Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 1030/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1030/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 1030/2014
Dosar nr._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.1030/A
Ședința publică din data de 22 septembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: N. S.
JUDECĂTOR: C. V. G.
GREFIER: D. S.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria G. și de inculpatul D. V. împotriva Sentinței penale nr.1851/F din data de 27 iunie 2013, pronunțată de Judecătoria G. în Dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimatul parte civilă A. F. N., personal, legitimat cu C.I. . nr._ (atașată, în copie, la fila 15 din dosar). Au lipsit apelantul inculpat D. V., care a fost reprezentat juridic de apărătorul desemnat din oficiu, avocat O. Kasem, în baza delegației nr._/2014 emisă de Baroul București (atașată la fila 14 din dosar) și intimatul inculpat B. F., care a fost reprezentat juridic de apărătorul desemnat din oficiu, avocat M. P., în baza delegației nr._/2014 emisă de Baroul București (atașată la fila 10 din dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe noi de propus și administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra apelurilor cu care a fost sesizată.
Reprezentantul Ministerului Public, susținând apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria G., critică hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală, sub aspectul omisiunii interzicerii, ca pedeapsă accesorie, a exercitării dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal, care este obligatorie, în raport cu dispozițiile art.71 alin.2 din același cod. Referitor la legea penală mai favorabilă, consideră că aceasta este legea veche, astfel că, sub acest aspect, nu se justifică reformarea sentinței penale apelate. În consecință, solicită admiterea apelului declarat de P., desființarea parțială a hotărârii primei instanțe, iar, în rejudecarea cauzei, interzicerea, pentru ambii inculpați, cu titlu de pedeapsă accesorie, și a exercitării dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal, pe lângă cel menționat în art.64 alin.1 lit.a teza a II-a din același cod.
Apărătorul din oficiu al apelantului inculpat D. V. solicită admiterea apelului declarat de acesta, iar, potrivit art.5 alin.1 din noul Cod penal, să se constate că legea penală mai favorabilă este cea nouă, care permite a i se aplica pedeapsa amenzii, pe care o consideră justă, raportat la lipsa antecedentelor penale și la conduita procesuală sinceră.
Cu privire la apelul Parchetului, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât, potrivit dispozițiilor noului Cod penal, aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi nu este obligatorie.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpatul D. V., considerând că, în privința acestuia, se impune a fi aplicată pedeapsa închisorii, iar nu cea a amenzii, având în vedere gravitatea infracțiunii, care a fost săvârșită într-un loc public și a cauzat persoanei vătămate leziuni corporale ce au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale. De asemenea, față de modalitatea de executare a pedepsei, stabilită de prima instanță, și anume suspendarea condiționată, consideră că, în mod global, legea penală mai favorabilă inculpatului este cea veche.
Apărătorul din oficiu al intimatului inculpat B. F. solicită admiterea apelului declarat de P., întrucât motivul invocat este legal și, în consecință, interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a exercitării dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal.
Intimatul parte civilă A. F. solicită menținerea hotărârii de condamnare pronunțate de prima instanță, deoarece inculpații nu se află la prima abatere de acest tip, iar ceea ce au declarat inițial cu privire la împrejurările comiterii faptei nu corespunde adevărului.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.1851/F din data de 27 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr._, Judecătoria G. a hotărât astfel:
În temeiul art.181 alin.1 din vechiul Cod penal cu aplic. art.3201 din vechiul Cod de procedură penală, a condamnat pe inculpatul B. F. (fiul lui S. și V., născut la data de 05 martie 1984 în municipiul G., CNP_) la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală.
În temeiul art.181 alin.1 din vechiul Cod penal cu aplic. art.3201 din vechiul Cod de procedură penală, a condamnat pe inculpatul D. V. (fiul lui P. și M., născut la data de 30 ianuarie 1988 în municipiul București, CNP_) la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală.
În temeiul art.81-82 din vechiul Cod penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului B. F. pe un termen de încercare de 2 ani și 4 luni.
În temeiul art.81-82 din vechiul Cod penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului D. V. pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni.
În temeiul art.71 din vechiul Cod penal, a interzis ambilor inculpați, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a din același cod.
În temeiul art.71 alin.5 din vechiul Cod penal, a suspendat, în cazul fiecărui inculpat, executarea acestei pedepse accesorii.
A atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art.83 din vechiul Cod penal.
A admis, în parte, acțiunea civilă și a obligat pe inculpați, în solidar, să plătească părții civile A. F. N. suma de 500 lei, reprezentând daune morale.
A respins cererea părții civile, privind plata de daune materiale.
A obligat pe inculpați la plata către stat a sumei de 300 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a constatat că inculpații au fost trimiși în judecată, prin Rechizitoriul nr.5088/P/2011 din data de 15 iunie 2012 al Parchetului de pe lângă instanța respectivă, sub acuzația săvârșirii, de către fiecare, a infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art.181 din vechiul Cod penal.
În actul de sesizare, s-a reținut că, la data de 24 octombrie 2011, partea vătămată A. F. N. a formulat o plângere penală, în cuprinsul căreia a arătat că, la data de 15/16 octombrie 2011, în jurul orei 0400, a fost agresată de cei doi inculpați, în timp ce se afla într-un bar, suferind leziuni corporale, posibil produse prin lovire cu și de corpuri și planuri dure, ce au necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale, potrivit Certificatului medico-legal nr.A2-D/639/2011 din data de 17 octombrie 2011, emis de Serviciul Județean de Medicină Legală G..
Fiind audiată de către organele de urmărire penală, partea vătămată a declarat că, la data și ora anterior menționate, în timp ce consuma bere în barul aparținând A.F. A. C., inculpatul D. V. i-a adus injurii și a încercat să o lovească cu un tac, fiind oprit însă de barmanul D. Ș.. Partea vătămată a fost însă lovită, cu pumnul în zona feței, de inculpatul B. F., iar, după ce a încercat să fugă afară, același inculpat i-a pus piedică, iar ea a căzut. Pe când se află căzută la pământ, ambii inculpați au lovit-o pe partea vătămată, cu pumnii și cu picioarele.
Cu ocazia audierilor realizate de către aceleași organe, inculpatul D. V. a recunoscut că a avut o altercație cu partea vătămată, susținând însă că aceasta ar fi încercat să-l lovească cu un tac, însă, din greșeală, l-a lovit cu acel obiect pe inculpatul B. F., care intervenise să-i despartă. Ulterior, partea vătămată a fugit spre ușă, însă inculpatul B. F. i-a pus piedică, iar, după ce aceasta a căzut, amândoi inculpații au lovit-o cu picioarele.
La rândul său, inculpatul B. F. a susținut că partea vătămată și inculpatul D. V. s-au îmbrâncit reciproc, iar barmanul D. Ș. a intervenit să-i despartă, moment în care cea dintâi l-a lovit pe el, cu un tac, în cap, după care inculpatul declarant a împins-o și, în timp ce se afla căzută la pământ, inculpatul D. V. a lovit-o cu picioarele.
În timpul audierilor realizate de către organele de urmărire penală, martorul D. Ș. a declarat că, la data de 16 octombrie 2011, în jurul orei 0300, inculpații B. F. și D. V. au venit în barul unde el lucra ca barman, găsind-o acolo pe partea vătămată. Între aceasta din urmă și inculpatul D. V. a avut loc o altercație, iar martorul, împreună cu inculpatul B. F., au intervenit, pentru a-i despărți. În acel context, partea vătămată, care avea tacul de biliard în mână, a vrut să-l lovească pe inculpatul D. V., însă, din greșeală, l-a lovit pe inculpatul B. F.. Ulterior, partea vătămată a intenționat să fugă, însă a fost împinsă de inculpatul B. F., iar, după ce a căzut la pământ, a fost lovită, cu picioarele, de inculpatul D. V..
În rechizitoriu, s-a arătat că acțiunea inculpatului B. F., de a o îmbrânci pe partea vătămată, care a căzut la pământ, se înscrie în antecedența cauzală a producerii rezultatului de vătămare corporală, având în vedere și concluziile certificatului medico-legal, care a stabilit, ca mecanism de producere a leziunilor, atât lovirea cu corpuri dure, cât și lovirea de corpuri și planuri dure, constatându-se că partea vătămată a suferit, între altele, și un traumatism la mâna stângă.
După sesizarea instanței, partea vătămată s-a constituit parte civilă, solicitând de la inculpați suma de 3.000 lei, cu titlu de daune materiale și suma de 2.000 lei, cu titlu de daune morale.
Ambii inculpați au declarat că recunosc săvârșirea faptei pentru care au fost trimiși în judecată și au solicitat ca judecata să se realizeze numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Niciunul dintre inculpați nu a fost însă de acord să o despăgubească pe partea vătămată cu sumele solicitate, afirmând că se află în relații bune cu aceasta, iar inculpatul B. F. susținând chiar că s-ar fi împăcat cu ea. Pretinsa împăcare nu a fost confirmată însă de către partea vătămată.
În consecință, Judecătoria a hotărât condamnarea inculpaților, având în vedere, la individualizarea pedepsei aplicate fiecăruia, atât sub aspectul duratei, cât și sub aspectul modalității de executare, pe lângă gravitatea acțiunii proprii, vârsta tânără, conduita procesuală sinceră, lipsa antecedentelor penale și aspectele evidențiate în referatele de evaluare întocmite de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul G., apreciind că stabilirea unor pedepse spre minimul special, fără privare de libertate, este suficientă și constituie pentru inculpați un prilej de reflecție asupra consecințelor comportamentului lor.
Pe latură civilă, Judecătoria a apreciat că suma de 500 lei, acordată părții civile cu titlu de daune morale, constituie o compensație echitabilă pentru suferința acesteia.
În privința daunelor materiale solicitate de partea civilă, Judecătoria a constatat că aceasta nu a prezentat dovezi care să-i susțină pretențiile.
Împotriva sentinței penale anterior menționate, au declarat recurs în termenul legal P. de pe lângă Judecătoria G. (la data de 04 iulie 2013) și inculpatul D. V. (la data de 01 iulie 2013, printr-o cerere nemotivată, formulată în numele său de către apărătorul ales).
Potrivit dispozițiilor art.9 alin.1, 2 din Legea nr.255/2013, cererile de recurs împotriva sentințelor supuse căilor ordinare de atac, depuse anterior datei de 01 februarie 2014 (când a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală), se vor considera cereri de apel și vor fi judecate de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege.
În consecință, raportat la dispozițiile legale anterior citate, recursurile formulate în prezenta cauză, înaintate de Judecătorie și înregistrate pe rolul acestei Curți la data de 25 iunie 2014, au fost calificate drept apeluri, judecarea lor realizându-se conform regulilor prevăzute de legea nouă pentru această cale de atac.
P. a invocat, atât în motivele scrise prezentate Curții (atașate la filele 6-7, d.a.), cât și în concluziile exprimate de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia dezbaterilor (consemnate în practicaua acestei decizii), un singur motiv de apel, și anume omisiunea nelegală a primei instanțe de a interzice inculpaților, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b din vechiul Cod penal.
Inculpatul D. V. nu și-a motivat în scris apelul exercitat în cauză, nu s-a prezentat în fața Curții, deși a fost legal citat (fila 12, d.a.), situație în care nu a fost posibilă nici ascultarea lui, iar apărătorul ales, care a formulat în numele său cererea de declarare a căii de atac, fiind contactat telefonic, a precizat că nu se va prezenta la judecarea apelului, astfel cum s-a consemnat în referatul întocmit de grefier (fila 8, d.a.). În aceste condiții, avocatul desemnat din oficiu să-l reprezinte juridic a solicitat, în dezbateri, modificarea felului pedepsei, din închisoare în amendă, prin aplicarea legii penale noi, apreciată a fi mai favorabilă inculpatului respectiv. În privința apelului declarat de P., același avocat a formulat concluzii de respingere, în considerarea faptului că, potrivit legii penale noi, aplicarea pedepsei accesorii nu este obligatorie.
Inculpatul B. F., care nu a atacat hotărârea primei instanțe, fiind la rândul său legal citat (fila 13, d.a.), nu s-a prezentat în fața Curții, nefiind posibilă astfel ascultarea acestuia, iar avocatul desemnat din oficiu să-l reprezinte juridic a formulat, în dezbateri, concluzii de admitere a apelului Parchetului în ceea ce îl privește, considerând legal motivul invocat.
Partea vătămată (constituită parte civilă) A. F. N. s-a prezentat personal în fața Curții și, în dezbateri, a solicitat menținerea hotărârii de condamnare a celor doi inculpați, astfel cum a fost pronunțată de prima instanță.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate în susținerea căilor de atac deduse judecății, precum și din oficiu, potrivit art.417 alin.2 din Codul de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, Curtea constată că apelul Parchetului este fondat, în timp ce apelul inculpatului D. V. este nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prima instanță a stabilit o situație de fapt conformă probatoriului cauzei, recunoscută, ca atare, în fața sa, de către ambii inculpați, care au optat pentru procedura simplificată de judecată, potrivit declarațiilor de la termenul din data de 06 iunie 2013 (filele 57 și 58, d.f.) și necontestată, ulterior, de către niciunul dintre aceștia.
Astfel, s-a reținut în mod corect că, la data de 16 octombrie 2011, pe fondul unei altercații spontane, într-un bar, cei doi inculpați, prin acțiuni conjugate de lovire și alte violențe, comise în mod direct asupra părții vătămate, i-au cauzat acesteia leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare 40-45 de zile de îngrijiri medicale.
Referitor la legea penală mai favorabilă, Curtea constată că, la data săvârșirii faptei anterior menționate, aceasta întrunea elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 din vechiul Cod penal și pedepsită, potrivit acelei norme, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
În prezent, aceeași faptă realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de lovire sau alte violențe, în varianta agravată, incriminată de art.193 alin.2 din noul Cod penal și pedepsită, conform normei respective, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
În condițiile în care ambele limite speciale ale pedepsei închisorii sunt identice în cele două norme succesive de incriminare, legea penală nouă ar fi mai favorabilă inculpaților numai dacă instanța ar opta pentru a aplica acestora pedeapsa amenzii. În speță, nu se justifică însă o astfel de opțiune, astfel cum a solicitat avocatul desemnat din oficiu să-l reprezinte juridic pe inculpatul apelant D. V., având în vedere modul de comitere a infracțiunii (acțiunile inculpaților s-au completat, în scopul obținerii rezultatului dorit, astfel că inculpatul B. F. a îmbrâncit-o pe partea vătămată, pentru a-i determina căderea, iar inculpatul D. V. a lovit-o în mod violent și repetat, profitând tocmai de această împrejurare), consecințele produse (concretizate în leziuni corporale de o gravitate semnificativă, pentru a căror vindecare partea vătămată a necesitat 40-45 de zile de îngrijiri medicale) și, nu în ultimul rând, conduita post factum a inculpaților (care, deși au recunoscut în cele din urmă fapta imputată, fiind puși în fața unui probatoriu indubitabil, au refuzat să acorde orice despăgubire părții vătămate și chiar au încercat să inducă ideea, neadevărată, că s-ar fi împăcat în fapt cu aceasta și ar fi stabilit relații apropiate, pentru a obține, dacă nu încetarea procesului penal, cel puțin o diminuare a pedepselor).
De asemenea, având în vedere dispozițiile art.5 alin.1 din noul Cod penal (în interpretarea constatată a fi constituțională prin Decizia nr.265/2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr.372 din data de 20 mai 2014), Curtea reține, contrar susținerii din dezbateri a avocatului desemnat din oficiu să-l reprezinte juridic pe inculpatul apelant D. V., că, în condițiile unor limite identice ale pedepsei închisorii prevăzute în cele două norme succesive de incriminare, legea penală veche, în întregul său, este mai favorabilă inculpaților, întrucât, spre deosebire de legea penală nouă, permite suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate acestora (astfel cum a dispus prima instanță, iar P. nu a contestat), fără impunerea unor obligații și măsuri de supraveghere, precum cele reglementate, cu caracter imperativ, de ultima lege (în art.93 din noul Cod penal).
În consecință, Curtea constată că, în speță, nu există motive pentru schimbarea încadrării juridice a faptei și nici pentru modificarea pedepselor principale stabilite de prima instanță, solicitarea în acest sens a inculpatului apelant D. V., prin avocatul desemnat din oficiu să-l reprezinte juridic, fiind lipsită de temei legal.
Cu privire la pedepsele accesorii, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art.12 alin.1 din Legea nr.187/2012, în cazul, incident și în speță, al succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aplicarea acestora se realizează conform legii identificate a fi mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
Întrucât, pentru motivele deja expuse, legea penală mai favorabilă inculpaților a fost identificată a fi cea veche, Curtea constată, în raport cu dispozițiile legale anterior citate, că aplicarea pedepsei accesorii, în privința fiecăruia dintre aceștia, trebuie realizată conform legii respective.
Pornind de la această premisă, Curtea reține că, potrivit art.71 alin.1, 2 rap. la art.64 alin.2 din vechiul Cod penal, interzicerea, cu titlu de pedeapsă accesorie, a exercitării dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.b din același cod (dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), omisă de prima instanță, fără a fi oferită vreo motivație, este impusă, în lipsa unei dispoziții legale contrare, de interzicerea, cu același titlu, dispusă deja de instanța respectivă, a exercitării dreptului prevăzut de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a din codul respectiv (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice), cele două drepturi aflându-se, în mod evident, într-o legătură indisolubilă.
Astfel fiind, Curtea constată că motivul invocat în susținerea apelului Parchetului are temei legal, urmând ca sentința primei instanțe să fie reformată în mod corespunzător.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, va admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria G., va desființa, în parte, sentința penală atacată, în limita deja precizată și, procedând la rejudecarea în fond a cauzei, va interzice ambilor inculpați, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din vechiul Cod penal, iar, în aplicarea dispozițiilor art.71 alin.5 din același cod, va dispune suspendarea executării acestei pedepse, pe durata suspendării condiționate a executării pedepselor principale aplicate prin hotărârea primei instanțe.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în privința cărora nu se constată, nici din oficiu, motive de desființare.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului admis al Parchetului vor rămâne în sarcina statului.
În schimb, în temeiul art.421 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D. V., care, aflându-se în culpă procesuală, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit art.275 alin.2 din același cod.
În temeiul art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariile avocaților desemnați din oficiu să asigure în fața Curții reprezentarea juridică a celor doi inculpați, care nu s-au prezentat la judecarea apelurilor, vor fi acoperite din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
I. În temeiul art.421 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria G. împotriva Sentinței penale nr.1851/F din data de 27 iunie 2013, pronunțată de Judecătoria G. în Dosarul nr._ .
Desființează, în parte, sentința penală apelată, numai cu privire la pedeapsa accesorie și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.71 alin.1, 2 din vechiul Cod penal, interzice fiecăruia dintre inculpații B. F. și D. V., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b din același cod.
În temeiul art.71 alin.5 din vechiul Cod penal, dispune suspendarea executării acestei pedepse accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepselor principale aplicate celor doi inculpați.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În temeiul art.275 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
II. În temeiul art.421 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul D. V. împotriva aceleiași sentințe penale.
În temeiul art.275 alin.2 din Codul de procedură penală, obligă pe apelantul inculpat la plata către stat a sumei de 700 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.
În temeiul art.272 alin.1, 2 din Codul de procedură penală, onorariile avocaților din oficiu desemnați pentru apelantul inculpat D. V. și intimatul inculpat B. F., în cuantum de câte 300 lei, se acoperă din sumele avansate din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
N. S. C. V. G.
GREFIER,
D. S.
Red./Th.red.jud.C.V.G./gref.V.M.C.
Ex.2 / 30 septembrie 2014
Jud.G. - jud.C.D.
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Decizia nr. 762/2014.... | Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... → |
|---|
