de identitate provizorie, și comunicând datele celor 3 cărți de identitate provizorii cu privire la care D.E.P.A.B.D. a învederat că au fost emise pe numele inculpatului. Ulterior, aceste date au fost cerute nemijlocit Ambasadei României din Mexic. Cu adresa nr. G 5-4/1831/27.09.2011, Ministerul Afacerilor Externe a comunicat informațiile care au fost transmise de către autoritățile din C. R. Ambasadei României din Mexic, și anume, că Direcția Generală de Migrațiune informează că numitul I. P. nu a fost deportat sau extrădat din C. R., În evidențele Poliției pentru Migrațiune din această țară, persoana menționată apare ca fiindu-i interzisă ieșirea din C. R., la data de 26.02.2002, pentru tentativă de omor. S-au făcut diligențele necesare la Poliția Judiciară, compartimentul care se ocupă de extrădări, pentru a vedea dacă numitul I. P. a fost declarat ca extrădat din C. R.. Autoritățile din C. R. au transmis că ar fi utile eventualele informații despre data la care numitul I. P. a părăsit C. R.. Din analiza acestui răspuns rezultă că în mod cert inculpatul I. P. s-a aflat pe teritoriul statului C. R. anterior datei de 26.02.2002, confirmându-se susținerile acestuia cu privire la implicarea sa pe teritoriul acestui stat într-un incident în cadrul căruia a pus în pericol viața a cel puțin unei persoane (acesta a menționat că ar fi împușcat două persoane, iar în adresa Ministerului Afacerilor Externe se face vorbire despre săvârșirea unei tentative de omor). Afirmațiile inculpatului potrivit cărora acest incident ar fi avut loc în anul 2001 și că ar fi părăsit teritoriul statului C. R. la sfârșitul anului 2001, nu sunt neapărat contrazise de informația potrivit căreia interdicția de părăsire a statului C. R. a fost instituită pe numele inculpatului în data de 26.02.2002, existând posibilitatea stabilirii identității agresorului la un oarecare interval de timp de la incident. Oricum, indiferent dacă inculpatul a părăsit teritoriul statului C. R. în apropierea datei de 26.02.2002, și nu la sfârșitul anului 2001, tot nu este exclusă posibilitatea ca acesta să se fi aflat în Spania la sfârșitul anului 2002, când partea civilă I. P. a declarat că, aflată pe teritoriul Spaniei, ar fi fost cumpărată de inculpat și obligată să se prostitueze. O altă concluzie care se desprinde din informațiile comunicate de Ministerul Afacerilor Externe este aceea a ușurinței cu care inculpatul I. P. trece fraudulos frontiere de stat: mai întâi pe cea a României, în condițiile în care, potrivit evidențelor Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, acesta nu figura în data de 12.12.2005 cu ieșiri din România, iar apoi pe cea a statului C. R..

De asemenea, instanța a adresat o cerere de asistență judiciară internațională în materie penală autorității judiciare belgiene apreciate ca fiind competente, prin care s-a solicitat, între altele, în baza art. 3 pct. 1 din Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală din 20.04.1959, înaintarea de copii certificate de pe actele de identitate și pașapoartele care îl privesc pe inculpatul I. P., care au fost ridicate cu ocazia perchezițiilor care s-au efectuat în cauza în care s-a pronunțat sentința de condamnare la 15 ani închisoare pronunțate în data de 27.09.2007 de către Cour d’ Assises du Brabant Wallon, și care se află atașate la dosarul cauzei. Au fost avute în vedere atât actele de identitate și pașapoartele eliberate pe numele inculpatului, dar și sub o altă identitate, dar purtând fotografia inculpatului. Această cerere, care se regăsește la dosar atât în limba română, cât și în limba franceză, a fost expediată, în versiunea în limbă franceză, autorității belgiene competente, atât în mod nemijlocit, cât și prin intermediul membrului român la Eurojust, doamna E. D., ale cărui date de contact au fost comunicate de către Ministerul Justiției. Corespondența purtată prin intermediul poștei electronice cu membrul național la Eurojust, conținând și corespondența purtată de acesta cu reprezentanții statului belgian, corespondență pe care a pus-o la dispoziția Tribunalului București, se află la dosarul cauzei. Din răspunsul autorităților belgiene rezultă că printre documentele „sechestrate” nu a fost găsit nici un act de identitate sau pașaport, lansându-se presupunerea că aceste documente ar fi putut fi sechestrate de către autoritățile italiene în cadrul procedurii de arestare a inculpatului. Lista cu bunurile confiscate se regăsește, în limba franceză la filele 234-236 vol. I, iar în limba română, constatându-se că printre acestea nu se regăsesc și cărți de identitate sau pașapoarte.

Față de aceste din urmă date, instanța a efectuat demersuri în vederea comunicării de către autoritățile italiene, de copii certificate de pe actele de identitate și pașapoartele care îl privesc pe inculpatul I. P., care ar fi putut fi ridicate de autoritățile italiene cu ocazia privării acestuia de libertate în data de 25.07.2005. S-a arătat că sunt avute în vedere atât acte de identitate și pașapoarte eliberate pe numele lui, precum și acte de identitate și pașapoarte eliberate sub o altă identitate, dar purtând fotografia inculpatului. Cereri de asistență judiciară în acest sens au fost transmise atât nemijlocit, autorității judiciare apreciate ca fiind competentă, și anume, Curtea de Apel din R., cât și prin intermediul Ministerului Justiției. Cu adresa nr._ din data de 14.11.2011, Ministerul Justiției a recomandat instanței să se adreseze autorității judiciare italiene competente, P. de pe lângă Curtea de Apel din R., instituție ale cărei date de contact au fost precizate în conținutul adresei.

Tribunalul a expediat și magistratului român de legătură din Italia solicitarea de a obține informații cu privire la actele de identitate ale inculpatului care ar fi putut fi ridicate de acesta la data când acesta a fost reținut pe teritoriu Italiei. În acest sens s-a expediat această cerere magistratului de legătură prin intermediul poștei electronice, primindu-se un răspuns automat, care preciza că instanța trebuie să se adreseze Ministerului Justiției. Această instituție a fost contactată și s-a învederat faptul că doamna S. G. P. este fostul magistrat de legătură în Italia, fiind în concediu la momentul expedierii cererii, iar între timp nu-și mai exercită atribuțiile întrucât mandatul îi expiră în foarte scurt timp și va trebui să se procedeze la desemnarea unei alte persoane. Față de aceste aspecte s-a procedat la expedierea cererii prin fax către autoritatea care a comunicat, inițial, informațiile legate de perioada de deținere, respectiv Curtea de Apel din R., însă nu a fost primit un răspuns. Cerere a fost trimisă și prin intermediul Ministerului Justiției potrivit Convenției din 1959, însă Ministerul Justiției a comunicat un răspuns potrivit căruia instanța se poate adresa instituției menționate în adresa de la fila 316 din dosarul instanței. Întrebând dacă cererea a fost, totuși, expediată, s-a învederat că nu a fost expediată și s-a comunicat că cererile trimise Italiei prin intermediul Ministerului Justiției au termene de soluționare foarte mari, fiind cereri la care se așteaptă răspunsul chiar și de 7 ani, iar în ceea ce privește transmiterea directă, s-a învederat că autoritatea este P. General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din R.. În momentul respectiv s-a invocat de către instanță faptul că autoritatea solicitată, în situația în care constată că nu este competentă să soluționeze cererea de asistență judiciară internațională cu care a fost sesizată, are obligația de a trimite cererea la autoritatea competentă, potrivit art. 18 din Convenția din 1959. S-a învederat de către Ministerul Justiției că autoritățile italiene nu procedează niciodată în acest sens. Legat de expedierea cererii la P. General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din R., s-a învederat de către Ministerul Justiției că termenul de răspuns este de aproximativ 6 luni, pentru un răspuns mai rapid învederându-se că în cadrul Ambasadei României există doi comisari români care au un contact direct cu organele de poliție italiene și care, în funcție de cât de aglomerați sunt cu alte lucrări, ar putea, în aproximativ o săptămână, să obțină informațiile necesare. Prin urmare, Tribunalul a dispus unei adrese către comisarii care își desfășoară activitatea în cadrul Ambasadei României în Italia. Din partea Biroului Atașatului de Afaceri Interne din cadrul Ambasadei României la R. s-a primit prin intermediul poștei electronice solicitarea ca instanța să transmită cererea la I.G.P.R.- Centrul de Cooperare Polițienească Internațională pentru a fi înaintată Biroului Atașatului de Afaceri Interne din cadrul Ambasadei României la R. sau SIRENE, oportunitatea urmând să fie apreciată de Centrul de Cooperare Polițienească Internațională. În consecință, instanța a transmis solicitarea sa Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în vederea înaintării sale Biroului Atașatului de Afaceri Interne din cadrul Ambasadei României la R.. Răspunsul primit, a fost aceea că inculpatul I. P. figurează în baza de date comună forțelor de poliție din Italia, precum și că se pot solicita copii certificate ale documentelor aferente activității judiciare care l-a privit pe acesta, pe calea unei comisii rogatorii, prin intermediul Ministerului Justiției. În completare la acest răspuns, prin adresa Centrului de Cooperare Polițienească Internațională cu nr._/PNF/BMN din data de 20.02.2012, se menționează că potrivit informațiilor furnizate de autoritățile italiene (Serviciul de Cooperare Internațională de Poliție-SCIP din cadrul Departamentului Siguranței Publice al Ministerului de Interne al Italiei), asupra inculpatului a fost găsit un permis de conducere slovac pe identitatea Baco Jozef, născut în Rozvana în data de 08.08.1965, document pe care era aplicată fotografia acestuia. S-a învederat că pentru deținerea acestui permis de conducere, inculpatul a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru fals, iar permisul de conducere a fost distrus în luna decembrie 2010, din dispoziția autorităților judiciare italiene. Din acest răspuns rezultă că pașaportul falsificat privind identitatea Paulo Angel Salacar, pe care inculpatul a declarat că l-ar fi folosit pentru a ieși din Panama în luna decembrie 2004, nu a fost găsit asupra acestuia în momentul privării sale de libertate de către autoritățile italiene.

Ca ultim demers în vederea verificării veridicității susținerilor inculpatului cum că în perioada în care se reține că ar fi desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei, s-ar fi aflat pe teritoriul statului Panama, instanța, la termenul din 09.03.2012, a dispus emiterea unei adrese către Biroul Național Interpol prin care s-a solicitat contactarea omologilor din Republica Panama care, în urma verificărilor, să comunice dacă în evidențele oficiale ale acelui stat figurează cu intrări și ieșiri, în perioada 2002-2004, o persoană cu numele Salacar Paulo Angel, care ar fi folosit pașaportul belgian cu . și nr._. S-a mai cerut ca, în ipoteza în care în perioada relevantă în evidențele autorităților din Panama figurează cu intrări și ieșiri o astfel de persoană, care ar fi folosit pașaportului cu . numărul menționate, să se solicite verificarea în evidențe a fotografiei persoanei care a folosit acest pașaport, inculpatul I. P. pretinzând că el este cel care a folosit acest pașaport. Pentru confruntarea fotografiilor pe care autoritățile din Republica Panama le-ar avea în evidențe pentru această identitate, instanța a atașat la adresă și fotografia inculpatului I. P., cu mențiunea că este o fotografie efectuată în anul 2010. Cu adresa nr._/RRC din 04.09.2012, Biroul Național Interpol a transmis, atât în limba spaniolă, cât și în traducere, în limba română, mesajul primit de la Interpol Panama: potrivit acestui răspuns, „Serviciul Național de Emigrare nu deține mișcări de emigrare înregistrate pe numele domnului P. I., posesor al pașaportului EB_, nici ale domnului Paulo Angel Salacar”. Acest răspuns poate fi interpretat în sensul că s-ar fi înțeles, greșit, că pașaportul cu . și nr._ ar fi figurat pe identitatea I. P.. Ceea ce este important, însă, este faptul că nu sunt înregistrate mișcări pe identitatea Paulo Angel Salacar, identitate falsă pe care inculpatul însuși a declarat că ar fi folosit-o pentru a trece frontiera statului Panama, atât pentru a intra în acest stat din C. R., dar și pentru a ieși, cu destinația Franța.

La termenul din 08.01.2013, inculpatul a dorit o amânare a judecării cauzei pentru ca avocatul care l-a asistat în cursul procesului desfășurat pe teritoriul Regatului Belgiei, să poată intra în posesia procesului-verbal de percheziție domiciliară care să ateste identificarea și ridicarea de către autoritățile belgiene a pașaportului folosit de el, cu identitatea Paulo Angel Salacar. Este evident că simpla mențiune a identificării la percheziție a unui pașaport pe această identitate, nu este suficientă pentru a se concluziona că inculpatul s-ar fi aflat în panama în intervalul în care se reține că a desfășurat activitatea infracțională ce face obiectul cauzei. Esențială ar fi fost cunoașterea vizelor aplicate pe pașaport, bineînțeles, în ipoteza în care s-ar fi acceptat că acestea sunt autentice, nu falsificate (se constată, din afirmațiile pe care însuși inculpatul le-a făcut în fața instanței, că acesta nu are nicio dificultate să își procure înscrisuri oficiale falsificate). În condițiile în care inculpatul nu a răspuns afirmativ la întrebarea dacă în acest proces-verbal sunt consemnate vizele aplicate pe pașaport, și având în vedere că autoritățile belgiene au comunicat deja instanței că nu se află în posesia unui astfel de pașaport, Tribunalul a respins solicitarea inculpatului.

Tribunalul a reținut că, într-adevăr, în cuprinsul sentinței penale pronunțate de Curtea cu Juri a Provinciei Brabant Wallon se menționează că inculpatul I. P. era cunoscut și sub numele de Salacar Paulo Angel, născut în data de 05.12.1965, Salacart Paulo Angel, născut în data de 05.12.1965, Amridis Temistokles, născut în data de 08.04.1965, Baco Joseph, născut în data de 08.08.1965, dar aceste informații nu sunt suficiente pentru a reține ca probat tot ce a susținut inculpatul I. P. cu privire la identitatea de Salacar Paulo Angel, și anume că ar fi deținut un pașaport pe această identitate, pe care ar fi fost aplicate vize ce atestau că în perioada când se reține că ar fi desfășurat activitatea infracțională, s-ar fi aflat în Panama.

Concluzionând, probatoriul administrat de instanță în conformitate cu art. 3 și 4 C.p.p., nu a confirmat apărarea inculpatului, potrivit căreia, în intervalul ce interesează cauza, acesta nu s-ar fi putut afla în Spania, aceasta în condițiile în care teza contrară, a prezenței sale în Spania pe parcursul acestei perioade rezultă din declarațiile mai multor persoane audiate în prezenta cauză, care au fost analizate mai sus, a căror conformitate cu realitatea instanța a reținut-o.

Ca un ultim aspect referitor la situația de fapt, instanța reține că din declarațiile martorelor rezultă că numărul persoanelor care se prostituau în Spania pentru I. P. este unul mult mai mare (martora R. E. vorbește despre aproximativ 30 de fete, N. M. vorbește despre „mai multe fete racolate și aduse în Spania de către membrii rețelei conduse de P. G.”, martora N. A. I. precizează că din câte cunoaște „aceștia -rețeaua de proxeneți condusă de P. G., conform precizării anterioare a martorei- dețin mai multe tinere dintre acestea și minore, racolate și aduse în Spania în același mod”). Indiferent de motive, însă (posibil nereușita acțiunii de stabilire a identității acestora), P. a ales să sesizeze instanța strict cu privire la traficarea de către inculpat a părții civile I. P., și la martorele N. M., N. A. I. și Mutuleanu M., limitele sesizării instanței rezultând indubitabil din exprimarea folosită în privința inculpatului I. P. la rubrica „În drept” a rechizitoriului.

Încadrarea juridică reținută în sarcina inculpatului I. P. prin actul de sesizare este art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001, modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr.287/2005, art. 13 alin. 1), 2) și 3) din legea 678/2001, modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea 287/2005, art. 323 C.p., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.p., art. 37 lit. a) C.p. și art. 13 alin. 1) C.p.

Pe parcursul cercetării judecătorești, atât instanța, din oficiu, cât și inculpatul, prin apărători aleși, au pus propus mai multe schimbări de încadrare juridică, care au fost puse în discuție de instanță. Astfel, la termenul din 06.04.2012, instanța a pus în discuție schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii art. 13 alin. 1), 3), 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001 în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005 cu aplic. art. 13 C.p. și 41 alin. 2) C.p. pentru pretinsa traficare a celor 3 minore (I. P., N. M. și N. A. I.), și înlăturarea art. 13 C.p. pentru infracțiunea prev. de art. 12 alin.1) și 2) lit.a) din Legea nr. 678/2001, art. 323 C.p., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.p. La termenul din 04.05.2012, inculpatul, prin apărător, a solicitat înlăturarea din încadrarea juridică a articolului 37 alin. 1) lit. a) C.p., iar instanța a pus în discuție reținerea în încadrarea juridică, pentru ambele infracțiuni, a articolului 37 alin. 1) lit. b) C.p.. În ceea ce privește solicitarea apărătorului inculpatului, se constată că prima luare de poziție de la termen a fost în sensul că inculpatul nu este recidivist, aceasta în condițiile în care forma de recidivă reținută în încadrarea juridică prin actul de sesizare, era recidiva postcondamnatorie. Cu toate acestea, în încheierea de ședință, se consemnează că, la interpelarea instanței, apărătorul ales al inculpatului, avocat T. S., a solicitat înlăturarea disp. art. 37 lit. b) C.p.. ulterior, în conținutul încheierii de la același termen, se consemnează poziția apărătorului ales al inculpatului I. P., în sensul că solicită înlăturarea din încadrarea juridică a dispoziției referitoare la recidiva postcondamnatorie, întrucât infracțiunile care fac obiectul prezentei cauze sint concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat de către Tribunalul M. Teritorial București, instanța luând act de această poziție a inculpatului (inculpatul, prin apărător ales, a reiterat această solicitare și la termenul din 01.06.2012).

La același termen, din 04.05.2012, întrucât inculpatul formulase o cerere de liberare provizorie sub control judiciar a cărei admisibilitate, față de plafonul de pedeapsă prev. de art. 160²alin. 1) C.p.p., depindea de încadrarea juridică reținută pentru infracțiunea de trafic de minori, instanța s-a pronunțat exclusiv asupra încadrării juridice pentru această infracțiune, dispunând schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii art. 13 alin. 1), 3), 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001 în forma anterioară modificării prin O.U.G. 79/2005 cu aplic. art. 13 C.p.

La termenul din 01.06.2012, sesizând că la termenul anterior pusese în discuție reținerea în încadrarea juridică a art. 37 alin. 1) lit. b) C.p. pentru două infracțiuni, în condițiile în care trimiterea în judecată a inculpatului s-a dispus pentru trei infracțiuni, instanța a pus în discuție reținerea recidivei postcondamnatorii pentru toate cele trei infracțiuni.

La același termen, instanța a pus în discuție, pentru activitatea infracțională constând în traficarea a trei minore, reținerea, în loc de o singură infracțiune prev. de art. 13 alin. 1), 3), 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001 în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005 cu aplic. art. 13 C.p., în formă continuată, în conținutul căreia să intre trei acte materiale, a trei infracțiuni distincte, în formă simplă, prev. de art. 13 alin. 1), 3), 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001 în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005 cu aplic. art. 13 C.p.

La termenul din 08.01.2013, Tribunalul a reamintit că la termenul din data de 06.04.2012, a pus în discuție o schimbare de încadrare juridică în ceea ce privește infracțiunea de trafic de minori în sensul reținerii art. 13 alin. 1), 3), 4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001 în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005 cu aplic. art. 13 C.p. și 41 alin. 2) C.p. pentru pretinsa traficare a celor 3 minore și înlăturarea art. 13 C.p. pentru infracțiunea prev. de art. 12 alin.1) și 2) lit.a) din Legea nr. 678/2001, art. 323 C.p. toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.p., s-au pus concluzii cu privire la această propunere, iar la termenul din data de 04.05.2012 s-a pronunțat strict asupra încadrării juridice a infracțiunii de trafic de minori, întrucât prezenta importanță pentru stabilirea admisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulate la acel termen de inculpat. Tribunalul a precizat că s-a strecurat o eroare în modul în care instanța a consemnat soluția asupra acestei schimbări de încadrare juridică, în sensul că a dispus schimbarea încadrării juridice fără a menționa și art. 41 alin. 2) C.p., arătând, însă, că apreciază că este evident că aceasta a fost intenția instanței, având în vedere că în acest sens a pus în discuție schimbarea de încadrare la termenul anterior, motiv pentru care, nemenționarea acestui text de lege este doar o eroare materială.

Tot la termenul din 08.01.2013, inculpatul, prin apărător ales, a solicitat schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii dispozițiilor art. 40 alin. 1) C.p., în loc de art. 37 alin. 1) lit. a) C.p..

Pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, instanța, în baza art. 334 C.p.p., a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I. P., în art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr.678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005, cu aplic. art. 13 C.p. și 41 alin. 2) C.p. ( trei acte materiale), și art. 323 C.p., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.p. și 37 alin. 1) lit. b) C.p., și a respins ca neîntemeiate celelalte cereri de schimbare de încadrare juridică formulate în cauză.

În ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea 678/2001, Tribunalul a apreciat că nu se impune reținerea în încadrarea juridică și a art. 13 C.p., referitor la aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, la momentul săvârșirii faptei ce o privește pe martora Mutuleanu M., în vigoare era forma Legii nr.678/2001 așa cum fusese modificată prin Legea nr. 39/21.01.2003, care prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi pentru infracțiunea prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001. Ulterior, prin O.U.G. nr.79/14.07.2005, au fost aduse o . modificări Legii nr.678/2001, nu însă și sub aspectul condițiilor de incriminare și pedepsei pentru traficul de persoane săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, infracțiune prev. în continuare de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001. Același lucru este valabil și în cazul modificărilor ulterioare aduse Legii prin Legea nr.287/11.10.2005 și prin Legea nr.230/30.11.2010. Dintre legile ce s-au succedat de la momentul săvârșirii faptei, a legii penale mai favorabile, în situația în care modificările suferite afectează situația concretă a inculpatului. Astfel, spre exemplu, modificarea, prin O.U.G. nr.79/14.07.2005, a pedepsei pentru infracțiunea prev. de art. 12 din Legea nr.678/2001 în varianta simplă, reglementată la alin. 1) al acestui text de lege, nu produce nicio consecință în privința aplicabilității art. 13 C.p., în condițiile în care în sarcina inculpatului se reține varianta agravată a acestei infracțiuni, prev. la alin. 2) lit. a) al art. 12 din Legea nr.678/2001, pentru care pedeapsa prevăzută de lege nu a suferit modificări de la . actului normativ. În ceea ce privește susținerea apărătorului inculpatului de la termenul din 08.01.2013, în sensul că s-ar putea pune problema reținerii art. 13 C.p., având în vedere alte modificări aduse actului normativ, cum ar fi cele referitoare la confiscarea specială, instanța urmează a le înlătura, pentru următoarele considerente: în primul rând, dispozițiile din Legea nr.678/2001 referitoare la confiscarea specială (art. 19 C.p.) nu au suferit nicio modificare, de la momentul intrării în vigoare a actului normativ și până în prezent; în al doilea rând, incidența articolului 13 C.p. nu se determină în funcție de modificările suferite de legea de incriminare sub aspectul măsurilor de siguranță, în materia măsurilor de siguranță aplicându-se, potrivit art. 12 alin. 2) C.p., întotdeauna legea nouă.

În ceea ce privește infracțiunea de trafic de minori, prev. de art. 13 C.p., instanța a reținut următoarele: prin actul de sesizare se reține traficarea a trei persoane care, la momentul desfășurării în privința lor a activității infracționale, nu aveau împlinită vârsta de 18 ani, dar depășiseră vârsta de 15 ani. O primă problemă care se pune este aceea de a stabili dacă este vorba despre o infracțiune în formă continuată, în al cărei conținut intră cele trei acte materiale, sau dacă este vorba despre trei infracțiuni distincte simple, acest aspect producând importante consecințe juridice. Astfel, consecințele care, în cazul unei infracțiuni simple sunt legate de momentul consumării, în cazul infracțiunii în formă continuată sunt legate de momentul epuizării activității infracționale.

Tribunalul a apreciat că în cazul de față se impune reținerea formei continuate a infracțiunii de trafic de persoane, având în vedere unitatea de rezoluție infracțională, pe care o va argumenta. Astfel, potrivit Deciziei nr. XLIX (49) din 04.06.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, revine instanței sarcina de a stabili dacă mai multe fapte, imputabile aceluiași inculpat, constituie sau nu infracțiuni distincte concurente, sau o singură infracțiune, continuată, fiind vorba despre „o chestiune de fapt, pe care numai instanța de fond o poate rezolva în mod suveran, deoarece numai această instanță poate constata dacă a existat o singură rezoluție infracțională în concepția și scopul urmărit de acel inculpat”. S-a mai arătat că „diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome concurente, câte bunuri sau obiecte au făcut obiectul acelei infracțiuni”. Printre criteriile în funcție de care instanța de fond va determina dacă este vorba sau nu despre o unitate de rezoluție infracțională, în considerentele deciziei sunt enumerate intervalele de timp dintre actele comise, care trebuie să fie relativ scurte, vizarea prin actele respective a unor bunuri sau valori de același fel, identitatea de procedee folosite, condițiile sau împrejurările săvârșirii faptelor, care trebuie să fie asemănătoare, și, mai ales, unicitatea scopului urmărit.

Tribunalul a apreciat că în cauza de față se impune reținerea comiterii faptelor vizându-le pe cele trei minore, așa cum sunt ele descrise în rechizitoriu, în baza unei rezoluții infracționale unice, având în vedere că în toate cele trei cazuri se vorbește despre persoane care au fost determinate să se deplaseze din România în Spania, induse fiind în eroare cu privire la natura activităților pe care ar urma să le desfășoare în Spania, și care, ajunse la destinația călătoriei de pe teritoriul Spaniei, au fost preluate, imediat, în cazul martorelor N. M. și N. A. I., și la un interval de timp, nu foarte mare, în cazul părții civile I. P., de inculpatul I. P., prin intermediul altor persoane care lucrau pentru el, iar ulterior, constrânse să se prostitueze, în interesul inculpatului. Intervalul dintre momentul preluării de către inculpat a părții civile I. P. (nu foarte clar precizat, dar rezultând că se situează undeva în preajma sfârșitului anului 2002) și cel al preluării, de către același, a martorelor N. M. și N. A. I. (vara anului 2003), nu este unul foarte mare, în opinia instanței, pentru a se invoca faptul că ar fi intervenit o întrerupere a rezoluției infracționale inițiale, urmată de o nouă rezoluție infracțională, mai ales dacă sunt avute în vedere similitudinile enumerate mai sus.

În condițiile reținerii formei continuate a infracțiunii de trafic de minori, data săvârșirii faptei este cea a epuizării activității infracționale, situându-se în luna august 2003. Din analiza normei incriminatoare (art. 13 din Legea nr.678/2001), rezultă că infracțiunea de trafic de minori se consumă la momentul recrutării, transportării, transferării, găzduirii sau primirii, „în scopul exploatării acesteia”, a persoanei reprezentând subiectul pasiv al infracțiunii, nu la momentul când a luat sfârșit exploatarea, prin urmare, în cauză, la determinarea momentului săvârșirii infracțiunii în formă continuată, nu prezintă importanță data până la care a avut loc exploatarea victimelor de către inculpat, prin obligarea la practicarea prostituției.

Față de momentul săvârșirii infracțiunii, rezultă că în vigoare era acea formă a Legii nr.678/2001, așa cum fusese modificată prin Legea nr.39/21.01.2003, anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/14.07.2005. După momentul săvârșirii faptei, articolul 13 a fost modificat prin O.U.G. nr. 79/14.07.2005, într-o manieră ce prezintă importanță pentru situația concretă a inculpatului. Este adevărat că o modificare a fost adusă articolului 13 alin. 3) prin Legea nr.230/2010, însă sub un aspect ce nu prezintă relevanță în cauză, introducându-se printre ipotezele care atrag o agravare, și aceea a comiterii faptelor prevăzute la alin. 1) și 2) de către un membru al familiei, or, nu s-a invocat și nici nu există probe că vreuna dintre cele trei minore ar fi membru al familiei inculpatului.

Prin urmare, modificarea adusă art. 13 din Legea 678/2001 prin O.U.G. nr.79/14.07.2005, fiind ulterioară momentului săvârșirii infracțiunii ce face obiectul cauzei, se impune, conform art. 13 C.p., determinarea legii penale mai favorabile. Analizând modul în care articolul 13 este formulat anterior și ulterior acestei modificări, Tribunalul concluzionează că forma mai favorabilă inculpatului a articolului 13 este cea prevăzută de Lege anterior modificării prin O.U.G. nr.79/14.07.2005, potrivit acestei forme a textului, pedeapsa principală prevăzută pentru traficarea ( prin fraudă) a unei minore care a împlinit vârsta de 15 ani, de către două sau mai multe persoane împreună, fiind închisoarea de la 7 la 18 ani (art. 13 alin. 1, 3 și 4 teza a III-a din Legea nr. 678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005), iar potrivit formei art. 13 ulterioare modificării Legii 678/2001 prin O.U.G. nr.79/2005, fiind închisoarea de la 10 la 20 de ani (art. 13 alin. 1, 2 și 3 teza a II-a din Legea nr.678/2001, în forma ulterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005).

Tribunalul a apreciat că nu se impune reținerea articolului 13 C.p. în încadrarea juridică a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, probatoriul administrat în cauză nepermițând a se concluziona că inculpatul I. P. ar fi făcut parte dintr-un grup infracțional organizat, așa cum este acesta definit de art. 2 lit. a) din Legea 39/2003, pentru motivele pe care instanța le va prezenta la momentul analizei elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 323 C.p. Or, în mod cert, la reținerea de către procuror a art. 13 C.p. în încadrarea juridică a infracțiunii prev. de art. 323 C.p., s-a avut în vedere faptul că inculpatul I. P. s-ar fi asociat, anterior intrării în vigoare a Legii nr.39/2003, cu mai multe persoane în cadrul unui grup infracțional ce întrunea condițiile grupului infracțional organizat ce urma să fie definit de Legea 39/2003, singura rațiune pentru care nu s-a reținut în încadrare infracțiunea prev. de art. 7 din Legea 39/2003, fiind aceea că articolul 323 C.p., în vigoare la momentul săvârșirii faptei, constituia o lege mai favorabilă. Tribunalul a avut în vedere și faptul că, de la . Codului penal, și până în prezent, articolul 323 C.p. nu a suferit modificări nici sub aspectul elementelor constitutive ale infracțiunii, nici sub aspectul pedepsei.

Înlăturarea din încadrarea juridică a prevederilor art. 37 alin. 1) lit. a) C.p. se impune având în vedere că momentul săvârșirii infracțiunilor ce fac obiectul prezentei cauze, este anterior datei rămânerii definitive a sentinței penale nr. 79/05.05.2001 pronunțate de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr. 596/2000. Astfel, așa cum rezultă din copia cazierului judiciar al inculpatului, (dosarul din care cauza de față a fost disjunsă prin încheierea din 21.05.2010), dar și din referatul întocmit de Tribunalul M. Teritorial București pe copia conformă cu originalul a sentinței penale nr. 79/05.05.2001 aflate la filele 100-113 vol. VIII dosar_._, această sentință penală a rămas definitivă în data de 20.10.2003, prin decizia penală nr. 4617 a Curții Supreme de Justiție, pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare aplicată prin această sentință penală nemaiputând constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii.

În ceea ce privește cererea formulată de inculpat la termenul din 08.01.2013, de reținere în încadrarea juridică a art. 40 alin. 1) C.p. în loc de 37 alin. 1) lit. a) C.p., prin raportare la condamnarea inculpatului la pedeapsa de 9 ani închisoare aplicată prin sentința penală sus-menționată, pe motiv că inculpatul nu începuse executarea pedepsei de 9 ani închisoare la momentul săvârșirii infracțiunilor ce fac obiectul cauzei, instanța o va respinge, pentru următoarele considerente: și articolul 40 alin. 1), ca și art. 37 C.p., au ca premisă comiterea unei infracțiuni după rămânerea definitivă a unei sentințe de condamnare, or, așa cum am arătat, infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze se reține că au fost săvârșite anterior rămânerii definitive a sentinței penale nr. 79/05.05.2001 a Tribunalului M. Teritorial București. De altfel, chiar dacă infracțiunile ca fac obiectul prezentei cauze ar fi fost săvârșite după momentul rămânerii definitive a acestei sentințe, instanța ar fi respins solicitarea inculpatului, recidiva postcondamnatorie putând fi reținută și în încadrarea juridică a unei infracțiuni săvârșite înainte de începerea executării pedepsei, bineînțeles, dacă sunt întrunite și celelalte condiții ale acestei forme de pluralitate, această ipoteză fiind expres enumerată de art. 37 alin. 1) lit. a) C.p.

Instanța a reținut în încadrarea juridică a celor trei infracțiuni și dispozițiile referitoare la recidiva postexecutorie, prim termen al recidivei reprezentându-l condamnarea la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1293/09.11.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 8906/1994, definitivă prin decizia penală nr. 136/03.02.1995 a Tribunalului București. Potrivit datelor din cazierul judiciar al inculpatului, în executarea acestei pedepse, inculpatul a fost arestat la data de 06.05.1994, și liberat condiționat la data de 26.04.1995, cu un rest neexecutat de 374 de zile. În cauza de față, termenul de reabilitare judecătorească, este de 5 ani închisoare (potrivit art. 135 alin. 1 lit. a C.p.), și se calculează începând cu data considerării ca executată a pedepsei, care se situează, fără un calcul foarte exact, la începutul lunii mai 1996. Tribunalul constată, însă, că în privința inculpatului au intervenit condamnări succesive, anterior împlinirii termenului de reabilitare judecătorească, în cursul anului 1999, inculpatul mai săvârșind infracțiuni, pentru care ulterior a și fost condamnat (prin sentința penală nr. 79/05.05.2001, trimiterea în judecată având loc în anul 2000). Într-o astfel de situație, termenul de reabilitare judecătorească, determinat prin raportare la cea mai mare dintre pedepse, se calculează de la momentul executării sau considerării ca executate a ultimei pedepse. Tribunalul, cu privire la dispozițiile art. 38 alin. 2) teza a II-a C.p., învederează că apreciază că legiuitorul nu a avut în vedere un termen de reabilitare calculat cu ignorarea eventualelor condamnări succesive, ci un termen de reabilitare așa cum ar fi fost acesta calculat în cadrul unei cereri de reabilitare judecătorească. Nu există nicio rațiune pentru care, raportat la aceeași condamnare, să nu se rețină recidiva postexecutorie pe motiv că s-a împlinit termenul de reabilitare, dar o eventuală cerere de reabilitare judecătorească să fie respinsă tocmai pe motivul că termenul de reabilitare nu este împlinit.

Tribunalul a apreciat că activitatea desfășurată de inculpatul I. Pette legat de martora Mutuleanu M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 37 alin. 1) lit. b) C.p. și art. 39 alin. 4) C.p., Tribunalul l-a condamnat pe inculpatul I. P. la pedeapsa închisorii de 9 ani sub aspectul acestei infracțiuni.

În ceea ce privește modalitatea comiterii acestei infracțiuni, Tribunalul a reținut dintre modalitățile alternativ prevăzute de art. 12 alin. 1) din Legea nr.678/2001, pe cea a recrutării, activitate desfășurată de acesta prin intermediul altei persoane, este vorba despre numitul B. E.. Astfel, pe de o parte, martora Mutuleanu M. însăși a declarat că B. E. este cel care i-a propus să meargă în Spania, invocând că ar avea ceva de lucru pentru ea. Pe de altă parte, și din declarația martorei N. A. I., care a plecat în Spania împreună cu martora Mutuleanu M., rezultă implicarea numitului B. E. în plecarea celor două în Spania. Astfel, martora N. A. I. a declarat că M., cea cu care a plecat în Spania, auzise de la cumnatul unui anume G., că acesta din urmă le-ar putea găsi de muncă în Spania. În continuare, martora N. A. I. l-a indicat pe cumnatul lui G., pe nume E., ca fiind unul dintre cei doi bărbați (pe celălalt l-a menționat cu porecla de „Box”) care le-au așteptat în Castellon. Or, Mutuleanu M. a menționat și ea că au fost așteptate la destinație de B. E. și „Box”. Tribunalul a apreciat că la dosar există probe pentru a reține că B. E. lucra pentru inculpatul I. P., și că nu a fost vorba despre o recrutare a celor două de către B. E. pentru sine însuși, urmată de transferarea acestora către inculpatul I. P. care a fost și cel care le-a exploatat efectiv. Astfel, nici una dintre martore, nici N. M. care a și fost însoțită de numitul B. E. pe perioada călătoriei din România până la reședința din Valencia a lui I. P., nu au declarat despre faptul că odată ajunse acolo, ar fi fost vândute de B. E. lui I. P.. În plus, martora Mutuleanu M. a declarat că inculpatul I. P. ar fi fost cel care a achitat contravaloarea deplasării din România în Spania și că acesta este capul mafiei care racolează fete din România. Tribunalul a mai apreciat că situația numitului B. E. și a numitului „Box” era identică, aceștia acționând sub coordonarea și în interesul inculpatului I. P.. La acesta din urmă face referire și martora cu identitate protejată „B. I.”, ca fiind o persoană implicată în exploatarea, în interesul inculpatului I. P. a fetelor, prin obligarea lor la a se prostitua. Astfel, a menționat că „Box”, pe care l-a văzut în compania lui I. P., lucra pentru I. P., și este cel care a transportat-o de la un club la altul, iar într-o ocazie l-a văzut preluând de la una dintre fetele care le supravegheau pe cele care se prostituau pentru I. P., banii colectați de la acestea din urmă. La rândul său, și martora R. E. spune despre un bărbat poreclit „Box”, care avea porecla tatuată pe întregul corp, era unul dintre oamenii lui I. P..

Faptul că, recrutarea martorei s-a făcut de către inculpatul I. P., cu concursul numitului B. E., justifică reținerea în încadrarea juridică, a variantei agravate, prev. de art. 12 alin. 2) lit. a) din Legea nr.678/2001.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere gravitatea sporită a faptei, care presupune specularea în interes financiar a naivității victimei, a situației financiare dificile în care se afla aceasta și lipsei unor perspective de îmbunătățire a acestei situații muncind în România, îngrădirea libertății persoanei de a decide în privința propriilor acte, lipsa oricărei preocupări pentru consecințele pe care, punerea unei persoane în postura umilitoare de a fi constrânsă să se prostitueze, le va avea asupra evoluției morale, sociale, și chiar sănătății victimei. Instanța a avut în vedere și datele ce caracterizează persoana inculpatului, așa cum rezultă ele din copia cazierului judiciar aflată la dosar, care atestă perseverență infracțională, precum și conduita inculpatului care a negat în mod constant comiterea faptei, și a invocat un alibi a cărui veridicitate nu a fost probată, dar care a determinat efectuarea unor demersuri ample din partea instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei.

În baza art. 65 C.p., Tribunalul a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 4 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 9 ani închisoare. Tribunalul apreciază, având în vedere jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea art. 3 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că o interzicere a dreptului de a alege, în cazul de față, ar constitui o măsură disproporționată. Astfel, în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii, s-a apreciat ca proporțională o astfel de interdicție, în situațiile în care persoana în cauză a abuzat în mod grav de o funcție publică deținută, când conduita infractorului a pus în pericol statul de drept, bazele democrației, ceea ce nu se poate reține în cauza de față. Tribunalul apreciază că disprețul absolut manifestat de către inculpat față de demnitatea, libertatea de a decide și a acționa a altui semen, pe care, pentru obținerea unui câștig material necuvenit, prin inducere în eroare l-a adus în situația de a nu putea să refuze umilința de a practica prostituția, nu este compatibil cu o exercitare în concordanță cu interesele persoanelor ocrotite, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. d) și e) C.p.

Interzicerea, ca pedeapsă complementară, a dreptului prevăzut de art. 64 alin. 1) lit. c) C.p., este nejustificată, având în vedere că infracțiunea pentru care se va aplica pedeapsa principală nu a fost comisă folosindu-se de o funcție pe care o ocupa, o profesie pe care o exercita, sau o activitate pe care o desfășura.

În baza art. 71 C.p., Tribunalul a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza aII-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 9 ani închisoare, la individualizarea pedepsei accesorii sub aspectul drepturilor a căror interzicere, cu acest titlu, va fi pronunțată, făcându-se pentru considerentele expuse și în cazul pedepsei complementare.

Tribunalul a apreciat că faptele inculpatului de a o fi recrutat pe minora N. A. I. și de a o fi preluat pe minora N. M., în ambele cazuri prin intermediul unei alte persoane, în scopul exploatării acestora prin obligarea la practicarea prostituției, acestea fiind determinate să se deplaseze în Spania fiind induse în eroare cu privire la scopul deplasării, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr.678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005, cu aplic. art. 13 C.p., art. 37 alin. 1) lit. b) C.p., art. 39 alin. 4) C.p. și 41 alin. 2) C.p., motiv pentru care îl va condamna pe inculpatul I. P. la pedeapsa închisorii de 15 ani ca urmare a săvârșirii infracțiunii de trafic de minori. Trimiterea în judecată a avut în vedere și fapta de a fi recrutat în aceeași modalitate și în același scop pe minora I. P., însă, așa cum s-a concluzionat mai sus, probatoriul administrat nu a permis reținerea ca probată a săvârșirii de către inculpat a acestei fapte. Pentru argumentele expuse și în cazul analizării elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 12 alin. 1) și 2) lit. a) din Legea nr.678/2001, instanța reține că recrutarea și, respectiv, preluarea minorelor de către B. E. s-a făcut pentru inculpatul I. P., sub coordonarea căruia numitul B. E. acționa. Intervalul scurt de timp care a trecut între momentele recrutării celor două minore, precum și modalitatea similară de a acționa și scopul comun urmărit, justifică reținerea faptului că aceste două acțiuni, fiecare în parte întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de minori, au fost săvârșite în executarea aceleiași rezoluții infracționale.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanța a avut în vedere, în primul rând gravitatea deosebită a faptelor inculpatului, care, într-un interval foarte scurt de timp, cu perseverență, a profitat de lipsa de maturitate a martorelor, cu atât mai ușor influențabile cu cât la vârsta de 16 ani acestea nu aveau experiența de viață necesară pentru a intui riscurile cărora li se expun, de dorința acestora de a trăi mai bine decât și-ar fi permis în țară, fără să fie absolut deloc interesat de consecințele dezastruoase, sub aspectul stării psihice, al respectului de sine, al evoluției morale și sociale, pe care punerea minorelor în situația de a nu se putea sustrage umilinței de a se prostitua le vor produce. Pentru inculpat, cele două minore nu reprezintă altceva decât instrumente prin exploatarea cărora inculpatul urmărea obținerea fără drept a unor sume importante de bani. Instanța de fond a avut în vedere și antecedentele penale ale inculpatului care, anterior comiterii acestei fapte suferise condamnări definitive, ceea ce denotă perseverență infracțională și, deși avea experiența privării de libertate, atât ca urmare a luării în privința sa a măsurii arestării preventive, și ca urmare a încarcerării sale în executarea unei pedepse definitiv aplicate, acest lucru nu a constituit un factor cu un caracter suficient de intimidant astfel încât să îl determine să nu mai comită noi infracțiuni. Tribunalul a avut în vedere și atitudinea procesuală necorespunzătoare a inculpatului care nu doar că a negat constant comiterea faptei, dar a invocat și un alibi pentru a cărei verificare a fost necesară întreprinderea a numeroase demersuri din categoria cooperării judiciare internaționale în materie penală

În baza art. 65 alin. 1) C.p., interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 6 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 15 ani închisoare. Tribunalul apreciază, având în vedere jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea art. 3 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că o interzicere a dreptului de a alege, în cazul de față, ar constitui o măsură disproporționată. Astfel, în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii, s-a apreciat ca proporțională o astfel de interdicție, în situațiile în care persoana în cauză a abuzat în mod grav de o funcție publică deținută, când conduita infractorului a pus în pericol statul de drept, bazele democrației, ceea ce nu se poate reține în cauza de față. Tribunalul a apreciat că disprețul absolut manifestat de către inculpat față de demnitatea, libertatea de a decide și a acționa a altor semeni, pe care, pentru obținerea unui câștig material necuvenit, prin inducere în eroare i-a adus în situația de a nu putea să refuze umilința de a practica prostituția, cu atât mai grav cu cât este vorba despre două minore, nu este compatibil cu o exercitare în concordanță cu interesele persoanelor ocrotite, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. d) și e) C.p., motiv pentru care le va interzice.

La stabilirea duratei interzicerii ca pedeapsă complementară a acestor drepturi, instanța de fond a avut în vedere criteriile menționate privitor la individualizarea judiciară a pedepsei principale.

În baza art. 71 C.p., Tribunalul a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza aII-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 15 ani închisoare, la individualizarea pedepsei accesorii sub aspectul drepturilor a căror interzicere, cu acest titlu, va fi pronunțată, făcându-se pentru considerentele expuse și în cazul pedepsei complementare.

Tribunalul a apreciat că infracțiunile de trafic de persoane și trafic de minori au reprezentat scopul unei pluralități constituite, conform art. 323 C.p., în cadrul căreia inculpatul I. P. a deținut un rol central. Tribunalul are în vedere că din probatoriul administrat în cauză rezultă că în subordinea și sub coordonarea inculpatului I. P. acționau mai multe persoane care recrutau victimele infracțiunii, transportau aceste victime din România în Spania, asigurau, alături de inculpatul I. P. intimidarea victimelor, falsificau pașapoarte astfel încât victimele minore să poartă intra în cluburi, luau măsurile necesare împiedicării sustragerii victimelor de la practicarea prostituției, colectau banii rezultați din practicarea prostituției. Astfel, martorele N. M., N. A. I. și Mutuleanu M. l-au invocat pe numitul B. E. care a desfășurat activități de recrutare, dar și de însoțire a persoanelor recrutate din România până în Spania, punându-le la dispoziția inculpatului I. P.; ultimele două martore l-au menționat pe numitul Box, care le-a preluat împreună cu B. E. de la autocar și le-a transportat la apartamentul din Valencia al lui I. P.; pe Box îl menționează și martora cu identitate protejată „B. I.” care arată că Box lucra pentru I. P., a transportat-o la cluburile unde s-a prostituat și, într-o ocazie, l-a văzut preluând banii de la fetele care le supravegheau pe cele care se prostituau, și care strângeau de la acestea banii care le fuseseră achitați de clienți. La rândul său, martora R. E. vorbește despre un anume Box, care avea porecla tatuată pe întreaga suprafață a corpului, despre care afirmă că era unul dintre oamenii lui G., care aduceau fetele care se prostituau pentru G. cu un autoturism, dintr-un apartament la clubul unde se prostitua și martora .

Din declarațiile persoanelor audiate în cauză a rezultat că erau și alte persoane în afară de acestea două, care lucrau pentru inculpatul I. P. și care contribuiau la exploatarea unor femei prin obligarea lor la practicarea prostituției. Astfel, martora R. E. vorbește despre „oamenii” lui G.. Martora N. M. a menționat în faza urmăririi penale, printre persoanele care i-au așteptat pe ea și pe B. E. în Castellion, și i-au transportat la apartamentul lui I. P. din Valencia, în afară de Box, și alți doi bărbați pe care nu i-a putut identifica decât după prenumele de C. și G.. Nu trebuie omise persoanele, care la rândul lor, se prostituau, și care colectau de la persoanele obligate să se prostitueze, banii obținuți de la clienți, chiar dacă, în cazul acestora, consimțământul pe care și l-au exprimat la sprijinirea inculpatului I. P. în activitatea de exploatare prin obligarea la practicarea prostituției, este posibil să fi fost, cel puțin în anumite cazuri, obținut prin constrângere.

Tribunalul a apreciat că probatoriul administrat, deși atestă asocierea a cel puțin trei persoane, în scopul comiterii unor infracțiuni grave în sensul art. 2 lit. b) din Legea 39/2003, pentru obținerea unui beneficiu material, nu permite a se concluziona că ne-am afla în prezența unui grup infracțional organizat, definit de art. 2 lit. a) din Legea 39/2003, neexistând o departajare foarte clară a rolurilor tuturor membrilor grupului. Dacă este să avem în vedere doar situațiile celor doi membri ai grupului menționați de mai multe martore, și anume, B. E. și „Box”, se observă că aceștia desfășoară atât activități de recrutare, cât și de însoțire a persoanelor recrutate pe parcursul călătoriei din România în Spania, respectiv, atât activități de transportare a victimelor de la autocarul cu care s-au deplasat din România la apartamentul din Valencia al inculpatului I. P., activități de transportare de la acest apartament la cluburi al fetelor care se prostituau, dar și activități de preluare a banilor colectați de supraveghetoare de la prostituate. De asemenea, ambele persoane au contribuit, prin prezența lor, la crearea în rândul victimelor, a sentimentului imposibilității de a se sustrage de la activitatea de a se prostitua, impusă de inculpatul I. P..

Tribunalul a mai apreciat că nu există dovezi ale asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni a inculpatului I. P. cu ceilalți inculpați din dosarul cu nr._._ din care a fost disjunsă prezenta cauză. Astfel, martora R. E., deși vorbește despre rolul jucat de inculpații I. M. D. și B. R. în exploatarea sa prin obligarea la practicarea prostituției, și, ulterior, îl menționează și pe G. pe care l-ar fi văzut o singură dată, nu menționează existența vreunei legături între cei dintâi și G.. Martora Mutuleanu M. menționează că nu știe nimic despre V. C. zis „Ț.”, V. G. zisă „S.”, T. C. A. zis „T.”, T. L.. Partea civilă I. P. este cea care a declarat că în perioada cât a stat în Spania a văzut că G. s-a întâlnit o dată sau de două ori cu Țaganu, și, după cum discutau, păreau că sunt buni prieteni. A adăugat partea civilă că, la rândul său, Țaganu avea 30 de fete care se prostituau pentru el. De asemenea, a precizat că, la un moment dat, a fost dusă de soția lui Țaganu, S., la locuința lor, și a venit și P. G.. Cei trei discutau despre partea civilă care a înțeles că „G.” încerca să o vândă lui Țaganu. Instanța nu poate avea în vedere declarația părții civile, întrucât, așa cum s-a învederat anterior, aceasta nu se coroborează cu alte mijloace de probă, așa cum impune art. 75 C.p.p. Chiar dacă declarația acesteia ar putea fi avută în vedere la stabilirea situației de fapt, aceasta nu atestă decât că inculpatul I. P. se cunoaște cu V. C. zis „Ț.”, și cu soția acestuia, „S.”, și că, la un moment dat, inculpatul I. P. a încercat să o vândă lui V. C., nu și faptul că inculpatul I. P. ar face parte, împreună cu cei doi, dintr-o asociere care să respecte condițiile art. 323 C.p..

În baza art. 323 C.p. cu aplic. art. 37 alin. 1) lit. b) C.p. și art. 39 alin. 4) C.p., Tribunalul a dispus condamnarea inculpatului I. P. la pedeapsa închisorii de 11 ani, ca urmare a săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, la individualizarea pedepsei, instanța având în vedere gravitatea deosebită a infracțiunilor care au constituit scopul asocierii, sub acest aspect fiind valabile argumentele instanței de la momentul individualizării pedepselor pentru infracțiunile de trafic de persoane (inclusiv de minori), poziția centrală deținută de inculpat în cadrul asocierii, perseverența infracțională a inculpatului care a suferit anterior condamnări a căror executare nu au asigurat îndeplinirea funcției de prevenție specială a pedepsei, precum și atitudinea procesuală necorespunzătoare a acestuia, care a negat constant săvârșirea faptei și care a invocat un alibi a cărui verificare a presupus demersuri numeroase din categoria cooperării judiciare internaționale în materie penală.

În baza art. 65 C.p., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 4 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 11 ani închisoare. Tribunalul a apreciat, având în vedere jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea art. 3 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că o interzicere a dreptului de a alege, în cazul de față, ar constitui o măsură disproporționată. Astfel, în cuprinsul hotărârii pronunțate în cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii, s-a apreciat ca proporțională o astfel de interdicție, în situațiile în care persoana în cauză a abuzat în mod grav de o funcție publică deținută, când conduita infractorului a pus în pericol statul de drept, bazele democrației, ceea ce nu se poate reține în cauza de față. Tribunalul apreciază că natura infracțiunilor constituind scopul asocierii, trădează disprețul absolut manifestat de către inculpat față de demnitatea, libertatea de a decide și a acționa a altor semeni, pe care, pentru obținerea unui câștig material necuvenit, prin inducere în eroare i-a adus în situația de a nu putea să refuze umilința de a practica prostituția, cu atât mai grav cu cât este vorba despre două minore, dispreț care nu este compatibil cu o exercitare în concordanță cu interesele persoanelor ocrotite, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. d) și e) C.p.

În baza art. 71 C.p., Tribunalul a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale de 11 ani închisoare, la individualizarea pedepsei accesorii sub aspectul drepturilor a căror interzicere, cu acest titlu, va fi pronunțată, făcându-se pentru considerentele expuse și în cazul pedepsei complementare.

Potrivit articolului 134 din Legea nr.302/2004 (art. 119 în forma anterioară republicării actului normativ în data de 31.05.2011), recunoașterea unei hotărâri penale străine se poate face pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza urmăririi penale, sau de către instanța de judecată în fața căreia cauza este pendinte.

Condițiile pentru recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sunt enumerate la alin. 1) al art. 131 din același act normativ, acestea fiind următoarele:

a) România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional la care este parte;

b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la R. la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;

c) nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau pentru o infracțiune militară care nu este o infracțiune de drept comun;

d) respectă ordinea publică a statului român;

e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române;

f) nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane în România;

g) nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

În urma discuțiilor de la termenul din 29.04.2011, instanța a întreprins demersuri pentru atașarea la dosarul cauzei a hotărârii penale pronunțate de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007 prin care inculpatul I. P. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani, în vederea unei eventuale recunoașteri a acestei hotărâri pe cale incidentală, astfel încât, în ipoteza pronunțării unei hotărâri de condamnare în prezenta cauză și reținerii faptului că infracțiunile pentru care inculpatul ar fi condamnat în prezenta cauză și cele pentru care a fost condamnat de instanța belgiană, sunt concurente, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 36 C.p., inclusiv a celor referitoare la deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei executate din pedeapsa aplicată de instanța belgiană.

Hotărârea penală sus-menționată a fost comunicată de autoritățile belgiene, împreună cu alte relații solicitate de Tribunalul București, și se regăsește în limba franceză la filele 59-71 vol. II dosar instanță (anterior, întreaga corespondență a fost expediată de către autoritățile belgiene membrului național român la Eurojust, care, la rândul său, a pus această corespondență la dispoziția Tribunalului București-filele 214-238 vol. I dosar instanță), iar în traducere în limba română, la filele 239-257 vol. I dosar instanță). Din analiza acestei hotărâri penale pronunțate de Curtea cu Juri a Provinciei Brabant Wallon, a rezultat că inculpatul I. P., născut în București, România, în data de 14.09.1967, cunoscut și sub numele Salacar Paulo Angel, Salacart Paulo Angel, Amridis Temistokles, Abco Joseph și G. P., a fost trimis în judecată, împreună cu alte 4 persoane ( G. I., Tala I., P. C. și B. A.), pentru faptul că, împreună cu acestea, în noaptea de 8 spre 9 aprilie 2005, în localitățile Lasne și Waterloo, prin comiterea de acte de violență sau prin amenințări, a sustras bunuri care nu-i aparțineau, și anume, un autoturism marca Volkswagen tip Lupo, cu nr. de înmatriculare LWC915 și conținutul acestuia, diferite obiecte de mobilier, bijuterii, o haină de blană de vizon negru, o geantă marca Chanel și conținutul acesteia, două telefoane mobile marca Nokia, două carduri bancare și un card de credit, o sumă de aproximativ 520 de euro, persoanele prejudiciate fiind Lasage Andre și/sau Debroux M. și/sau SA D’IETEREN LEASE. Se reține că infracțiunea a fost comisă în cel puțin două din circumstanțele menționate în art. 471 din Codul penal, în speță:

-infracțiunea a fost comisă prin efracție, escaladare sau chei false;

-infracțiunea a fost comisă noaptea;

-infracțiunea a fost comisă de două sau mai multe persoane;

-acuzații au folosit un vehicul sau orice alt dispozitiv mecanizat sau nu, pentru a ușura comiterea infracțiunii sau pentru a-și asigura fuga.

De asemenea, au fost folosite sau arătate arme sau niște obiecte asemănătoare acestora, sau acuzații au făcut să se creadă că sunt înarmați, pentru a facilita infracțiunea sau pentru a-și asigura fuga, autorizații au folosit un vehicul sau orice mijloc motorizat sau nu, obținut cu ajutorul unei crime sau unui delict, și răufăcătorii au supus persoanele la niște acte la care se referă articolul 417 ter, alin. 1) din Codul penal.

În plus, s-a reținut în sarcina persoanelor trimise în judecată și, implicit, a inculpatului I. P., că în noaptea de 8 spre 9 aprilie 2005, aflându-se în localitatea Lasne, fără ordinul autorităților constituite și în afara cazurilor în care legea permite sau dispune arestarea sau detențiunea unor persoane particulare, au arestat sau au făcut să fie arestate, deținute anumite persoane, este vorba despre numiții Lasage Andre și Debroux M., cu circumstanța că persoanele arestate sau deținute au fost amenințate cu moartea.

Din considerentele hotărârii a rezultat că, în urma administrării probatoriului, instanța belgiană l-a găsit vinovat pe inculpatul I. P. de comiterea infracțiunilor pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, cu reținerea tuturor elementelor circumstanțiale agravante enumerate anterior.

Tot din considerentele hotărârii penale, a rezultat că, potrivit legislației belgiene, în cazul condamnării pentru mai multe infracțiuni concurente, „pedeapsa cea mai mare este singura pronunțată”, inculpatul I. P. fiind condamnat la „o singură pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare”.

Din analiza extrasului din minutele Curții de Casație din Bruxelles, aflată în traducere în limba română la fila 258 vol. I dosar instanță, Tribunalul a reținut că prin sentința emisă în data de 09.01.2008 a fost respins recursul formulat de inculpatul I. P. împotriva sentinței din data de 27.08.2007 a Curții cu Juri din Brabant Wallon.

În ceea ce privește condițiile de recunoaștere a unei hotărâri penale străine, prevăzute de art. 131 alin. 1) din Legea nr. 302/2004, Tribunalul a apreciat că sunt întrunite în cazul hotărârii penale din data de 27.08.2007, de condamnare a inculpatului I. P. de către Curtea cu Juri din Brabant Wallon, la pedeapsa închisorii de 15 ani, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, motiv pentru care, în baza art. 134 C.p., Tribunalul va recunoaște hotărârea penală pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007 prin care inculpatul I. P. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 15 ani.

În ceea ce privește condiția prev. de art. 131 alin. 1) lit. a) din Legea nr.302/2004, atât România, cât și Belgia sunt părți la Convenția privind valoarea internațională a hotărârilor represive, adoptată la Haga, la 28.05.1970. Astfel, potrivit datelor postate pe site-ul oficial al Consiliului Europei, http://conventions.coe.int, pentru România, această convenție a intrat în vigoare în data de 09.09.2000, iar pentru Belgia, în data de 01.10.2010.

Din analiza hotărârii penale a cărei recunoaștere se discută, precum și a celorlalte informații furnizate de către autoritățile belgiene, nu sunt date că s-ar fi încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, așa cum este acesta statuat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe marginea acestui articol.

Și condiția de la art. 131 alin. 1) lit. c) din Legea nr.302/2004 este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat de instanța belgiană nu intră în categoria infracțiunilor politice sau militare care nu ar fi infracțiuni de drept comun. Dimpotrivă, din situația de fapt reținută prin hotărârea penală a cărei recunoaștere se cere, rezultă că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat ar avea drept corespondent în legislația română, infracțiunile de tâlhărie în variantă agravată (art. 211 alin. 1, 2 lit. b, 2¹ lit. a, b și c C.p.; deși se vorbește despre vătămări aduse integrității fizice a cel puțin uneia dintre victime, menționându-se brutalitatea deosebită manifestată față de victima mai slabă, doamna M. Debroux, folosirea unui fier de călcat, folosindu-se chiar noțiunea de tortură, datele existente sunt insuficiente pentru a permite instanței să concluzioneze în sensul incidenției art. 211 alin. 2¹ lit. e C.p.), și de lipsire de libertate în mod ilegal, de asemenea, în variantă agravată (art. 189 alin. 1 și 2 C.p.).

Nu se poate reține că hotărârea penală în cauză ar încălca ordinea publică a statului român. În ceea ce privește condiția prev. de art. 131 alin. 1 lit. e) din Legea nr.302/2004, instanța reține că hotărârea penală străină, odată recunoscută, ar fi de natură să producă efecte pe teritoriul statului român, constatarea faptului că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat în Belgia, sunt concurente cu cele pentru care urmează să fie condamnat în cauza de față, ar avea drept consecință, posibilitatea contopirii pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente, și, deducerea din pedeapsa rezultantă, a perioadei în care inculpatul a fost arestat, atât în cadrul procedurii de predare a sa de către autoritățile italiene ca urmare a emiterii de către autoritățile belgiene a unui mandat european de arestare, dar și preventiv, pe parcursul procesului penal în care s-a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, iar ulterior, în executarea pedepsei aplicate prin această hotărâre.

Din analiza copiei de pe cazierul judiciar al inculpatului, rezultă că acesta nu a fost condamnat pentru aceleași fapte pe teritoriul României, în condițiile în care ultima condamnare înregistrată în cazierul judiciar datează din anul 2001 ( sentința rămânând definitivă în anul 2003), iar infracțiunile pentru care a fost condamnat în Belgia au fost comise, așa cum s-a menționat mai sus, în anul 2005.

Este îndeplinită și condiția prev. de art. 131 alin. 1 lit. e) din Legea nr.302/2004, aceeași copie a cazierului judiciar atestând că nu s-a pronunțat o condamnare a inculpatului pentru aceleași fapte, dar de către un alt stat, condamnare care să fi fost recunoscută în România. Instanța de fond a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 9 lit. d) din Legea nr.290/2004 a cazierului judiciar, în situația în care unei persoane i-ar fi fost aplicată o pedeapsă printr-o hotărâre penală definitivă pronunțată de o instanță judecătorească din străinătate, iar hotărârea penală respectivă a fost recunoscută de organele române competente, aceste date ar trebui să fie înscrise în cazierul judiciar.

Din analiza sentinței penale nr. 210/2010 din 16.05.2012 a Tribunalului G., s-a constatat că inculpatul a mai solicitat pe cale incidentală recunoașterea unor acte judiciare străine și a unor hotărâri judecătorești, dar nu și a hotărârii penale pronunțate de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007 (deși acesta cerere „computarea prevenției și detenției executate în perioada 25.07.2005 la zi”). Indiferent de obiectul acestei cauze, important este că la momentul pronunțării prezentei, în respectiva cauză nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, prin decizia penală nr. 2068/31.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția I penală în dosarul nr._ admițându-se recursul contestatorului I. P., casându-se în integralitate sentința penală nr. 210/16.05.2012 a Tribunalului G., cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului G..

Din analiza considerentelor sentinței penale nr. 79/2001 pronunțate de Tribunalul M. Teritorial București, ale hotărârii penale pronunțate de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, având în vedere și datele la care aceste hotărâri judecătorești au rămas definitive, rezultă că infracțiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin aceste hotărâri judecătorești sunt concurente cu infracțiunile pentru care inculpatul va fi condamnat prin prezenta, potrivit art. 33 lit. a) C.p., fiind săvârșite înainte ca pentru acestea să fi intervenit o hotărâre definitivă de condamnare.

În consecință, Tribunalul a dispus descontopirea și punerea în individualitatea lor pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 79/05.05.2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție, după cum urmează:

-5 ani închisoare pentru săv. infr. de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 alin. 1) C.p., cu aplic. art. 37 lit. b) C.p.;

-9 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prev. de art. 26 C.p., rap. la art. 211 alin. 2) lit. a) și e) C.p., cu aplic. art. 37 lit. b) C.p.;

-2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 36 alin. 1) din Decretul 328/1966, cu aplic. art. 37 lit. b) C.p..

În ceea ce privește pedeapsa de 15 ani aplicată prin hotărârea pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, instanța nu a procedat la repunerea în individualitatea lor a pedepselor stabilite pentru fiecare din infracțiunile concurente avute în vedere la condamnare, întrucât, a așa cum rezultă din considerentele hotărârii în cauză (inclusiv mențiunea de la fila 251 vol. I dosar instanță, anterior citată), potrivit legislației belgiene, în caz de concurs de infracțiuni, la stabilirea sancțiunii nu se parcurg două etape, așa cum se întâmplă în dreptul penal român (mai întâi se stabilesc pedepsele pentru infracțiunile concurente, apoi aceste pedepse se contopesc într-o pedeapsă rezultantă, aplicându-se regulile cumulului juridic), ci o singură etapă, pronunțându-se o singură pedeapsă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni.

În baza art. 36 și 34 alin. 1) lit. b) C.p., Tribunalul a contopit pedepsele stabilite prin prezenta, prin sentința penală nr. 79/05.05.2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție și hotărârea pronunțată de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, în pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare, pe care o va spori până la maximul ei special, de 18 ani închisoare (instanța are în vedere maximul special pentru infracțiunea de trafic de minori prev. de art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr.678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005), la care adaugă un spor de 2 ani, inculpatul urmând să execute 20 de ani închisoare.

Tribunalul a apreciat, față de considerentele ce vor fi expuse în continuare, că nici contopirea pedepselor pronunțate pentru infracțiunile concurente în pedeapsa ce mai grea, de 15 ani închisoare, care va fi stabilită prin prezenta pentru infracțiunea de trafic de minori în formă continuată, prev. de art. 13 alin. 1), 3) și 4) teza a III-a din Legea nr.678/2001, în forma anterioară modificării prin O.U.G. nr.79/2005, cu aplic. art. 13 C.p., art. 37 alin. 1) lit. b) C.p., art. 39 alin. 4) C.p. și 41 alin. 2) C.p., și nici sporirea pedepsei celei mai grele până la maximul special de 18 ani închisoare, nu este suficientă pentru a constitui un tratament sancționator proporțional cu gravitatea activității infracționale desfășurate de inculpat, și cu periculozitatea inculpatului, impunându-se, pentru îndeplinirea funcțiilor pedepsei, de prevenție specială și generală, adăugarea la maximul special de 18 ani, a unui spor de 2 ani. Instanța are în vedere faptul că această pedeapsă este rezultatul contopirii pedepselor la care inculpatul a fost condamnat pentru un număr de 8 infracțiuni, majoritatea acestor infracțiuni având o gravitate abstractă, dar și concretă, sporită. Astfel, în cauza în care s-a pronunțat de către Tribunalul M. Teritorial București sentința penală nr. 79/05.05.2001, inculpatul a fost condamnat nu doar pentru infracțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, fără a poseda permis de conducere, pentru care legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea relativ mică (totuși, nu trebuie omis că, în concret, față de considerentele sentinței în cauză, conducerea autovehiculelor pe drumurile publice s-a aflat în strânsă legătură cu fapta de sustragere prin violență a unei cantități de aproximativ 3 tone de cafea, inculpatul acționând în acest fel pentru a asigura păstrarea bunului obținut prin infracțiune, și pentru a îngreuna stabilirea adevărului în cauză), ci și pentru infracțiunea de complicitate la tâlhărie în variantă agravată și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Prin urmare, inculpatul a dovedit încă din cursul anului 1999 că, potrivit propriului sistem de valori, vătămarea integrității fizice a unei persoane este acceptabilă, dacă aceasta constituie o condiție pentru obținerea de către acesta, injust, a unui folos material. Periculozitatea inculpatului rezultă și din rolul principal deținut în cadrul asocierii constituite în vederea comiterii infracțiunii de tâlhărie, din faptul că la punerea la punct a planului de acțiune și la transpunerea acestuia în practică, au participat foarte multe persoane, modul de a acționa, înainte și după comiterea faptei fiind minuțios stabilit, în scopul păstrării rezultatului infracțiunii și împiedicării tragerii la răspundere penală a celor implicați. Conduita procesuală a inculpatului a fost una incorectă, acesta încercând să împiedice stabilirea adevărului în cauză (a se vedea, spre exemplu, împrejurările întocmirii unei „chitanțe de mână” care să ateste că autovehiculul cu care fuseseră aduși la fața locului autorii infracțiunii de tâlhărie de către inculpatului U. F., ar fi fost vândut de către acesta din urmă inculpatului C. M. în data de 28.01.1999, anterior săvârșirii infracțiunii), instanța mai având în vedere la individualizarea pedepselor, faptul că inculpatul „a fost acela care i-a găsit pe inculpatul F. D. C. și pe cei doi indivizi rămași neidentificați și i-a determinat să o deposedeze pe partea vătămată M. F. de autocamionul în care se afla cafeaua”, „s-a sustras de la urmărire penală și de la judecată”, „a fost nesincer pe întreg parcursul procesului penal când a încercat să deturneze cercetările efectuate și, mai mult decât atât, a întreprins acte de intimidare a martorului V. F., pe care prin violență l-a determinat să declare în mod neadevărat în fața organelor judiciare, în timpul cercetărilor efectuate de procurorii de la P. de pe lângă Curtea de Apel București”. Faptul sustragerii inculpatului de la acest proces penal este implicit recunoscut de inculpat, din a cărui declarație dată în cauza cu nr._/3/2010, rezultă că a ieșit fraudulos din țară la o dată când în dosarul Tribunalului M. Teritorial București, nu se pronunțase încă sentința de condamnare.

Alt aspect relevant pentru periculozitatea inculpatului este acela că, deși ca urmare a activității infracționale pentru care acesta a fost condamnat de Tribunalul M. Teritorial, a experimentat privarea de libertate ca urmare a arestării sale preventive, în intervalul 13.03._99, acest fapt nu a constituit un factor suficient pentru a-l determina să nu mai comită pe viitor noi infracțiuni care l-ar expune riscului unei noi încarcerări.

Considerentele sentinței pronunțate de Cour d’Assises de la Province du Brabant Wallon în data 27.09.2007, sunt elocvente pentru gravitatea faptelor la comiterea cărora inculpatul a participat, și implicit, cu privire la periculozitatea inculpatului, instanța belgiană subliniind rolul principal deținut de acesta, precum și anumite trăsături ale personalității inculpatului care ar reclama oricărei instanțe o atenție sporită la individualizarea sancțiunii. Victimele au fost private de libertate o perioadă îndelungată, supuse la acte de violență ce pot fi încadrate în categoria actelor de cruzime, scopul fiind acela al furnizării informațiilor solicitate de inculpați, care doreau să valorifice la maxim ocazia pe care o aveau de a intra în posesia unor bunuri de valoare sporită. Instanța belgiană vorbește despre suferințele îndurate de victime, despre „sechelele morale” cu care se confruntă fiecare dintre acestea. Se menționează că faptele de care se fac vinovați inculpații „constituie o atingere majoră a securității publice”, arătându-se că „este vorba, într-adevăr, despre o agresiune nocturnă, într-o locuință ocupată, fără a ține seama în nici un fel de grija pentru integritatea fizică și psihologică a celor din respectiva locuință”. Se mai reține că „. despre care este vorba prezintă un caracter organizat”, autorii „nu au ezitat să comită violențe din momentul intrării în locul respectiv, violențe repetate care au provocat pentru fiecare dintre victime, în unele momente dureri acute și suferințe atroce”. Rezultă din considerente că s-a folosit un fier de călcat cu ajutorul căruia victimele au fost torturate, aceasta nefiind singurul mod de torturare a victimelor. De asemenea, cu privire la inculpatul B. A., a cărui conduită a fost cel puțin acceptată de către inculpatul I. P., s-a arătat că „s-a purtat cu o brutalitate deosebită cu victima cea mai slabă, în speță, cu doamna M. Debroux”. În special, cu privire la I. P. s-a menționat că „acesta exercită cel puțin un ascendent pentru ceilalți făptuitori, că prezintă o personalitate psihopatică manifestă, și constituie un pericol social care nu poate fi negat”.

În baza art. 35 C.p., Tribunalul a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară cea mai grea, de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p., timp de 6 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare.

În baza art. 71 C.p., Tribunalul a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C.p. C.p., din momentul rămânerii definitive a prezentei și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale rezultante de 20 ani închisoare.

Tribunalul a dedus din pedeapsa principală rezultantă următoarele perioade în care inculpatul a fost arestat preventiv, arestat în vederea predării sale, sau s-a aflat în executarea pedepselor definitiv aplicate pentru infracțiunile concurente cu cele pentru care inculpatul este condamnat prin prezenta: de la 13.03.1999 la 28.04.1999 și de la 15.07.2005 în prezent.

Astfel, perioada 13.03._99 reprezintă durata arestului preventiv ce i-a fost dedus inculpatului din pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare, prin sentința penală nr. 79/05.05.2001 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, definitivă prin decizia penală nr. 4617/20.10.2003 a Curții Supreme de Justiție.

În ceea ce privește arestarea preventivă din prezenta cauză, Tribunalul a reținut încarcerarea inculpatului I. P. în baza mandatului de arestare preventivă nr. 452/UP/16.12.2005 emis în lipsă de Tribunalul București-Secția a II-a penală în faza urmăririi penale în prezentul proces penal, s-a produs în data de 25.09.2010, aspect care rezultă din adresa cu nr._/30.09.2010 a D.G.P.M.B.-Serviciul de Reținere și Arestare Preventivă-Centrul de Reținere și Arestare Preventivă nr. 1.

Faptul că încarcerarea inculpatului a avut loc în data de 25.09.2010, rezultă și din procesul-verbal nr. 1282 de percheziție corporală la introducerea în arest, întocmit în data de 25.09.2010.

Prin încheierea din 22.10.2010, instanța, în baza art. 100 alin. 2) din Legea nr.302/2004, a constatat imposibilitatea punerii în executare la momentul respectiv, a mandatului de arestare preventivă nr. 452/UP/16.12.2005 emis pe numele inculpatului I. P., dispunând punerea în libertate a acestuia de sub puterea acestui mandat de arestare preventivă. Instanța a apreciat că dispozițiile privitoare la regula specialității din materia mandatului european de arestare, constituiau, cel puțin față de situația de fapt cunoscută la momentul respectiv, o piedică la judecarea și arestarea preventivă a inculpatului, și a dispus sesizarea autorității judiciare de executare belgiene care au aprobat predarea inculpatului I. P. în baza mandatului european de arestare emis pe numele acestuia de Tribunalul M. Teritorial București, cu o cerere de autorizare, formulată în temeiul art. 100 alin. 2) din Legea nr. 302/2004.

La termenul din 04.02.2011, față de răspunsul Ministerului Justiției pentru termenul respectiv și înscrisurile atașate, instanța a concluzionat că regula specialității nu mai este aplicabilă, și că prin urmare, potrivit art. 73¹alin. 1) din Legeanr. 302/2004 (conform numerotării articolelor anterior republicării actului normativ în 31.05.2011), inculpatul poate fi judecat, deținut în vederea executării unei pedepse și, important pentru aspectul analizat la acest moment, supus oricăror restricții a libertății sale individuale pentru orice faptă anterioară predării, acesta constituind momentul când s-a apreciat că mandatul de arestare preventivă nr. 452/UP/16.12.2005 își reia efectele. Privarea de libertate a inculpatului în intervalul 22.10._11 se justifică prin faptul că începând din data de 25.09.2010, acesta se află și în executarea pedepsei de 9 ani închisoare, definitiv aplicate de Tribunalul M. Teritorial București, și această perioadă deducându-se din pedeapsa rezultantă ce va fi aplicată prin prezenta, în virtutea 36 alin. 2) C.p.

Perioada cât inculpatul a fost arestat pe teritoriul Italiei, ca urmare a solicitării formulate de Regatul Belgiei de predare a sa în baza unui mandat european de arestare, în vederea judecării pentru infracțiunile comise în luna aprilie 2005 în Belgia, se deduce din pedeapsa aplicată de instanța belgiană, conform art. 26 alin. 1) din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI), și implicit, conform art. 36 C.p., din pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta. De asemenea, se deduce din pedeapsă perioada cât inculpatul a fost arestat pe teritoriul Belgiei, mai întâi preventiv, iar apoi în executarea pedepsei de 15 ani, până la momentul predării sale autorităților române.

Potrivit răspunsului comunicat de Curtea de Apel din R., Secțiunea a IV-a Penală, doamnei S. G. P., magistrat român de legătură în Republica Italiană (implicarea acesteia din urmă în lămurirea aspectelor referitoare la privarea de libertate a inculpatului I. P. pe teritoriul Italiei a fost solicitată de Tribunalul București), perioada de detenție în închisoare a lui I. P., în urma arestării de către Echipa Mobilă a Chesturii din R., „este valabilă începând din data de 29.07.2005, și cea cuprinsă în intervalul 25.07._05, dată la care I. P. a fost predat Autorităților din Belgia” (filele 138 și 139 dosar_/3/2010). Faptul că data când inculpatul a fost predat autorităților belgiene rezultă și din informațiile furnizate Tribunalului București de către autoritatea belgiană solicitată. Astfel, în înscrisul de la fila 259 vol. I dosar instanță, se menționează că data arestării este 01.02.2005. Ceea ce nu concordă, este data încarcerării în Italia. Astfel, dacă din răspunsul Curții de Apel din R., dar și din înscrisul în limba italiană emanând de la Questura di R., Squadra Mobile, depusă de inculpat la dosar la termenul din 20.10.2010 a rezultat că aceasta ar fi 25.07.2005, din răspunsul comunicat de autoritățile belgiene Tribunalului București prin intermediul membrului național la Eurojust, rezultă că s-a avut în vedere că perioada de deținere din Italia în vederea predării către Regatul Belgiei a fost de 78 de zile, calculate începând cu data de 15.07.2005, perioadă dedusă din pedeapsa aplicată în Belgia. Atât timp cât autoritățile belgiene au dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada detenției pe teritoriul Italiei începând cu data de 15.07.2005, Tribunalul București nu va cenzura această dispoziție care îi profită inculpatului.

În baza art. 350 C.p.p., Tribunalul a menținut măsura arestării preventive luate față de inculpat, apreciind că sunt în continuare întrunite condițiile art. 148 alin. 1) lit. f) C.p.p..

În baza art. 346 C.p.p., Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă I. P., având în vedere că, potrivit celor menționate mai sus, instanța nu va reține că s-a probat că inculpatul I. P. se face vinovat de fapta de a o fi racolat prin intermediul altor traficanți pe partea civilă I. P., sub pretextul găsirii unui loc de muncă în Spania, urmată de obligarea acesteia la a practica prostituția în folosul inculpatului. Neprobându-se fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, nu se poate angaja nici răspunderea civilă a inculpatului.

În ceea ce le privește pe victimele minore la momentul săvârșirii faptei, N. M. și N. A. I., Tribunalul a apreciat că nu îi revenea obligația exercitării din oficiu a acțiunii civile, potrivit art. 17 alin. 1) C.p.p., cele două împlinind vârsta majoratului anterior momentului limită până la care se puteau constitui părți civile, și anume, momentul citirii actului de sesizare ( art. 15 alin. 2 C.p.).

În baza art. 118 C.p., Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea Ministerului Public, de luare față de inculpat a măsurii de siguranță a confiscării speciale. Tribunalul învederează că este indubitabil faptul că inculpatul a obținut bani de pe urma exploatării martorelor Mutuleanu M., N. M. și N. A. I., dar că este imposibilă determinarea sumei obținute de inculpat în acest fel. Pentru determinarea acestor sume, ar trebui ca în cazul fiecăreia dintre cele trei martore să se stabilească atât numărul de zile cât acestea s-au prostituat pentru inculpatul I. P., cât și suma obținută în fiecare din aceste zile, din cele ce se vor expune în continuare rezultând că determinarea acestor două variabile este imposibilă.

Astfel, este adevărat că Mutuleanu M. a ieșit din țară în data de 18.07.2003, dar nu se poate stabili cu exactitate care este data când a început să se prostitueze în favoarea inculpatului. Martora nu oferă o dată exactă a ajungerii în Spania și nici o durată exactă a perioadei cât s-a prostituat pentru inculpatul I. P., aceasta menționând că a stat în clubul unde a fost dusă să se prostitueze „circa două luni”, până când a reușit să fugă și să anunțe poliția. În ceea ce o privește pe martora N. A. I., care a ieșit din țară odată cu martora Mutuleanu M., nici declarația acesteia nu conține detalii care să permită stabilirea datei când a început exploatarea sa, și nici durata acestei exploatări. Este adevărat că se cunoaște că aceasta a ajuns în țară în data de 02.11.2004, dar din datele consemnate în procesul-verbal din 30.11.2004 întocmit de Inspectoratul general al Poliției de Frontieră, rezultă că anterior revenirii în țară, martora figurează ca fiind arestată de poliția Spaniolă pentru prostituție și suspiciuni de falsificare a pașaportului, fără să se cunoască data privării de libertate. Referitor la N. M., se cunoaște data când a părăsit teritoriul țării, dar nu și data când a început să se prostitueze în folosul inculpatului I. P., sau când această activitate s-a încheiat. Audiată în fața instanței, martora a precizat că odată ajunsă la apartamentul din Valencia unde l-a întâlnit pe I. P., nu a început de îndată să se prostitueze, pentru că mai întâi trebuia să oi se procure un act de identitate din care să rezulte că era majoră. Ca și în cazul martorei N. A. I., se cunoaște data revenirii în țară, dar din procesul-verbal întocmit de Inspectoratul general al Poliției de Frontieră, a rezultat că anterior revenirii în țară, aceasta a fost internată într-un centru de protecție, fiind victima unei rețele de trafic de minori, fără să se cunoască data internării. Martora nu a putut decât să aproximeze cu privire la intervalele de timp care ar prezenta interes pentru determinarea sumei de confiscat.

În ceea ce privește suma zilnică obținută, Tribunalul a acceptat posibilitatea (în situația în care nu se poate stabili suma obținută în fiecare zi) confiscării, pentru fiecare zi, a unei sume minime, pe care să se poată stabili că persoanele traficate o obțineau în mod cert în fiecare zi. Se constată, însă, aceeași imposibilitate de determinare a acestei valori pe baza probelor administrate în cauză. Astfel, martora N. M. a menționat că încasa 100, 200 de Euro de obicei, fiind și situații în care, într-o noapte, încasa 300-350 de Euro. Pe de altă parte, martora cu identitate protejată „B. I.” a declarat că a câștigat într-o noapte chiar și 3000 de Euro, iar suma cea mai mică pe care a câștigat-o într-o noapte a fost de 45 de lei, adăugând, însă, că au fost și nopți, nu prea multe, în care nu a câștigat nicio sumă de bani.

Este adevărat că art. 19 din Legea nr.678/2001 (care nu face decât să reia prev. art. 118 alin. 1 lit. e C.p.) stabilește obligativitatea confiscării banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri dobândite în urma săvârșirii infracțiunilor prevăzute de acest act normativ, însă Tribunalul a apreciat că această dispoziție legală nu obligă instanța să confiște decât sumele pe care le-a putut determina cu certitudine.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT, inculpatul I. P. și partea civilă I. P. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

P. în motivarea scrisă a apelului, amplu dezvoltat la filele 39-83, a criticat în esență hotărârea instanței de fond pentru:

- omisiunea pronunțării prin dispozitiv în ceea ce privește actul material de traficare a părții civile minore I. P. și reținerea în mod greșit în considerente a nedovedirii acestei activități infracționale;

- greșita respingere ca neîntemeiată a acțiunii civile exercitate de partea civilă I. P.;

- incompleta reținere în considerentele hotărârii a conținutului infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art.323 C. pen.;

- greșita respingere ca neîntemeiată a cererii Ministerului Public de confiscare a produsului infracțional și, în continuare, pe cale de consecință, greșita ridicare a măsurii asigurătorii dispuse în timpul urmăririi penale.

Inculpatul a criticat în scris hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică, motivele dezvoltate la filele 104-109 și care vizează în esență:

- obligativitatea aplicării regulii specialității prev. de art.115 alin.1 și 4 lit.a și b din Legea nr.302/2004, urmată de încetarea procesului penal conform art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.f C. pr. pen. cu aplicarea art.115 din Legea nr.302/2004, ca urmare a lipsei unei condiții necesare pentru exercitarea acțiunii penale;

- nulitatea actelor de urmărire penală față de inculpat ca urmare a nerespectării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil;

- inculpatul nu a săvârșit nicio faptă imputată ca urmare a faptului că s-a aflat pe teritoriul altui stat din America Latină în toată perioada infracțională indiciată, 2001 și 2004.

Curtea examinând hotărârea atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului în raport de motivele de apel invocate, cât și din oficiu conform dispozițiilor art.371 alin.2 C. pr. pen. a invocat în cauză nulitatea hotărârii apelate, excepție pusă în discuția părților și care se constată întemeiată pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul nr.331/D/P/2002 din 06.06.2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT s-a dispus trimiterea în judecată, în lipsă, a inculpatului I. P. sub aspectul săvârșirii infr. prev. de art.12 alin.1 și 2 lit.a din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr.287/2005; art.13 alin.1, 2, 3 din Legea nr.678/2001 modificată prin O.U.G. nr.79/2005 și aprobată prin Legea nr.287/2005 și art.323 C. pen., toate cu aplicarea art.33 lit.a C. pen., art.37 lit.a C. pen. și art.13 alin.1 C. pen.

În fapt în cuprinsul actului de sesizare s-a reținut că inculpatul I. P. a racolat prin intermediul altor traficanți pe numitele N. M. (minoră), Mutuleanu M., N. A. I. și I. P., sub pretextul găsirii unui loc de muncă în Spania, ulterior acestea fiind obligate să practice prostituția în folosul inculpatului.

Cele patru persoane de sex feminin au fost indicate în actul de sesizare a instanței ca fiind părți vătămate, calitate în care acestea au și fost citate de instanța de fond și după ce Curtea de Apel București prin decizia penală nr.766/R din 04.04.2011 a dispus ca instanța de fond să continue judecata în cauză, ca urmare a admiterii recursului declarat de P., privind restituirea cauzei la organul de urmărire penală.

După casarea cu trimitere a cauzei, prima instanță, la primul termen de judecată din data de 29.04.2011 a dispus citarea în cauză, în calitate de părți vătămate a numitelor N. M., Mutuleanu M., N. A. I. și în calitate de parte civilă a numitei I. P., termen la care a mai dispus să se emită adrese la aceste părți pentru a comunica dacă doresc să participe în calitate de părți vătămate sau părți civile în cauză, precum și posibilitatea încuviințării audierii lor ca martori, audiere ce se poate face în condițiile art.77¹ C. pr. pen.

La cele patru adrese înaintate de instanța de fond, conform dispozițiilor dispuse prin încheiere din ședința publică din 29.04.2011 nu a răspuns în scris decât I. P. (fila 41 vol.I) care a arătat că se constituie parte civilă cu suma de 50.000 lei și a solicitat să beneficieze de prevederile art.77¹ C. pr. pen., iar celelalte trei părți nu au răspuns solicitărilor instanței și nici nu s-au prezentat la următorul termen de judecată, 27.05.2011, iar când s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință s-a învederat că procedura este legal îndeplinită, deși s-a arătat că adresele înaintate de instanță au fost restituite de la adresele celor trei părți vătămate cu mențiunea „destinatar necunoscut” (2 adrese) și a expirat termenul de păstrare.

În aceste împrejurări instanța de fond a considerat că este legal îndeplinită procedura de citare a tuturor părților din cauză, a dispus citirea actului de sesizare, rechizitoriul și a dispus ca inculpatul să fie audiat după audierea părții civile I. P., sens în care a acordat un nou termen de judecată fără a mai dispune și citarea celor trei părți vătămate care nici nu au mai fost trecute nici în citativul încheierii de ședință în această calitate și au fost ulterior citate în calitate de martori, însă nu s-au prezentat în fața primei instanțe la nici un termen de judecată.

În aceste condiții, în care instanța de fond a dispus în mod nelegal schimbarea calității celor trei părți vătămate indicate în actul de sesizare a instanței, în calitate de martori, calitate în care au fost citate pe tot parcursul cercetării judecătorești a pronunțat o hotărâre nelegală prin soluționarea cauzei penale la data de 18.01.2013, când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu toate părțile, încălcând astfel normele imperative prev. de art.291 C. pr. pen. și care au drept consecință rejudecarea cauzei penale cu respectarea și acestor norme imperative ce reglementează judecarea unei cauze penale de către instanța de fond.

Se mai constată că citarea acestor trei persoane, în calitate de părți vătămate în cauză, se mai impune și pentru a se constata ce sume de bani se impune a se confisca de la inculpat, ca rezultat al faptelor pretins comise de acesta și în raport de poziția procesuală, adoptată de cele trei părți vătămate, după citarea lor legală și această calitate și nu în calitate de victime cum au fost denumite, în mod nelegal, în motivele de apel ale parchetului care a solicitat confiscarea unor sume de: 3000 euro pentru Mutuleanu M.; 21.000 euro pentru partea civilă I. P.; 24.000 euro pentru N. M. și 24.000 euro pentru N. A..

Pentru considerentele arătate se vor admite apelurile declarate în cauză se va desființa sentința penală apelată, în baza art.379 pct.2 lit.b C. pr. pen. și se va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond Tribunalul București.

În baza art.382 alin.3 C. pr. pen. se va menține starea de arest a inculpatului, constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea acestuia impun în continuare privarea sa de libertate.

Văzând și dispozițiile art.192 alin.3 Cod procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile declarate de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT, inculpatul I. P. și partea civilă I. P. împotriva sentinței penale nr.39 din 18.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a penală.

Desființează sentința penală apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul București.

Menține starea de arest a inculpatului I. P..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.10.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, F. D. L. C.

GREFIER,

V. B.

Red. D.F.

Dact. A.L. 2 ex./06.11.2013

T. București – jud.: S. A.

← Delapidarea. Art. 215 ind.1 C.p.. Decizia nr. 1926/2013. Curtea...		Trafic de droguri. Legea 143/2000 art. 2. Decizia nr. 2/2013.... →

Traficul de persoane. Legea 678/2001 art. 12. Decizia nr. 308/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Traficul de persoane. Legea 678/2001 art. 12. Decizia nr. 308/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI