Lovirea sau alte violenţe. Art. 180 C.p.. Decizia nr. 174/2015. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2015 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 04-02-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA PENALĂ NR. 174/A/2015
Ședința publică din 04 februarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. P., judecător
JUDECĂTOR: I. C. M.
GREFIER: L. A. S.
Ministerul Public reprezentat prin D. S. – procuror,
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj
S-au luat spre examinare apelurile declarate de către inculpatul R. A. L. și partea civilă P. LIUȚA împotriva sentinței penale nr. 2212 din 26 septembrie 2014 a Judecătoriei Baia-M., inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia-M., dat în dosar nr. 4343/P/2012, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 180 alin. 2 Cod penal.
La apelul nominal efectuat în ședință publică se constată că se prezintă partea vătămată P. Liuța, lipsă fiind inculpatul R. A. L..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Partea vătămată P. Liuța arată că își menține apelul declarat, critica vizând soluția de netemeinicie.
Nefiind alte cereri de formulat, se apreciază apelurile în stare de judecată și se acordă cuvântul în dezbaterea lor.
Partea vătămată P. Liuța, având cuvântul, critică latura penală a cauzei și solicită majorarea pedepsei aplicată inculpatului și executarea ei în regim de detenție, pentru a preîntâmpina săvârșirea altor fapte penale de către inculpat, apreciind cuantumul stabilit de către prima instanță ca fiind prea mic pentru realizarea scopului pedepsei.
De asemenea, solicită și majorarea daunelor morale de la 3 000 lei la 10 000 lei și se declară de acord cu suma de 334,65 lei stabilită pentru daunele materiale.
Totodată, solicită și obligarea inculpatului la plata sumei de 200 de lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor judiciare, respectiv contravaloarea carburantului aferent deplasării la acest termen de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea apelului declarat de către partea vătămată, dar numai sub aspectul laturii civile în sensul majorării daunelor morale, conform solicitării anterior formulate.
De asemenea, solicită respingerea apelului declarat de către inculpatul R. A. L., apreciind că în ceea ce îl privește pe acesta soluția pronunțată de către instanța de fond este temeinică și legală.
CURTEA :
Asupra apelurilor penale de față,
Prin sentința penală nr. 2212 din 26 septembrie 2014 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Baia-M., în baza art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, a fost condamnat inculpatul R. A. L., fiul lui G. și R., născut la 02.09.1973 în Baia M., jud. Maramureș, cetățenie română, studii medii, stagiul militar satisfăcut, administrator societate, cu antecedente penale, divorțat, domiciliat în ., jud. Maramureș, CNP_, la o pedeapsă de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a II-a cod penal din 1969.
În baza art. 81 Cod Penal din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei de 5 luni închisoare, iar în baza art. 82 Cod Penal din 1969 s-a stabilit un termen de încercare de 2 ani și 5 luni ce s-a calculat de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 15 din Legea 187/2012.
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă P. Liuța domiciliată în comuna Baia M., ./21, jud. Maramureș și a fost obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile după cum urmează: 334, 65 lei daune materiale, respectiv 3000 de lei daune morale către partea civilă.
În baza art. 276 alin. 2 cod de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 de lei către partea civilă, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de aceasta din urmă.
În baza art. 274 al. 1 Cod de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul înregistrat pe rolul Judecătoriei Baia M. sub nr. de dosar_ /2012, P. de pe lângă Judecătoria Baia M. a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului R. A. L. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, faptă prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969.
În cuprinsul actului de sesizare a instanței s-a reținut că la data de 31.08.2012, în jurul orei 11.30, inculpatul R. A. L. a împins-o și a lovit-o pe persoana vătămată P. Liuța care a căzut, producându-i astfel leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale.
În ședința publică din data de 06.02.2014, în temeiul art. 6 din Legea 255/2013, instanța a dispus trimiterea cauzei în procedura de cameră preliminară.
Prin Încheierea din data de 08.04.2014 s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecării cauzei privind pe inculpatul R. A. L. pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, faptă prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969.
În cursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, acesta nefiind audiat în fața instanței de judecată, întrucât acesta nu s-a prezentat.
Reprezentantul Ministerului Public și apărătorul ales al părții civile nu au contestat probele administrate în cursul urmăririi penale, apărătorul ales al inculpatului solicitând reaudierea martorului P. I. despre care a precizat că nu a fost suficient de explicit în cursul urmăririi penale.
Anterior citirii actului de sesizare a instanței, persoana vătămată s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 300,65 lei reprezentând costurile medicamentelor și contravaloarea certificatului medico-legal, 134 de lei reprezentând venitul nerealizat pe perioada concediului medical și 10.000 de lei reprezentând daune morale.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului instanța a reținut în fapt următoarele:
În data de 31.08.2012, în timp ce partea civilă P. Liuța, soțul acesteia, martorul P. I. și martorii M. V. I. și Z. S. I. se aflau în grădina imobilului cu nr. 701 din Cicîrlău unde culegeau prune, a apărut inculpatul R. A. L. care le-a cerut celor prezenți să nu mai culeagă fructe.
După ce între inculpat și martorul P. I. S. a început o discuție în contradictoriu, inculpatul împingându-l pe martor, care a căzut. A intervenit partea civilă P. Liuța, aceasta din urmă fiind la rândul ei lovită și împinsă.
Partea civilă a căzut, în urma agresiunilor, aceasta suferind leziuni care necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale.
Conform certificatului medico-legal nr. 858/03.09.2012, partea civilă a suferit leziuni care s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și cădere în timpul unei heteroagresiuni.
Starea de fapt cum a fost reținută de instanță se probează cu: declarațiile persoanei vătămate (filele 7 și 9 din dosarul de urmărire penală, fila 59 din dosarul instanței), declarațiile inculpatului (fila 21, 27-29 din dosarul de urmărire penală), declarațiile martorilor (filele 10-15 din dosarul de urmărire penală, fila 61 din dosarul instanței), certificatul medico-legal nr. 858/03.09.2012 al Serviciului de Medicină Legală Baia M. (fila 8 din dosarul de urmărire penală).
Inculpatul a dat doar o declarație olografă anterior începerii urmăririi penale și aducerii la cunoștință a drepturilor procedurale, declarație în care acesta arată că partea civilă este cea care i-a aplicat o lovitură în zona capului cu o găleată cu prune (fila 21 din dosarul de urmărire penală). Ulterior începerii urmăririi penale, inculpatul a refuzat să mai dea declarații. Versiunea inculpatului este susținută de către martorul R. M., fratele acestuia, audiat în cursul cercetării judecătorești (fila 69 din dosarul instanței). Ambii au declarat că inculpatul nu a aplicat lovituri părții civile.
Declarațiile inculpatului și ale părții civile sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, codul de procedură penală nemaiprevăzând o dispoziție explicită din care să rezulte că acestea au o valoare probantă condiționată.
Instanța a constatat că susținerile inculpatului și ale martorului R. M. sunt contrazise de mențiunile cuprinse în certificatul medico-legal conform cărora partea civilă a suferit leziuni care s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și cădere în timpul unei heteroagresiuni și care pot data din 31.08.2012. Mai mult, martorii oculari la acest incident (M. V. – fila 10 din dosarul de urmărire penală – și Z. S. – fila 12 din dosarul de urmărire penală) au declarat că au văzut cum inculpatul a aplicat o lovitură părții civile care a căzut. Lovitura aplicată părții civile a fost precedată de o lovitură aplicată de inculpat soțului părții civile, astfel cum rezultă din declarațiile acelorași martori, dar și ale părții civile (fila 9 din dosarul de urmărire penală, fila 59 din dosarul instanței).
Având în vedere declarațiile părții civile, ale martorilor oculari, precum și certificatul medico-legal, instanța va înlătura declarația dată de martorul R. M..
În drept, fapta inculpatului R. A. L. care în data de 31.08.2012 a aplicat persoanei vătămate P. Liuța o lovitură, după care a împins-o, persoana vătămată căzând și suferind în urma agresiunii leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea prin care inculpatul, a aplicat o lovitură persoanei vătămate, dar și în acțiunea de împingere a acesteia, acțiune în urma căreia persoana vătămată a căzut. Consecința directă a acțiunii inculpatului a fost cauzarea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale.
Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea a fost săvârșită cu intenție directă, inculpatul urmărind prin aplicarea loviturii să producă suferință persoanei vătămate.
La individualizarea și dozarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege, împrejurările comiterii faptei (în urma unor discuții contradictorii legate de succesiune, inculpatul a aplicat o lovitură martorului P. S., după care, întrucât a intervenit în ajutorul soțului său, persoana vătămată la rândul ei a fost lovită și împinsă), urmarea produsă (persoana vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale), persoana inculpatului care este cunoscut cu antecedente penale (în anul 2011, i-a fost aplicată o sancțiune administrativă pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 85 alin. 1 din Legea 13/2007, rap. la art. 208 alin. 1, 2 Cod penal din 1969, fiind de asemenea, condamnat de două ori în Austria, hotărârile autorității străine nefiind recunoscute însă în românia) instanța apreciind că scopul educativ și preventiv al pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre minimul special.
Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. 2 Cod penal, fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Anterior intrării în vigoare a noului cod penal, infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată era prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969 care sancționa lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
Art. 3 din Codul penal consacră principiul activității legii penale stabilind că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Art. 5 alin. 1 al aceluiași act normativ, prevede o excepție de la principiul activității legii penale stabilind că „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penala, cât și condițiile referitoare la pedeapsă (Decizia nr. 1470/08.11.2011 a curții Constituționale).
Prin Decizia nr. 265/2014 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
Sub aspectul limitelor de pedeapsă, instanța a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului este legea sub imperiul căreia a fost săvârșită infracțiunea, limitele de pedeapsă fiind mai reduse decât cele prevăzute de art. 193 alin. 2 din Codul penal în vigoare la data de 01.02.2014.
În ceea ce privește modalitatea de individualizare a executării pedepsei aplicate, instanța a apreciat că legea mai favorabilă inculpatului este tot codul penal din 1969 care prevede posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, lege care va fi aplicată conform principiului aplicării legii mai favorabile, constatându-se că scopul preventiv și educativ al pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia în regim de detenție, dată fiind împrejurarea că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale și s-a prezentat în fața instanței de judecată.
Articolul 12 din Legea 187/2012, stabilește că ”În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport de infracțiunea comisă.” În consecință, dacă una dintre legi a fost identificată ca fiind mai favorabilă în raport de pedeapsa principală, acea lege se va aplica și în privința pedepsei complementare și accesorii. Întrucât legea identificată ca fiind mai favorabilă inculpatului este Codul penal din 1969, instanța va aplica și pedepsele accesorii potrivit acestei legi, care prevedea obligativitatea acestora.
Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 180 alin. 2 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Cod penal, a condamnat inculpatul R. A. L. la pedeapsa închisorii de 5 luni pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe cu aplicarea art. 71, 64 lit. a teza a II-a cod penal din 1969, având în vedere împrejurarea că exercițiul unei funcții publice precum și al unei funcții care implică exercițiul autorității de stat sunt incompatibile cu o condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni.
În baza art. 81 Cod Penal din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei 5 luni închisoare, iar în baza art. 82 Cod Penal din 1969 s-a stabilit un termen de încercare de 2 ani și 5 luni ce s-a calculat de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 15 din Legea 187/2012.
Sub aspectul laturii civile, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile stabilite de Codul civil și anume: existența unui prejudiciu care este urmarea directă a faptei inculpatului, precum și vinovăția acestuia sub forma intenției directe.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de către partea civilă, instanța a considerat că aceasta a făcut dovada achitării sumelor solicitate, depunând la dosar chitanțe, precum și statul de plată pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical (filele 29, 34 – 36 din dosarul instanței).
Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale.
Prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale, constituie acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Asemenea consecințe pot fi durerile fizice si psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane etc.
Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic si afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.
Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
În ceea ce o privește pe partea civilă instanța a avut în vedere împrejurarea în care aceasta a fost lovită, dar și leziunile suferite de aceasta, leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 18-19 zile de îngrijiri medicale.
Orice suferință fizică se repercutează inevitabil în planul afectivității și psihicului persoanei vătămate, care suporta astfel, în mod automat, și o suferință psihică.
Oricât de dificilă ar fi însă operațiunea de estimare a intensității acestei suferințe (cu consecințe directe în stabilirea nivelului dezdăunărilor morale), instanța nu statuează însă în mod arbitrar asupra acestei chestiuni, ci are la îndemână drept criterii orientative o . aspecte.
Astfel, pe de o parte, s-a avut în vedere gravitatea suferinței de ordin fizic suportată de către partea civilă (leziunile corporale suferite de către partea civilă au fost stabilite în mod obiectiv, prin acte(le) medico-legale anexate la dosar.
Pe de altă parte, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere că sumele de bani ce urmează a se acorda cu acest titlu trebuie să aibă efecte compensatorii pentru victimă și să nu constituie amenzi excesive pentru inculpatul care prin fapta sa ilicită a stat la originea lor și care pentru aceasta a suferit deja o condamnare penală.
De asemenea, instanța a luat în considerare și principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferințelor psihice ale victimei, suferințe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin presații bănești, nu se pot constitui în sursă de îmbogățire fără just temei a părții civile.
Or, din perspectiva tuturor aceste aspecte, instanța a apreciat că valoarea daunelor morale solicitate în speță de către partea civilă (10.000 de lei) este exagerată și nerezonabilă, motiv pentru care s-a apreciat că se poate realiza compensarea traumelor psihice suferite prin acordarea unei sume de 3000 de lei.
În baza art. 274 al. 1 Cod de procedură a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel partea civilă P. LIUȚA și inculpatul R. A. L..
Prin motivele scrise și orale partea civilă a cerut aplicarea unei pedepse mai mari în regim de detenție față de inculpat, raportat la activitatea infracțională derulată de acesta, consecințele produse și neachitarea despăgubirilor statuate de judecătorie.
Sub aspectul laturii civile a solicitat daune morale în sumă de_ lei raportat la traumele fizice și psihice încercate, ca urmare a agresiunii comise asupra ei de către inculpat și 200 lei cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea drumului de la domiciliu la instanță și retur.
Inculpatul deși a declarat apel la data de 6 octombrie 2014, conform scriptului atașat la fila 4 (dosar Curte) nu l-a motivat și nici nu s-a prezentat în fața instanței pentru a-l susține, deși au fost acordate două termene de judecată în acest sens.
Curtea examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Cu privire la apelul părții civile P. Liuța:
Din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea constată că judecătorul a stabilit în mod judicios situația de fapt și vinovăția inculpatului, însă pedeapsa aplicată nu reflectă pericolul social sporit al faptei și făptuitorului apărând ca netemeinică.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă, consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.
De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.
Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.
Curtea reține că numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în Codul penal român.
În contextul cauzei, Curtea reține, de asemenea, faptul că aplicarea și executarea pedepselor pot conduce la atingerea scopurilor urmărite, dacă efectuarea lor are loc în timp util: În general, sancționarea infractorilor prin aplicarea pedepsei devine cu atât mai eficace și contribuie cu atât mai intens la realizarea scopurilor de mai sus, cu cât ea intervine într-un interval de timp cât mai scurt și cât mai apropiat de momentul infracțiunii.
Exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce imediat după condamnare. În aceste condiții, conștiința socială are încă vie și exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta și făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârșite și va reacționa mai adecvat.
La dozarea și individualizarea pedepsei conform art 74 NCP, Curtea va avea în vedere atât pericolul social ridicat al faptei, dar și datele ce caracterizează persoana inculpatului care, în pofida dovezilor de vinovăție, a negat constant acest lucru, încercând astfel să obstrucționeze aflarea adevărului, ceea ce duce la concluzia că pentru reeducarea sa se impune aplicarea unui tratament juridic adecvat, respectiv, aplicarea unei pedepse cu închisoare, care să fie însă suspendată condiționat, raportat la vârsta acestuia și la faptul că este încadrat într-o muncă utilă, fiind administrator al unui SRL.
Poziția adoptată de inculpat, în fața instanței de fond și parchet, de nerecunoaștere a agresiunii asupra victimei, constituie un aspect negativ cu privire la fapta comisă, astfel că nu este de natură, prin ea însăși să formeze convingerea judecătorului că pentru reeducarea sa este suficientă și aplicarea unei pedepse reduse.
Atitudinea procesuală reprezintă o componentă semnificativă în cadrul circumstanțelor personale, ce conturează profilul de personalitate al inculpatului care la rândul său, se examinează în mod plural, cu celelalte criterii legale adecvate în contextul cauzei, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, și circumstanțele reale efective.
La aplicarea pedepsei Curtea va ține cont de nesinceritatea inculpatului, de împrejurarea că nu s-a prezentat în fața magistraților pentru a-și susține căile de atac promovate, de numărul de zile ridicat de îngrijiri medicale provocate intenționat victimei, de faptul că nu a achitat nici măcar în parte prejudiciul cauzat părții civile.
S-a avut în vedere și faptul că posedă antecedente penale, fiind în vârstă de 41 ani, divorțat.
Modalitatea în care inculpatul R. a acționat și consecințele produse în urma altercației din 31 august 2012, necesită o reacție fermă din partea societății concretizată într-o pedeapsă corect individualizată, necesară și suficientă reeducării acestuia, în spiritul respectului pentru valorile sociale încălcate.
Așa fiind, prin aprecierea coroborată a tuturor criteriilor legale (art 74 Cod penal) cărora li s-a conferit o efectivă circumstanțiere factuală și personală, inculpatului R. L., Curtea îi va aplica o pedeapsă de 8 luni închisoare, care va contribui prin suspendarea sa condiționată, la resocializarea sa, pozitivă și viitoare.
Dacă în termenul de încercare, va comite noi fapte penale, prezenta pedeapsă va fi executată în penitenciar, alături de cealaltă sancțiune ce i se va aplica.
În concluzie apelul părții civile este fondat sub aspect penal, dar și în privința laturii civile a speței.
CEDO reamintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părți, determină statul de a pune capăt acelei încălcări și de a elimina consecințele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art.41 din Convenția Europeană conferă Curții competența de a acorda o reparație în favoarea părții vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunță în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, și prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincția între prejudiciul material și cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
Conform jurisprudenței Curții Europene, partea civilă poate obține rambursarea prejudiciului material și moral în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia precum și caracterul rezonabil al cuantumului.
Referitor la daunele morale, cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăși redactarea art 1391 din actualul Cod civil.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.
Răspunderea civilă delictuală nu este limitată de posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită.
Astfel, victima, o persoană în vârstă de 55 ani, a suferit 19 zile de îngrijiri medicale, ca efect al leziunii de menisc genunchi drept și entorsă, provocate intenționat de inculpat.
Internarea în spital, conștiința de a fi bolnav, suferința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei, implică și o suferință psihică, ce presupune, de asemenea, o compensație, și anume sub forma unor daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i s-a cauzat.
Curtea examinând atât probele testimoniale cât și cele științifice atașate cauzei, constată că partea civilă a suferit un prejudiciu corporal, care reclamă o compensație corespunzătoare, aceasta cu rostul de a-i alina victimei, pe cât posibil, suferințele încercate, ca o consecință directă a vătămării.
Așadar, Curtea reține că prin infracțiunea săvârșită, este neîndoielnic, că inculpatul R. a determinat supunerea părții civile P. Liuța, la traume fizice și psihice excepționale, care îi limitează accesul la o viață socială și afectivă normală, potrivit vârstei și intereselor sale.
Curtea reține că daunele morale stabilite trebuie să aibă efecte compensatorii și nu să constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor și nici venituri nejustificate pentru victimele incidentelor. Așa cum se arată în literatura de specialitate „sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri”.
Probațiunea științifică constând în certificatul medico-legal al părții vătămate, demonstrează că incontestabil victimei i-a fost cauzat un prejudiciu moral, deoarece leziunile suferite la membrul inferior drept o împiedică să desfășoare o activitate adecvată preocupărilor specifice vârstei, sexului și situației sale speciale, astfel că, prima instanță trebuia să-l oblige pe inculpatul R. să plătească acesteia daune morale, iar în raport cu gravitatea suferințelor psihice produse, se apreciază că suma de 5000 lei, corespunde cerințelor unei juste și integrale despăgubiri.
De aceea, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului R. și prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă- P., Curtea apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție netemeinică, necorespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și exigențelor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale astfel că va obliga pe inculpatul R. să-i achite lui P. Liuța 5000 lei daune morale.
Așa cum se arată și în practica constantă a instanței supreme „stabilirea cuantumului daunelor morale presupune o apreciere în raport de criterii precum consecințele negative suferite de victimă în plan fizic și psihic, importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială”, criterii care au fost respectate întrutotul de către instanța de apel în prezenta speță.
Pentru motivele ce preced, Curtea în baza art. 421 pct 2 lit a Cod procedură penală va admite ca fondat apelul declarat de partea civilă P. Liuța împotriva sentinței penale nr.2212/26.09.2014 a Judecătoriei Baia M. pe care o va desființa în parte, doar cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului R. A. L. și a cuantumului daunelor morale și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite:
Va condamna inculpatul R. A. L. pentru săvârșirea infr. de lovire prev. de art.180 alin.2 și art.5 C.p. la o pedeapsă de 8 luni închisoare.
Se va menține suspendarea condiționată a pedepsei prev. de art.81 vechiul C.p. cu art.5 C.p. pe durata termenului de încercare de 2 ani și 8 luni prev. de art.82 C.p. din 1969.
Se va face aplicarea art.71, art. 64 lit.a teza a II-a C. p. din 1969 și face aplic. art.71 alin5 C.p. din 1969.
Se va atrage atenția inculpatului asupra disp. art.83 C.p. din 1969 cu privire la suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului rap. la art. 15 din Legea 187/2012.
Se va majora cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul în favoarea părții civile P. Liuța de la 3000 de lei la 5000 de lei.
Se vor menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
Cu privire la apelul inculpatului R. A. L.:
Curtea reține că aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecății, este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, in cadrul căruia probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, confirmarea sau absența vinovăției persoanei trimise în judecată.
Potrivit disp. art 103 NCPP, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, in scopul aflării adevărului.
Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că aceasta este operațiunea finală a activității de probațiune, care permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpaților pentru faptele deduse judecății. Mai mult, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecății.
Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată și în dispozițiile art.6 paragr.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecințe: a) în privința organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudență în examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și în defavoarea inculpatului; b) în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție implică dreptul său de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși.
În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție – astfel cum este reglementată prin disp.art. 4 NCCP și art.99 NCPP – îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumția de nevinovăție, este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile, pentru că atunci când infracțiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumția de nevinovăție împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
În cauza dedusă judecății, Curtea constată că prezumția de nevinovăție a fost înlăturată în privința inculpatului R., probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăția acestuia.
Folosirea ca probe a declarațiilor administrate în fața procurorului nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 și paragraf 3 lit. d din Convenție, în condițiile în care dreptul la apărare a fost respectat. Ca regulă, aceste drepturi impun ca inculpatul să fi avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declarații împotriva sa, fie la momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii, așa cum se arată în cauzele CEDO „Craxi contra Italiei prg.86 din 5 decembrie 2002; Birutis contra Lituaniei din 28 martie 2002 prg.28; cauza SN contra Suediei prg. 44 din 2 iulie 2002; Artner contra Austriei prg.2 din 28 august 1992”.
Corolarul acestora constă în aceea că dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declarație dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății, așa cum se învederează în deciziile CEDO „D. contra României din 8 martie 2007; Guilloury contra Franței prg.53 din 22 iunie 2006; Sadak contra Turciei din 17 iulie 2001 prg.67; Hulki Gunes contra Turciei prg. 86 din 8 aprilie 2004, dispoziții respectate în speța de față, martorii acuzării și ai apărării fiind ascultați nemijlocit în fața apărătorului inculpatului și a instanței.
Comisia Europeană a precizat că prevederile art. 6 prg.1 nu interzic instanței ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze și pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, așa cum se arată și în decizia din 4 iulie 1979 în cauza „X contra Germaniei nr. 8414/1978”, dispoziție respectată în prezenta speță.
Declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.
Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului R. făcute în fața poliției și procurorului sunt simple afirmații, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dând sens și dispozițiilor art.5 din NCPP privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanța de apel a reținut și apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză.
Deși inculpatul apelant, în fața procurorului, a negat constant comiterea faptei, susținerile acestuia nu au suport probator.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Vinovăția inculpatului apelant rezultă fără echivoc din concluziile certificatului medico-legal al victimei, declarațiile acesteia, care se coroborează perfect cu declarațiile martorilor P. I. S., M. V. I., Z. S. I..
Așa fiind, pentru motivele pe larg expuse în apelul părții civile, cel al inculpatului, apare ca nefondat, se va respinge ca atare în baza art.421 pct 1 lit b CPP, vinovăția sa în agresarea victimei, fiind dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Va obliga pe inculpat în baza art. 276 alin 2 CPP să achite părții civile P. Liuța 200 lei cheltuieli judiciare (contravaloarea transportului de la domiciliu la instanță și retur).
Va obliga pe inculpat în baza art. 275 alin 2 CPP să achite statului 200 lei cheltuieli judiciare.
Cheltuielile judiciare în apelul părții civile vor rămâne în sarcina statului conform art. 275 alin 3 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.421 pct.2 lit.a C.p.p. admite apelul declarat de partea civilă P. Liuța dom. în Baia M., ./21 împotriva sentinței penale nr.2212/26.09.2014 a Judecătoriei Baia M. pe care o desființează în parte, doar cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului R. A. L. și a cuantumului daunelor morale și pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite:
Condamnă pe inculpatul R. A. L. (cu datele personale la dosar) pentru săvârșirea infr. de lovire prev. de art.180 alin.2 și art.5 C.p. pedeapsă de 8 luni închisoare.
Menține suspendarea condiționată a pedepsei prev. de art.81 vechiul C.p. cu art.5 C.p. pe durata termenului de încercare de 2 ani și 8 luni prev. de art.82 C.p. din 1969.
Face aplicarea art.71, art. 64 lit.a teza a II-a C. p. din 1969 și face aplic. art.71 alin5 C.p. din 1969.
Atrage atenția inculpatului asupra disp. art.83 C.p. din 1969 cu privire la suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului rap. la art. 15 din Legea 187/2012.
Majorează cuantumul daunelor morale la care a fost obligat inculpatul în favoarea părții civile P. Liuța de la 3000 de lei la 5000 de lei.
Menține restul dispozițiilor hotărârii atacate.
În baza art.421 pct.1 lit.b C.p.p. respinge ca nefondat apelul declarat de inculpatul R. A. L. împotriva sentinței penale nr.2212/26.09.2014 a Judecătoriei Baia M.
Obligă pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de partea civilă P. Liuța în sumă de 200 de lei .
Obligă pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 200 de lei, iar celelalte cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 04.02 2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
D. PURICEIOANA C. M.
GREFIER
L. A. S.
Red. D.P./M.N.
4 ex./25.02.2015
Jud.fond.-R. C.
| ← Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 173/2015. Curtea de... | Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 177/2015.... → |
|---|
