Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 1759/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1759/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-09-2013 în dosarul nr. 1759/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._ (_ )
DECIZIA PENALĂ NR.1759
Ședința publică de la 27 septembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – S. M.
JUDECĂTOR – E. U.
JUDECĂTOR – L. C. - N.
GREFIER - A. M.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror C. L..
Pe rol soluționarea recursurile declarate de asigurator . V. INSURANCE GROUP SA, . GROUP SA, inculpatul L. M., partea civilă P. L. împotriva sentinței penale nr.101/17.04.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr. _ .
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul inculpat L. M. personal și asistat de apărător ales, avocat F. I. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul C. – Cabinet Individual, lipsind recurenta parte civilă P. L. reprezentată de apărător ales, avocat Toc R. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013 emisă de Baroul Teleorman – Cabinet Individual, recurentul asigurator . V. INSURANCE GROUP SA și . GROUP SA, intimatele părți civile S. Județean de Ambulanță Teleorman și S. Județean de Urgență A. și intimata parte responsabilă civilmente C. de Îngrășăminte Chimice SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea recursurilor.
Apărătorul ales al recurentului inculpat, având cuvântul, solicită a se da eficiență remediului procedural prevăzut de art.38515 pct.2 lit.d C.p.p. a cărui aplicare presupune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea sub aspectul individualizării pedepsei, în sensul reducerii ei sub un an închisoare cu aplicarea art.81 C.p.
Recursul vizează, în primul rând, modalitatea în care instanța de fond a apreciat cota procentuală a culpelor concurente a părții civile și a inculpatului. Nu există nicio probă științifică care să determine gradul culpei, iar instanța de fond a constatat că este în imposibilitatea de a calcula matematic fracția culpei fiecărei părți și singura posibilitate a fost aceea de a constata existența culpei inculpatului, concurentă cu cea a martorului, în mod egal. Acest aspect, în opinia sa, este în totală contradicție cu ceea ce s-a statuat prin expertiza aflată la dosar.
Expertul nici nu trebuia să se pronunțe asupra cotei culpei pentru că în acel context de date s-ar fi substituit activității magistratului. Expertiza științifică a trebuit să arate dinamica producerii accidentului, poziția celor două mașini din momentul impactului și cine a provocat starea de pericol potențial în ceea ce privește situația care a dus la decesul victimei. În expertiză s –a stabilit că la momentul impactului inculpatul avea 18 km/h, iar partea civilă avea 57 km/h. Pe drumul pe care s-a angajat în depășire exista marcajul „ depășirea interzisă”. Î_ acest context de date a revenit instanței de fond să precizeze motivul pentru care inculpatul a făcut acea manevră ușor stânga, care a dus la impactul cu mașina părții civile, manevră pe care o făcea contra dispozițiilor legale partea civilă.
Solicită a se observa că martorul care se afla în mașina inculpatului a făcut precizarea că inculpatul a fost nevoit, deși avea o viteză de 18 km/h, să facă acea manevră ușoară pentru a evita un câine, iar soția părții civile a făcut afirmația, absolut subiectivă și prezumtivă, cum că inculpatul ar fi dorit să taie linia continuă și să facă o manevră spre stânga. Din acest punct de vedere, cântărind cele două declarații, în opinia sa, ar trebui să se dea eficiență declarației martorului obiectiv și independent pentru că, dincolo de această declarație se cunoaște faptul că România este plină de câini comunitari și orice instinct al oricărui șofer este de a feri animalul. Acest lucru i s-a întâmplat și inculpatului. În opinia sa, este foarte important acest moment pentru că în lipsa apariției acestui element este limpede că cel care a declanșat starea de pericol potențial este partea civilă. Solicită a se observa că această culpă reținută de către instanța de fond, în proporție de 50 %, nu este cea care rezultă din probele dosarului. Apreciază, raportat la expertiza efectuată în cauză, dar și la poziția procesuală a celor doi participanți, că culpa inculpatului ar trebui coborâtă sub 50 %. Instanța de fond a motivat faptul că inculpatul a avut o contribuție minimă, însă a reținut culpa de 50 %.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului în sensul celor precizate, urmând a se ține cont de faptul că i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1an și 6 luni închisoare, însă nu s-a avut în vedere culpa concurentă, ci numai dispozițiile privind circumstanțele atenuante.
Pe recursul asiguratorului, solicită a se observa că pentru . GROUP SA, în contextul în care se va admite recursul formulat de inculpat, este evident că urmează a fi admis și recursul asiguratorului. Toate celelalte motive invocate de asigurator, invocă dispozițiile art.54 din Legea 136/1995.
Apărătorul ales al recurentei părți civile, având cuvântul, arată că recursul declarat de partea civilă vizează cuantumul despăgubirilor materiale acordate în cauză raportat la culpa reținută martorului, nu părții civile. Consideră că în acest dosar nu se poate reține o culpă părții civile întrucât aceasta era participant în acel autoturism. În opinia sa, vinovat de producerea accidentului este inculpatul și culpa revine în întregime acestuia având în vedere ultimul raport de expertiză efectuat în cauză, care a concluzionat faptul că această culpă revine inculpatului. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că martorul a avut inițial calitatea de învinuit, iar ulterior s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală tocmai pentru că nu s-a putut reține nicio culpă în sarcina acestuia.
S-a vorbit de existența acelui câine comunitar, însă inculpatul a pătruns pe celălalt sens de mers 1,5 m în condițiile în care lățimea părții carosabile pe acel segment de drum este de 3 m. Inculpatul lucrează la un combinat unde se produc produse care se folosesc în agricultură, iar la momentul respectiv se afla chiar în dreptul unei intrări la o societate agricolă. Acesta era agent de vânzări și dorea să comercializeze produse de acest gen. Inculpatul a virat fără să se asigure, nu a evitat nici un câine, în timp ce martorul P. F., soțul părții civile, se afla în depășirea acestuia, mai bine spus de evitare a coliziunii inițiale. În această situație, apreciază că culpa totală aparține inculpatului.
Solicită obligarea inculpatului la plata sumei de 4.500 lei despăgubiri materiale, fără cheltuieli de judecată.
Cu privire la recursul declarat de inculpat, solicită respingerea acestuia, ca nefondat având în vedere motivele expuse anterior.
De asemenea, solicită respingerea recursurilor declarate de asiguratori.
Apărătorul ales al recurentului inculpat, având cuvântul, cu privire la recursul declarat de partea civilă, solicită respingerea acestuia, ca nefondat. Referitor la apărarea părții civile, citează din ultimul raport de expertiză efectuat în cauză ( pct.4 al concluziilor raportului de expertiză). Din expertiză rezultă faptul că inculpatul s-a aflat chiar la limita liniei continue, și nu 1,5 m pe contrasens, fiind o manevră de evitare a unui obstacol.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de incupat, ca nefondat, considerând că în mod corect instanța de fond a făcut o apreciere justă a întregului probatoriu și a constatat, pe baza expertizelor efectuate în cauză, că în cadrul acelui accident culpa a fost concurentă, iar la individualizarea pedepsei a avut în vedere culpa concurentă, și anume faptul că starea de pericol, a fost declanșată de P. F.,fiind amplificată de către inculpat, deși această manevră de depășire a fost determinată tot de inculpat, care a intenționat să pătrundă pe carosabil și, astfel P. F. în loc să frâneze a preferat să procedeze la această depășire.
Solicită admiterea recursului declarat de asigurator . V. INSURANCE GROUP SA, ca fiind fondat, urmând a se dispune scoaterea din cauză a acestei societăți întrucât nu este în măsură să răspundă pentru decesul intervenit urmare acestui accident, P. F. nefiind inculpat în cauză.
În ceea ce privește recursul asiguratorului . GROUP SA, solicită admiterea acestuia doar pe aspectul că aceasta a fost obligată, singură, la plata despăgubirilor, instanța omițând să oblige inculpatul pentru producerea accidentului și apoi să constate că există un contract de asigurare și că O. urmează să plătească în virtutea și în baza acestui contract de asigurare.
Solicită, de asemenea, respingerea recursului declarat de partea civilă P. L., ca nefondat având în vedere că instanța de fond în mod corect a stabilit o culpă concurentă și prejudiciul și despăgubirile fiind stabilite în mod corect.
Recurentul inculpat, având ultimul cuvânt, regretă cele întâmplate.
CURTEA
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria A. cu nr. 408 P/2010 din data de 16.08. 2012 a fost trimis în judecată inculpatul L. M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 178 alin. 2 Cod penal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 20.08. 2012.
Prin actul de sesizare s-a reținut în esență că la data de 28.01. 2010, conducând autoturismul marca „ Dacia L. „ cu nr. de înmatriculare_ , proprietatea RCI Leasing România IFN, pe D.N. 52, pe raza localității Furculești, județul Teleorman, din culpa sa, a provocat un accident de circulație soldat cu vătămarea corporală a numitei P. L. și decesul părții vătămate D. M..
Situația de fapt reținută prin actul de sesizare a fost probată cu ajutorul următoarelor mijloace de probă: proces verbal de cercetare la fața locului, planșe foto, schița locului accidentului, rapoarte de expertiză tehnică auto, raport de necropsie privind decesul victimei D. M., raport de constatare medico – legală privind leziunile suferite de P. L., declarații martori, declarații inculpat.
Cu ocazia cercetării judecătorești au fost audiați partea civilă P. L., inculpatul L. M. și martorii P. F., T. M. M. și I. M., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
A fost încuviințată și administrată la solicitarea inculpatului și părții civile P. L. proba cu înscrisuri ( filele 118-146, 153 ).
Examinând mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut următoarele :
La data de 28.01. 2010, în jurul orelor 14:30, inculpatul L. M. conducea autoturismul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_, pe D.N. 52, în direcția A. – T. M., în autoturism aflându-se martorul T. M. M..
În același timp, pe D.N. 52, la ., în direcția T. – M. – A. circula martorul P. F., la volanul autoturismului marca „Daewoo Matiz„ cu nr. de înmatriculare_ , în care se aflau martora P. L. și victima D. M..
La ieșirea din . M. a observat pe partea stângă a drumului, în direcția T. – M., o stație PECO și a hotărât să intre la această stație pentru a schimba direcția de mers, însă intrând de pe carosabil în alveola stației a observat că în fața sa se afla un alt autovehicul, astfel că a întors, a revenit pe D.N. 52 cu fața continuându-și deplasarea spre A.. Ajuns în zona stației Peco și observând manevra efectuată de inculpat, martorul P. F. s-a angajat în depășirea acestuia și după ce a parcurs o distanță de cca. 10,3 m, în timp ce se afla paralel cu inculpatul, acesta din urmă a inițiat un viraj spre stânga, fără să se asigure, producându-se impactul dintre partea lateral dreapta față a autoturismului Matiz cu partea lateral stânga față a autoturismului Dacia L..
Inițierea de către inculpat a virajului și pătrunderea autoturismului pe contrasens în timp ce martorul P. F. era angajat în depășirea acestuia a fost determinată în opinia inculpatului de evitarea impactului cu un câine apărut pe partea carosabilă din partea dreaptă, pe sensul său de mers iar în cea a celuilalt conducător de pătrunderea pe o stradă laterală pe care se afla o societate agricolă la care inculpatul intenționa să ajungă.
Împrejurarea că acest aspect nu a fost lămurit cu mijloacele de probă administrate la solicitarea părților nu prezintă relevanță în cauză în condițiile în care din aceleași probe rezultă că manevra a fost efectuată cu încălcarea regulilor privind circulația pe drumurile publice, neavând astfel importanță cauza efectuării acesteia.
După coliziune, autoturismul condus de inculpat s-a rotit sub un unghi de cca. 2000 în sens trigonometric iar cel al martorului s-a răsturnat rămânând suspendat pe plafon.
Segmentul de drum pe care a avut loc evenimentul rutier era în aliniament, fără declivități,carosabilul asfaltat cu o lățime de 7,20 m, fiind compus din două benzi de circulație, câte una pentru fiecare sens de mers, sensurile fiind delimitate printr-un marcaj longitudinal continuu.
În zona producerii accidentului acționa indicatorul rutier „Depășirea autovehiculelor cu excepția motocicletelor fără ataș interzisă„. Î_ momentul în care a avut loc accidentul, suprafața carosabilă era umedă,acostamentele drumului cu o lățime de 1 m erau acoperite de zăpadă iar vizibilitatea era specifică desfășurării unei zile normale a traficului pe timp de zi.
În urma impactului, a rezultat vătămarea corporală a ocupantelor de pe bancheta din spate a autoturismului Daewoo Matiz, care au fost transportate la spital, D. M. decedând la data de 04.02. 2010.
Cealaltă victimă, P. L., soția martorului P. F. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare un nr. de 7-8 zile îngrijiri medicale – raport de constatare medico – legală nr. 327/B/2010 din data de 25.02. 2010 emis de S.M.L. Teleorman.
Art. 35 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 R. privind circulația pe drumurile publice prevede că participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private.
Conducătorul de vehicule care execută o manevră de schimbare a direcției de mers,(….) de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic conform art.54 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 R.
Art.120 alin.1 lit. h și i din R.A.O.U.G. interzice depășirea vehiculelor în zona de acțiune a indicatorului „Depășirea interzisă” și atunci când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spațiul de interzicere.
Aceste dispoziții, au ca scop asigurarea desfășurării fluente și siguranța circulației, ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflata în zona drumului public precum și protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective.
Raportul de expertiză întocmit de expertul criminalist M. S. din cadrul Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București, ale cărui concluzii urmează a fi însușite de către instanță fiind singurul care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, a concluzionat că în momentele premergătoare producerii accidentului, atât autoturismul marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ cât și autoturismul Daewoo Matiz cu nr. de înmatriculare_, se deplasau în direcția T. – M. - A.. Viteza autoturismului marca Dacia L. condus de inculpat în momentul impactului reieșită în urma simulării efectuate în raport de pozițiile finale ale celor două autoturisme și mijloacele materiale de probă relevate la fața locul era de cca.18 km/h iar cea a autoturismului condus de martorul P. F. de cca.57 km./h.
Prin angajarea în depășire pe un sector de drum unde marcajele rutiere interziceau acest lucru, martorul P. F. a declanșat o stare de pericol potențial pentru toți participanții la traficul rutier desfășurat în acele momente pe sectorul respectiv de drum. Modificarea caracterului stării de pericol în iminent s-a produs în momentul în care conducătorul autoturismului marca Dacia L. a inițiat virajul la stânga pătrunzând pe banda corespunzătoare sensului de mers A.- T. M. fără o prealabilă și temeinică asigurare. În aceste condiții, producerea impactului dintre cele două vehicule nu putea fi evitată de către conducătorul autoturismului marca Daewoo Matiz.
Accidentul putea fi însă prevenit atât de martorul P. F. în cazul în care nu ar fi efectuat manevra de depășire în zona de acțiune a indicatorului „Depășirea interzisă” cât și de inculpatul L. M. dacă s-ar fi asigurat corespunzător în momentul efectuării virajului la stânga.
Din materialul probator aflat la dosarul cauzei a rezultat că accidentul s-a produs atât din culpa inculpatului L. M., care a încălcat dispozițiile art. art.54 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 R. cât și a martorului P. F. care a încălcat dispozițiile art.121 lit. h și i din R.A.O.U.G. 195/2002, neputându-se stabili procentul de vinovăție al fiecăruia.
Chiar daca există si o culpa concurentă a martorului P. F., indiferent de proporția acesteia, culpa inculpatului există ca element al laturii subiective.
Inculpatul a comis fapta din culpa sa, dar instanța va tine seama că a existat și culpa martorului P. F., care nu poate fi comună, ci concurentă, chiar nesancționator penal, deoarece a contribuit la producerea rezultatului, respectiv decesul victimei D. M..
Răspunderea penală a inculpatului nu poate fi fracționată - aceasta există sau nu - iar contribuția martorului este avută în vedere la individualizarea pedepsei și la aprecierea daunelor materiale si morale.
În aceste condiții, în imposibilitatea de a calcula matematic fracția culpei fiecărei părți, în speță, singura posibilitate este aceea de a constata existența culpei inculpatului concurentă cu cea a martorului, în mod egal, fiind ceea ce instanța retine pe acest aspect, cu consecințe asupra daunelor materiale si morale solicitate de partea vătămată și pentru care există dovezi la dosar.
Fapta inculpatului de a provoca un accident de circulație ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice din care a rezultat decesul victimei D. M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art.178 alin.2 Cod Penal sancționată cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Față de cele analizate instanțe apreciază că fapta există și a fost săvârșită de către inculpat la data de 28.01. 2010, urmând să i se aplice pedeapsa prevăzută de lege.
Elementul material al infracțiunii de ucidere din culpă, îl reprezintă acțiunea inculpatului care aflându-se la volanul autoturismului nu s-a asigurat corespunzător în momentul efectuării virajului la stânga intrând în coliziune cu autoturismul marca „Daewoo Matiz” condus de martorul P. F. angajat în depășirea sa, cauzând decesul victimei D. M. .
Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat din culpă întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce. Totodată instanța va observa că nivelul de culpă stabilit în sarcina acestuia se apropie totuși de pragul minim, fiind în situația paradoxală în care un nivel relativ redus de culpă a determinat consecințe extrem de grave.
La stabilirea și aplicarea pedepsei instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal, circumstanțele reale ale comiterii faptei precum și cele personale ale inculpatului.
Art. 72 Cod penal stabilește criteriile generale pe care judecătorul le poate folosi prin aplicarea lor la cazul concret în vederea determinării naturii și cuantumului celei mai potrivite pedepse care să fie în măsură să atingă toate scopurile urmărite de dispozițiile art. 52 Cod penal: funcția represivă și cea de prevenție generală și specială, astfel încât inculpatul să înțeleagă și să resimtă direct consecințele actului său antisocial și să-l determine ca pe viitor să respecte valorile sociale ocrotite de norma penală.
Totodată instanța a avut în vedere la stabilirea pedepsei atât circumstanțele faptei (aducându-se atingere în mod ireversibil valorii fundamentale ocrotite – dreptul la viață) cât și circumstanțele personale ale inculpatului care a avut o conduită corespunzătoare în societate anterior faptei, este tânăr, nu are antecedente penale, este la primul conflict cu legea penală, a recunoscut săvârșirea faptei în varianta reținută de instanță.
Procesul de individualizare a pedepsei în cazul acestor infracțiuni este îngreunat de faptul că acestea se plasează la extremele elementelor constitutive ale infracțiunii în sensul că, sub aspectul laturii subiective sunt săvârșite cu o formă minimă de vinovăție, respectiv culpă, iar sub aspectul rezultatului produs se plasează la limita maximă a gravității.
Elementul fundamental în procesul de individualizare este însă elementul subiectiv în condițiile în care rezultatul socialmente periculos nu a fost urmărit de către inculpat.
Din această perspectivă conduita culpabilă care s-a reținut în sarcina inculpatului deși de natură a atrage răspunderea sa penală se plasează la un nivel relativ redus, astfel cum am menționat anterior și se circumscrie unui complex de factori cauzali dintre care nici unul excesiv.
Nu în ultimul rând în procesul de individualizare a pedepsei instanța a avut în vedere împrejurarea că scopul procesului penal a fost deja parțial atins inculpatul fiind, prin atitudinea manifestată pe parcursul întregii acestei proceduri, pe deplin conștient de consecințele faptei sale pe care a înțeles să și-o asume.
Circumstanțele personale ale inculpatului – persoană integrată social, căsătorit, cu un loc de muncă stabil, fără antecedente penale – pledează în favoarea alegerii pedepsei închisorii sub minimul special prevăzut de legea penală pentru această infracțiune.
Față de toate aceste considerente, ținând seama și de celelalte criterii de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 Cod penal, de limitele de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită, față de dispozițiile art. 74 -76 Cod Penal l-a condamnat pe inculpat, în baza art. 178 alin. 2 Cod penal, prin sentința penală nr. 101/17 aprilie 2013 la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.
Referitor la modalitatea de executare, instanța a apreciat că, în raport de circumstanțele personale ale inculpatului care se află la o vârstă tânără, la care contactul cu mediul din penitenciar ar putea lăsa urme profund negative asupra personalității sale în formare, de forma de vinovăție cu care a fost săvârșit fapta, nu este necesară executarea acesteia în regim închis, fiind suficient avertismentul pronunțării hotărârii de condamnare pentru ca acesta să manifeste o diligență sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Din aceste considerente, în baza art. 81 Cod penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, calculat conform art. 82 Cod penal.
Instanța a apreciat că în cauză nu se impune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate în condițiile în care circumstanțele personale ale inculpatului nu impun stabilirea unor obligații suplimentare de supraveghere din partea unei instituții specializate.
Instanța a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 Cod penal, arătându-i că dacă în cursul termenului de încercare va săvârși din nou o infracțiune pentru care se va pronunța o hotărâre de condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen instanța va revoca suspendarea condiționată a executării prezentei pedepse și va dispune executarea în întregime a pedepselor cumulate aritmetic.
În ceea ce privește pedepsele accesorii, instanța reține că, deși, potrivit art. 71 alin. 2 C.pen., “condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii, atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, lit. a)-c) C.pen. din momentul în care hotărârea a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei”, totuși, prin Decizia LXXIV (74) din 05.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dispozițiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza I – c C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 C. pen.
De asemenea, în aplicarea pedepsei accesorii instanța a avut în vedere și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, care potrivit art. 20, alin. 2 din Constituție este obligatorie pentru instanțele românești, odată cu ratificarea Convenției Europene, de către România.
În acest sens, Curtea Europeană a stabilit că deținuții continuă să se bucure în general de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate, fiind vorba de o detenție ce intră în câmpul de aplicare al art. 5 din Convenție. Potrivit art. 3, Protocol 1 din Convenție, statele membre au obligația de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere, prin scrutin secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea autorităților publice. Dreptul cetățenilor de a-și exprima voința în cadrul alegerilor legislative, corelativ obligației statelor membre, menționate anterior, nu este, însă, un drept absolut, statele bucurându-se de o largă marjă de apreciere în organizarea sistemului electoral, astfel încât să înglobeze propria viziune asupra democrației.
În ceea ce privește drepturile electorale, în cauza Hirst împotriva Marii Britanii, Curtea a constatat încălcarea art.3 din Protocolul 1 ca urmare a interzicerii ope legis a dreptului de a alege persoanei condamnate la pedeapsa închisorii. În Marea Britanie norma impunea interdicția dreptului de a alege condamnaților la sancțiunea penală privativă de libertate, indiferent de durata sancțiunii, gravitatea faptei sau circumstanțele cauzei. Interdicția dreptului de a alege, automată, generală și fără nici o restricție pentru cei condamnați la pedeapsa închisorii, a fost considerată de Curte în afara marjei de apreciere a statelor și în consecință incompatibilă cu art.3 din Protocolul 1.
La aplicarea pedepsei accesorii instanța a avut în vedere și criteriul constitituțional al proporționalității, înscris în art.53 alin.2, potrivit căruia restrângerea exercițiului unor drepturi trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
Prin urmare, în ceea ce privește pedepsele accesorii, instanța reține că natura faptei săvârșite, duce la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, și a dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
În baza art. 71 alin(1) C.pen., instanța a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 alin(1) lit. a teza a II a și b C.pen.
În baza art. 71 alin(5) C.pen., instanța a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.
A constatat că procesul penal a avut loc cu citarea asigurătorului martorului P. F.., respectiv S.C. A. R.- Asirom V. Insurance Group S.A.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei instanța constată că s-au constituit părți civile în procesul penal S. Județean de Urgență A., S. Județean de Ambulanță Teleorman și P. L..
Analizând elementele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale potrivit art. 998 și următoarele Cod Civil, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv fapta ilicită (dovedită pe latura penală a cauzei), prejudiciul suferit de părțile civile, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția inculpatului care este ținut să răspundă pentru culpa cea mai ușoară.
Astfel față de situația de fapt reținută de instanță se concluzionează și sub aspectul laturii civile că prin fapta culpabilă a inculpatului s-au produs părților civile prejudicii atât de natură pecuniară cât și de natură nepatrimonială, legătura de cauzalitate fiind implicită.
De asemenea, reținându-se cu ocazia soluționării laturii penale că inculpatul a acționat cu vinovăția în forma culpei, implicit și în materie civilă se reține existența acesteia, cu atât mai mult cu cât în civil răspunderea este angajată indiferent de gradul de vinovăție al autorului faptei ilicite. Întrucât autoturismul inculpatului era asigurat la data faptei la asigurătorul . Group S.A. instanța apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia. Potrivit art. 49 alin. 1 din același act normativ, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule.
Fiind sesizată cu un recurs în interesul legii, prin care se solicita interpretarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, după modificările intervenite prin OUG 61/2005, instanța supremă a respins recursul în interesul legii și a reținut prin decizia nr. 29/16.11.2009 că în raport cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr.61/1995 și, apoi, prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.
De regulă, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.
De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului.
De la această regulă, cu valoare de principiu, se derogă numai în cazurile reglementate în art.58 din Legea nr.136/1995, unde sunt prevăzute cazurile de recuperare de către asigurător, de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, a sumelor plătite ca despăgubiri. Numai în asemenea cazuri asigurătorul are rol doar de garant al plății despăgubirilor, pe care însă nu va trebui să le suporte cu caracter definitiv, cât timp el are posibilitatea să-și recupereze sumele avansate, în acest scop, prin recurgerea la calea acțiunii în regres.
Așadar, instanța apreciază că în prezenta cauză asigurătorul autovehiculului inculpatului va fi obligat direct către persoanele prejudiciate prin producerea accidentului rutier de către inculpat. O asemenea interpretare este în consonanță și cu soluțiile pronunțate de către Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a reținut că în situația existenței unor prejudicii de care asiguratul răspunde față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, la plata acestor despăgubiri va fi obligat numai asigurătorul, nu și inculpatul (ÎCCJ, Secția penală, decizia nr. 968/11 Martie 2011).
În raport de înscrisurile depuse la dosar (filele 30 – 53 ,55-56 - d.u.p.) de părțile civile S. Județean de Urgență A. și S. Județean de Ambulanță Teleorman instanța, având în vedere și Decizia nr.1/2004 a Î.C.C.J. în baza art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală a admis acțiunile civile formulate și în temeiul art. 998 – 999 cod civil și art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 a obligat asigurătorul . Group S.A. să plătească părții civile S. Județean de Ambulanță Teleorman suma de 777,35 lei reprezentând cheltuieli transport sanitar și părții civile S. Județean de Urgență A. suma de 3833,76 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare, sume la care se adaugă penalități de întârziere aferente calculate începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la data plății efective .
Referitor la acțiunea civilă exercitată în procesul penal de partea civilă P. L. instanța reține că a fost solicitată suma de 125.000 lei (80.000 lei – daune morale și 45.000 – daune materiale).
Față de mijloacele de probă aflate la dosar (filele 121 – 144,158), instanța apreciază ca întemeiată în parte acțiunea civilă formulată în cauză și constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 – 999 Cod Civil, în baza art. 14 și art. 346 C.proc.pen., a obligat asigurătorul . Group S.A. la plata către partea civilă a sumei de 54.088 lei cu titlu de despăgubiri civile (14.088 lei – daune materiale și 40.000 lei – daune morale).
Pentru a acorda aceste despăgubiri, instanța a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar și declarația martorului I. M. audiat în cauză din care rezultă că partea civilă P. L. a suportat cheltuielile spitalizării mamei sale, a respectat obiceiurile creștinești și a organizat după înhumarea victimei pomenirile acesteia și ulterior parastasele până la un an iar autoturismul implicat în accident și
condus de soțul său a fost avariat în totalitate, autoturism achiziționat în anul 2008 cu un credit finalizat în anul 2012 .
La repararea prejudiciului cauzat părții civile și neacoperit de inculpat, în sumă de 14.088 lei, instanța a ținut seama de faptul că și soțul părții civile, martorul P. F., celălalt conducător auto implicat în accident a avut o culpă concurentă în sensul că a declanșat starea de pericol potențial pentru toți participanții la traficul rutier desfășurat în acele momente prin angajarea în depășire a autoturismului condus de inculpat în zona de acțiune a indicatorului „Depășirea interzisă”.
În ceea ce privește daunele morale solicitate de partea civilă în sumă de 80.000 lei, cuantificarea unui asemenea prejudiciu nu se poate realiza în mod matematic, instanței revenindu-i sarcina de a stabili o valoare a despăgubirilor care să compenseze suferința produsă de pierderea mamei sale .
Întrucât nu există criterii legale și absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de partea civilă, trebuie avute în vedere consecințele negative suferite de către cei în cauză, în plan psihic și fizic, importanța valorilor lezate, măsura lezării lor, intensitatea legăturii afective deduse din gradul de rudenie, relațiile avute anterior, modul în care se reflectă absența defunctului în viața rudelor rămase, evaluarea bănească fiind una aproximativă, bazată pe consecințe de echitate.
Altfel spus, în funcția de împrejurările concrete ale speței statuând în echitate, instanța trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție nepărtinitoare, fără a se atinge limita îmbogățirii fără justă cauză ori să se ajungă la o comercializare a sentimentelor de afecțiune.
În cauză, pentru trauma psihică produsă părții civile ce se impune a fi compensată prin acordarea unei sume care nu poate fi derizorie, instanța apreciază că suma de 40.000 lei este justă și menită să asigure o reparație morală pentru pierderea mamei sale.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs inculpatul L. M., asiguratorul . V. Insurance Group SA și partea civilă P. L..
Inculpatul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
Instanța de fond a stabilit prin sentința pronunțată faptul că, la producerea accidentului rutier soldat cu decesul victimei D. M., au contribuit atât inculpatul cât și martorul P. F., în mod egal.
Această reținere a instanței de fond cu privire la proporția culpei nu se fundamentează însă pe raportul de expertiză întocmit în cauză, raport din care rezultă o culpă mai mare a martorului decât a inculpatului.
Astfel, din raportul de expertiză criminalistică 327/2011 rezultă că numitul P. F. a declanșat starea de pericol potențial pentru toți participanții la traficul rutier pe sectorul de drum respectiv și că acesta putea preveni accidentul în cazul în care nu ar fi efectuat manevra de depășire în zona respectivă.
Ca urmare, instanța de fond avea obligația să cuantifice culpa concurentă a celor doi conducători auto, prin probe certe și decisive.
În caz contrar trebuia să aplice principiul in dubio pro reo, în acord cu art. 5 ind. 2 C.p.p. și art. 6 paragraful 2 CEDO, potrivit cu care, judecătorul nu poate pronunța o condamnare decât atunci când este convins dincolo de orice îndoială rezonabilă de vinovăția unei persoane.
Însăși instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că nivelul de culpă al inculpatului se apropie de pragul minim.
La individualizarea pedepsei, instanța nu a ținut seama nici măcar de culpa concurentă, ci doar de criteriile prevăzute de art. 72 C.p.
Instanța ar fi trebuit să țină seama la individualizarea pedepsei, de culpa de peste 50% a martorului P. F. și ca urmare, ar fi trebuit să reducă pedeapsa sub 1 an închisoare.
Asiguratorul O. V. a criticat sentința în temeiul art. 385/5 alin. 3 C.p.p. coroborat cu art. 385 /9 alin. 9 și 14 C.p.p., arătând următoarele:
Citarea asiguratorului în proces se face în baza art. 54 alin. 4 din Legea 136/1995, potrivit cu care, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asigurații sunt obligați să se apere în proces, citarea asiguratorului fiind obligatorie.
Conform Deciziei 1/2005 a ÎCCJ, societatea de asigurări participă în procesul penal, în calitate de asigurator de răspundere civilă.
Așadar, răspunderea . contractul de asigurare și este una contractuală iar citarea asiguratorului în procesul penal este făcută doar pentru opozabilitatea hotărârii.
La stabilirea despăgubirilor, în cauza de față trebuiau avute în vedere dispozițiile Ordinului 21 al CSA /2009.
În conformitate cu aceste norme, limitele maxime de despăgubire pentru vătămare corporală și deces, produse în unul și același accident indiferent de numărul victimelor sunt prevăzute de Ordinul 21/2009.
Asiguratorul nu putea fi obligat la plata unor despăgubiri peste limita prevăzută de normele CSA:
În ceea ce privește daunele morale, a arătat că, instanța de fond a obligat inculpatul la plata unor daune morale cu mult peste cuantumul celor acordate de instanțele române în spețe similare.
Acestea nu trebuiau să depășească limita maximă prevăzută de normele CSA, trebuiau să reprezinte o justă și temeinică despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, trebuiau stabilite prin raportare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, la valorile lezate, intensitatea cu care au fost percepute.
În limita maximă prevăzută de Ordinul CSA se includ atât daunele materiale cât și morale, despăgubirile fiind acordate proporțional cu prejudiciul suferit de fiecare parte civilă.
Întinderea daunelor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze pierderea suferită, nu trebuie să se constituie ca venituri nejustificate pentru victimă.
Instanța trebuie să țină seama și de forma de vinovăție în producerea acestui prejudiciu, care este culpa și nu intenția.
La cuantificarea pretențiilor părților civile, instanța trebuia să aibă în vedere inclusiv condițiile socio-economice individuale ale părților, venitul mediu la nivel național, astfel încât, stabilirea acestor despăgubiri să aibă o susținere obiectivă.
Sentința recurată nu este motivată sub aspectul cuantumului daunelor.
A criticat hotărârea și sub aspectul obligării directe a asiguratorului la plata despăgubirilor .
Răspunderea asiguratorului este contractuală și nu delictuală, solidaritatea fiind exclusă între asigurator și inculpat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1000alin. 1 și art. 1003 Fostul Cod civil.
Răspunderea asiguratorului se întemeiază exclusiv pe dispozițiile Legii 136/1995 și Ordinului CSA 21/2009.
Obligarea în solidar a inculpatului cu asiguratorul este greșită întrucât între asigurator și inculpat nu există raporturi de prepușenie și nu sunt întrunite nici condițiile pentru fapta altuia.
Dispozițiile art. 55 alin. 1 din Legea 146/1995, potrivit cu care despăgubirile se plătesc de asigurator nemijlocit persoanelor fizice și juridice prejudiciate, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat, este o dispoziție de favoare în beneficiul terțului prejudiciat pentru a evita o eventuală insolvabilitate a autorului prejudiciului.
A solicitat casarea sentinței recurate, constatarea nulității acesteia pentru nemotivarea cuantumului daunelor, obligarea inculpatului la plata daunelor și menționarea în hotărâre a faptului că, aceasta este opozabilă asiguratorului, în limitele contractului de asigurare și diminuarea daunelor materiale și morale la un cuantum rezonabil care să reflecte cheltuiala efectivă și suferința victimei.
Partea civilă P. L. a criticat sentința sub aspectul daunelor materiale acordate de instanța de fond, arătând că în mod greșit prima instanță a avut în vedere la diminuarea acestora culpa martorului, întrucât partea civilă nu are nicio vină în acest accident.
Pe de altă parte, consideră că inculpatul se face vinovat în exclusivitate de producerea accidentului, solicitând acordarea daunelor materiale de 4500 lei.
Examinând recursul declarat de inculpat, Curtea apreciază că este neîntemeiat.
Instanța de fond a stabilit în mod corect culpa concurentă și egală a inculpatului și a martorului P. F., fiecare dintre cei doi contribuind în mod decisiv și în proporții egale la producerea accidentului
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul M. S., a rezultat faptul că, atât martorul P. F. a declanșat o stare de pericol întrucât a efectuat o manevră de depășire pe un sector de drum unde circulația este interzisă, prin încălcarea art. 121 litera h și i din RAOUG 195/2002 dar și inculpatul a declanșat o stare de pericol, întrucât nu s-a asigurat în momentul în care a efectuat virajul la stânga, încălcând dispozițiile art. 54 alin. 1 din OUG 195/2002.
Accidentul putea fi evitat numai dacă, fie inculpatul nu efectua virajul fără asigurare, fie dacă, martorul nu efectua manevra de depășire.
Ca urmare, în mod corect prima instanță a reținut pe baza expertizei efectuate în cauză, culpa concurentă și egală a fiecăruia dintre cei doi participanți la trafic.
La individualizarea pedepsei, instanța a ținut seama nu doar de circumstanțele personale ale inculpatului, cunoscut fără antecedente penale și având o atitudine sinceră pe parcursul procesului, dar și de circumstanțele reale ale comiterii faptei, anume culpa neexclusivă a acestuia, dând eficiența cuvenită acestor circumstanțe și coborând cu 6 luni pedeapsa sub minimul prevăzut de lege.
O mai mare eficiență a acestor circumstanțe, în aprecierea instanței de recurs nu poate fi acordată, atâta vreme cât urmarea faptei –decesul victimei, este una extremă iar inculpatul are și beneficiul suspendării condiționate.
Pedeapsa trebuie să-și atingă scopul preventiv dar și rolul coercitiv, în absența unei coerciții corespunzătoare, nefiind respectat principiul proporționalității pedepsei cu gravitatea faptei și a urmărilor ei.
În ceea ce privește recursul declarat de asigurator, acesta este întemeiat numai în ceea ce privește critica privind obligarea directă a asiguratorului la plata despăgubirilor.
Așa cum a invocat asiguratorul, răspunderea acestuia este una contractuală, întemeiată pe contractul de asigurare și Legea 136/1995.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia 1/2005, în interpretarea art. 54 alin. 4 din lege, potrivit căruia “în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă, asigurații sunt obligați să se apere în proces” iar citarea asiguratorului este obligatorie, a statuat că, din nici o prevedere legală nu rezultă că acesta ar avea o altă calitate decât aceea de asigurator.
Caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de asigurator, exclude asimilarea poziției sale, determinată de aplicarea art. 54 și 57 din lege, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau garant.
Astfel, a arătat că, natura juridică a obligației asumate de asigurator, prin contractul de asigurare este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată de art. 1000 alin. 1 vechiul Cod civil și de răspunderea comitenților reglementată de art. 1000 alin. 3 fostul Cod civil.
Nu se poate considera nici că, răspunderea civilă a asiguratorului este reglementată de o dispoziție specială a legii 136/1995, deoarece, societatea de asigurare este citată în cauză ca asigurator de răspundere civilă .
Prin urmare, prin decizia mai sus menționată, s-a stabilit că societatea de asigurare participă în procesul penal ca asigurator de răspundere civilă.
Sub acest aspect, Curtea, în temeiul art. 385/15 alin. 3 C.p.p., va casa sentința recurată și va înlătura obligarea asiguratorului în mod direct la plata despăgubirilor, urmând a obliga inculpatul la plata acestora.
Totodată, va constata că aceste despăgubiri vor fi plătite de asigurator, fie inculpatului, în cazul în care va face dovada că a despăgubit partea civilă, fie direct părților civile, dacă inculpatul nu va face astfel de dovadă, despăgubirile urmând a fi plătite de asigurator în baza contractului de asigurare și în condițiile Ordinului 21*/2009 al CSA.
În ceea privește critica privind stabilirea unor daune peste plafonul maxim prevăzut de Ordinul CSA 21/2009, Curtea apreciază că este nefondată.
Prin art. 24 alin. 2 litera b din acest ordin, s-a prevăzut că, pentru vătămări corporale și decese, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire este de 2500.000 Euro, pentru accidente produse în anul 2010, or, în cauză, despăgubirile acordate tuturor părților civile se situează sub acest plafon.
În ceea ce privește critica privind lipsa de motivare a hotărârii sub aspectul daunelor morale și materiale, Curtea apreciază de asemenea, că, este neîntemeiată.
Instanța de fond a făcut o examinare a cuantumului daunelor pretinse de părțile civile. Astfel, pentru despăgubirile solicitate de partea civilă P. L., a arătat că, în ceea ce privește daunele materiale, a avut în vedere proba cu înscrisuri și martori, din care a rezultat faptul că aceasta a suportat cheltuielile cu obiceiurile creștinești, cu parastasele după deces, având în vedere și contravaloarea autoturismului avariat în totalitate.
În ceea ce privește daunele morale, instanța a motivat suma acordată, prin consecințele negative ale faptei, prin importanța valorilor lezate, prin intensitatea legăturii afective dintre partea civilă și victimă-mama sa, dar și prin necesitatea de a preîntâmpina îmbogățirea părții civile ca urmare a acestui eveniment.
Ca urmare, Curtea constată că nu poate fi primită critica privind nemotivarea hotărârii.
În ceea ce privește critica privind nerezonabilitatea daunelor morale, Curtea apreciază, de asemenea, că, este neîntemeiată.
Daunele morale acordate în sumă de_ lei, sunt apreciate ca fiind echitabile și de natură a atinge scopul pentru care au fost acordate, acela de ameliorare, într-un anume fel a condițiilor de viață ale părții civile.
În mod evident, acestea nu pot compensa pierderea suferită și nu există despăgubiri care să poată compensa o asemenea pierdere. Rolul daunelor morale este doar acela de a ameliora condițiile de viață ale părții civile, peste a trece mai ușor peste pierderea suferită.
Având în vedere și culpa soțului părții civile, la producerea accidentului, suma de 40.000 lei, a fost stabilită corespunzător de către prima instanță și în mod echitabil.
În ceea ce privește recursul părții civile, acesta este apreciat ca fiind neîntemeiat.
Curtea nu poate reține critica formulată de partea civilă potrivit căreia inculpatul este unicul vinovat de producerea accidentului, întrucât, așa cum s-a arătat, din întregul probatoriu administrat în cauză, dar, în special, din raportul de expertiză întocmit în cauză, a rezultat neîndoielnic că, ambii participanți la trafic, atât inculpatul cât și martorul se fac vinovați de producerea accidentului.
Susținerea că partea civilă nu are nici o culpă în comiterea acestui accident și ca atare, inculpatul trebuia să suporte despăgubirile în integralitatea lor, este neîntemeiată. Culpa părții civile nu a fost reținută de organele judiciare, însă acest fapt nu poate determina răspunderea civilă integrală a inculpatului, atâta vreme cât nu este singurul răspunzător de accident.
Faptul că martorul, însuși soțul părții civile, a fost scos de sub urmărire penală și cu toate acestea toate probele confirmă și vinovăția acestuia, a îndreptățit instanța de fond să oblige inculpatul la plata doar în parte a despăgubirilor cuvenite, pentru diferența de prejudiciu rămas neacoperit, partea civilă având posibilitatea acționării persoanei vinovate, la instanța civilă. Răspunderea delictuală este una personală și nimeni nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri decât proporțional cu culpa sa.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de partea civilă, în temeiul art. 385/15 alin. 1 litera b C.p.p., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de asiguratorul de răspundere civilă . Group SA.
Casează, în parte, sentința penală nr.101/17.04.2013 a Judecătoriei A.. Obligă pe inculpatul L. M. la plata despăgubirilor civile astfel cum au fost stabilite de prima instanță.
Constată că aceste despăgubiri vor fi plătite de asigurator . Group SA. în baza contractului de asigurare.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de asigurator . Asirom V. Insurance Group SA., inculpatul L. M. și partea civilă P. L. și-i obligă la câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.09.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
S. MustațăElena U. L. N. C.
Proces-verbal
pentru jud. U. E. aflată la pensie,
semnează, PREȘEDINTE COMPLET,
GREFIER,
A. M.
Red./dact. C.N.L. 2 ex./14.10.2013
Jud. A. – jud.: D. N.M.
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine.... → |
|---|
