Tulburarea de posesie. Art. 220 C.p.. Decizia nr. 357/2015. Curtea de Apel CLUJ

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 04 martie 2015, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

Prin sentința penală nr.290 din 06.10.2014 a Judecătoriei T. s-a constatat incidența în cauză a art. 3, alin. 1 din Legea 187/2012 raportat la art. 4 din Codul penal raportat la art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal (art. 256 din Codul penal).

A fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată din infracțiunea de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal în infracțiunea prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002(art. 339, alin. 3 din Codul penal).

Prin urmare, în temeiul art. 396, alin. 5) raportat la art. 16, alin. 1), lit. b din Codul de procedură penală, au fost achitați inculpații B. A. fiica lui V. și L., născută la data de 20.06.1949, în mun. T., domiciliată în com. T., ., jud. Cluj, C.N.P._ și H. I., fiul lui F. și Minadoria, născut la data de 11.03.1956, în .. Cluj, domiciliat în com. Băișoara, .. 61, jud. Cluj, f.f.l. în com. T., ., jud. Cluj, C.N.P._.

În temeiul art. 25, alin. 5) din Codul de procedură penală a fost lasată nesoluționată acțiunea civilă.

În temeiul art. 275, alin. 3) din Codul de procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1372/P/2013 întocmit de P. de pe lângă Tribunalul Cluj și înregistrat pe rolul acestei instanțe în data de 31.01.2014 sub nr._ s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților B. A. și H. I. ambii pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal.

Inculpații B. A. și H. I. locuiesc împreună la adresa din com. T., ., jud. Cluj, atât casa, cât și terenul pe care aceasta este amplasată fiind proprietatea inculpatei B. A., care a dobândit dreptul de proprietate prin moștenire, de la antecesorii săi.

Prin sentința civilă nr. 2498/22,04.1997 a Judecătoriei T., s-au dispus, între altețe, sistarea stării de indiviziune și atribuirea unei parcele în suprafață de 1,64 ha învinuitei B. A., alte suprafețe de teren fiind atribuite coproprietarilor B. I., B. V. și Buba M., Sentința a fost desființată prin decizia nr. 44/12.01.2001 a Tribunalului Cluj, care a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, în urma rejudecării, prin sentința civilă nr. 5757/20,12.2002 (dosar 1376/2001), rămasa irevocabilă, Judecătoria T. a dispus dezmembrarea imobilului înscris în CF 912 T., nr. top 1259/981 în 7 parcele și întabularea dreptului de proprietate, cu titlu de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea învinuitei B. A. (pentru 2 parcele) și în favoarea numiților A. A., B. M., B. V., B. I. și R. M. (pentru celelalte 5 parcele).

Între timp, prin sentința civilă nr. 5067/0L1U999, rămasă irevocabilă, a Judecătoriei T., Comisia Județeană Pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Cluj a fost obligată să elibereze învinuitei B. A. titlu de proprietate pentru suprafața de 1,64 ha. D. urmare, la data de 06.12.2000, a fost eliberat învinuitei titlul de proprietate nr._/950, în care, la lit. B, suprafața primita în intravilan, este menționată tarlaua nr. 15, ., în punctele cardinale nord și vest, de câte un drum. Acțiunile în justiție prin care s-a încercat anularea acestuia titlu de proprietate au fost respinse de către instanțele judecătorești. La data de 08,08.2000, inculpata a fost pusă în posesie, conform procesului-verbal încheiat cu această ocazie, pentru tarlaua nr. 15, . menționate același vecinătăți ca și în titlul de proprietate eliberat, învinuitei, cu precizarea că drumul care mărginește la nord proprietatea este nominalizat ca fiind DNl (actualmente DNl - E60) în punctul cardinal vest terenul este, de asemenea, delimitat de un drum.

Din adresele Primăriei T., planurile de încadrare zonală, anexele la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în dosarul nr. 1376/2001 al Judecătoriei T., rezultă de asemenea cu maximă claritate faptul că, la vest, terenul proprietatea învinuitei B. A. este mărginit de un drum, care se intersectează cu DNl, situațiile de partajare propuse de expert referindu-se la terenul situat la est de acest drum, cu privire la care, așa cum am arătat, inculpata B. A. și numiții A. A., B. M., B. V., B. loan și R. M. și-au partajat proprietatea comună pe cote-părți. Din aceleași înscrisuri, mai rezulta faptul că drumul care mărginește la vest terenul proprietatea învinuitei este drumul sătesc nr. 16, care figurează^: ca atare în evidențele autorităților începând cu anul 1981, fiind menționat în Cadastrul întocmit în anul 1981 la OCPI Cluj. De altfel, autorizația pentru executare de lucrări nr. 29/07.07.1970 eliberată învinuitei B. A. (numele C. care apare pe această autorizație este numele luat în urma căsătoriei de către învinuită), face referire, în anexe, la un drum de câmp, care desparte proprietatea învinuitei situată la nr, 11 în . a numitului A. loan, situată la nr. 12 din aceeași comună. Cu alte cuvinte, încă din anul 1970 era evident că proprietatea învinuitei nu se învecinează cu cea a numitului A. loan, cele două terenuri fiind despărțite de un drum, care inițial, până în anul 1981, a figurat ca drum de câmp, iar ulterior acestei date a fost catalogat drept drum sătesc, fiind atestat ca atare în evidențele autorităților. La aceeași concluzie conduce și titlul de proprietate nr._/6000 din data de 17.11.1995, eliberat lui A. M. loan, în care, la est, este menționat ca vecinătate același drum.

Martorii audiați în cauză, persoane care s-au născut, au copilărit și locuiesc în continuare în ., inclusiv actualul, dar și fostul primar al comunei au confirmat faptul că, între imobilele cu nr. 11 și l2 din localitate a existat un drum, care, până în toamna anului 2012 a fost folosit de către sătenii din localitate, dar și de către cei din localitățile învecinate. Planșa foto întocmită cu ocazia aducerii la îndeplinire a măsurii restabilirii situației anterioare permite observarea cu ușurință, la intersecția cu DNl, a drumului sătesc nr. 16, din care o porțiune a fost arată și închisă cu o poartă confecționată din lemn.

În ciuda acestor aspecte de necontestat, la începutul lunii noiembrie 2012, inculpatul H. I. i-a solicitat martorului N. F. să are drumul care despărțea imobilele cu nr. 11 și 12 din . martorului că a câștigat acel drum în instanță. încredințat că acest aspect corespunde adevărului, după câteva zile, martorul s-a deplasat la fața locului, unde a găsit-o doar pe inculpata B. A. care i-a arătat terenul ce urma a fi arat, indicând inclusiv drumul ce despărțea imobilele nr. 11 și 12. D. urmare, martorul a arat drumul în cauză, lat de 4 metri, în continuare, învinuitul HU1NA I. a instalat pe toata lățimea drumului o poartă confecționată din lemn, pe care a fost montată o plăcuță purtând inscripția „Proprietate privată. Accesul interzis!”. De la acest moment, persoanele care foloseau anterior drumul public au fost împiedicate sa mai facă acest lucru, fiind nevoite să parcurgă distanțe mai mari pentru a ajunge la destinație. Nemulțumiți de acest aspect, sătenii s-au plâns primarului, care a sesizat organele de poliție.

Fiind audiați, în pofida tuturor evidențelor, învinuiții s-au considerat îndreptățiți să ocupe acel drum, făcând referire în declarații la sentința civilă nr. 5067/01.11.1999 a Judecătoriei T. și titlul de proprietate nr._/950/06.12,2000, eliberat învinuitei, B. A., în care ar fi inclus și „cărarea” ocupată. în realitate, așa cum am arătat pe larg în precedent, titlul de proprietate și toate celelalte înscrisuri menționează drumul ca vecinătate, în punctul cardinal vest, neputându-se considera, în vreun fel, ca acest drum ar fi inclus în titlul de proprietate.

În final, P. a subliniat faptul că, în privința limitelor parcelei atribuite învinuitei B. A. s-au purtat mai multe procese civile, însă toate acestea au privit exclusiv terenurile situate la est de drumul sătesc nr. 16 al corn. T., aparținând învinuitei și foștilor coproprietari, nicidecum limita vestică a terenului învinuitei, reprezentată de acest drum public.

În probațiune au fost depuse: proces-verbal de verificare în teren, adresele Primăriei T. din care rezultă situația DS 16, titlul de proprietate nr._/950/06.12.2000, eliberat învinuitei B. A., titlul de proprietate nr._/600/17.11.1995, eliberat lui ANDREICAIOAN, schița amplasamentului conform ridicărilor topografice, planul de urbanism general, schiță plan cadastral, declarațiile pârtii vătămate . legal, primarul comunei, declarațiile învinuiților B. A. și H. I., declarațiile martorilor T. V. (f, 35), MĂNÂILĂ E. D., N. F., IVANCIC O. IUHOS A., G. V., proces-verbal de restabilire a situației anterioare, incluzând imagini video și fotografii, memoriu tehnic și rapoarte de expertiză întocmite în dosarele civile care au avut ca obiect acțiuni privitoare la situația imobilelor, plan de încadrare în zonă, autorizația pentru executare de lucrări nr. 29/07,07.1970 si anexele la aceasta extrase, proces-verbal de punere în posesie, alte înscrisuri, copiile hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele civile care au avut ca obiect acțiuni privitoare la situația imobilelor.

În rechizitoriu s-a mai arătat că în perspectiva intrării în vigoare a noului Cod Penal, care incriminează tulburarea de posesie doar atunci când este comisă prin violență, amenințare, ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar (art. 256), fapta concretă comisă de cei doi inculpați va putea fi încadrată în dispozițiile art. 339 alin, (3) teza finală NCP, care incriminează împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice, DS 16 al comunei T. fiind, tară îndoială, un astfel de drum.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, instanța a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar - în conformitate cu art. 246 din Legea 187/2012 la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Legea 286/2009 privind Codul penal iar în conformitate cu art. 103 din Legea 255/2013, la aceeași dată, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Dosarul penal nr. 1372/P/2013 împreună cu Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a fost înregistrate la Judecătoria T. la data de 31.01.2014.

Din analiza probatoriului administrat în faza de urmărire penală a rezultat aceeași starea de fapt ca și cea reținută în actul de sesizare. Instanța a reținut în esență că inculpații B. A. și H. I., în cursul lunii noiembrie 2012 au ocupat, fără drept, drumul sătesc nr. 16, care mărginea la vest proprietatea inculpatei din com, T., ., jud. Cluj, drum pe care l-au arat cu ajutorul lui N. F., după care au blocat trecerea pe acesta prin instalarea unei porți din lemn pe care a fost montată o plăcuță purtând inscripția „Proprietate privată. Accesul interzis!”.

Încadrarea juridică indicată în rechizitoriu, respectiv tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 din vechiul Cod penal, este corectă față de starea de fapt reținută.

Conform art. 220, alin. 1 din vechiul Cod penal „Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobarea prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.”

Prin art. 250 din Legea 187/2012 a fost abrogat vechiul Codul penal (Legea nr. 15/1968 privind Codul penal), implicit și art. 220 care incrimina tulburarea de posesie.

Noul Cod penal, prin art. 256, incriminează tulburarea de posesie, după cum urmează: „Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.”

Instanța a constatat că infracțiunea de tulburare de posesie în modalitatea prevăzută de art. 220, alin. 1 din vechiul Cod penal nu mai constituie infracțiune potrivit noului Cod penal, datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii.

Astfel, din prevederile art. 256 din noul Cod penal a rezultat că simpla ocupare a unui imobil, fără drept, fără consimțământul persoanei care-l posedă sau fără aprobarea prealabilă primită în condițiile legii nu intră sub incidența legii penale dacă acțiunea de ocupare nu este realizată prin violența sau amenințare.

Așa cum s-a arătat mai sus, ocuparea terenului de către inculpați s-a făcut fără exercitarea vreunor acte de violență sau amenințare.

Conform art. 4 din Codul penal “Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin . legii noi.”

Art. 3, alin. 1 din Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, stabilește că „dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.”

Fața de cele arătate mai sus instanța a constatat incidența în cauză a art. 3 din Legea 187/2012 și a art. 4 din Codul penal, raportat la art. 256 din Codul penal (art. 220 din vechiul Cod penal).

În privința solicitării reprezentatului parchetului privind schimbarea încadrării juridice din infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată în cea prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002(art. 339, alin. 3 din Codul penal), instanța a reținut următoarele:

Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanței de judecată și totodată instrumentul specific de stabilire, de determinare a obiectului judecății și a limitelor acestuia.

Învestirea instanței de judecată nu poate fi realizată decât în cazul în care descrierea faptei în cuprinsul actului de sesizare este însoțită de precizarea încadrării ei juridice și, deopotrivă, de dispoziția expresă vizând trimiterea în judecată. Consecința juridică în sensul învestirii instanței nu se produce decât în cazul în care fapta arătată, descrisă prin actul de trimitere în judecată, este însoțită de precizarea încadrării ei juridice și, în mod firesc, de dispoziția de trimitere în judecată.

Prin urmare, instanța a apreciat că este legal învestită cu judecarea unei fapte doar dacă sunt îndeplinite, în principiu, trei condiții:

- Fapta să fie descrisă în mod corespunzător în cuprinsul rechizitoriului(într-o manieră susceptibilă de a produce consecințe juridice, de a se înscrie într-un anumit tipar reglementat de textul incriminator special);

- Să existe precizarea încadrării juridice a faptei;

- Să existe dispoziția expresă de trimitere în judecată pentru acea faptă;

În prezenta cauză instanța a fost investită cu judecarea celor doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal.

Fapta a fost descrisă în mod corespunzător, a fost precizată încadrarea juridică și există dispoziția expresă de trimitere în judecată pentru această faptă(tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal).

Actualul Cod de procedură penală stabilește la art. 371 că „Judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.” Vechiul Cod de procedură penală arătă la art. 317 că „Judecata se mărginește la fapta și persoana arătată în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal, și la fapta și persoana la care se referă extinderea”.

Din analiza comparativă a celor două articole a rezultat, în mod evident, că noua lege a eliminat instituțiile procesual penale ale extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale, ale extinderii procesului penal pentru alte fapte și ale extinderii acțiunii penale cu privire la alte persoane. Prin urmare, obiectul judecății se limitează doar la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței, fără posibilitatea extinderii procesului penal în privința unei alte fapte sau persoane chiar dacă din cercetarea judecătorească ar rezulta elemente de fapt care ar îndreptății o astfel de extindere.

În acest context(al eliminării instituțiilor care permiteau extinderea acțiunii penale) determinarea obiectului judecății, respectiv a limitelor învestirii instanței a dobândit o importanță deosebită și pentru instituția schimbării încadrării juridice.

Astfel, schimbarea încadrării juridice în cursul judecății s-a impus a fi analizată, de fiecare dată, observând obiectul și limitele învestirii instanței de judecată. Schimbarea încadrării nu poate opera dacă în realitate se produce o extindere a obiectului judecății respectiv o depășire a limitelor învestirii instanței.

Din modul în care a fost descrisă fapta în partea expozitivă a rechizitoriului rezultă elemente privind săvârșirea infracțiunii prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002 în concurs ideal cu infracțiunea de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal pentru care s-a dispus trimiterea în judecată așa cum s-a arătat mai sus.

Cu toate acestea, instanța nu poate schimba încadrarea juridică în infracțiunii prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002 pentru că în realitate s-ar realiza o extindere a acțiunii penale respectiv o depășire a limitelor învestirii instanței.

Deși în rechizitoriu, în partea expozitivă, există o mențiune privind infracțiunea prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002 nu se poate accepta o trimitere în judecată pentru o anumită infracțiune și, în eventualitatea dezincriminării acesteia, în subsidiar, trimiterea pentru o altă infracțiune. Dispoziția de trimitere în judecată trebuie să fie expresă și nu subînțeleasă și trebuie să se regăsească în partea dispozitivă a rechizitoriului.

Totodată, prin schimbarea încadrării juridice s-ar încălca dreptul la apărare al inculpaților care au fost urmăriți penal pentru o infracțiune care a fost dezincriminată și prin schimbarea încadrării juridice ar urma să fie judecați/condamnați pentru o altă infracțiune pentru care nu a fost efectuată urmărirea penală.

Rechizitoriul și sesizarea instanței trebuie să se limiteze la fapta(faptele) și persoana (persoanele) pentru care s-a efectuat urmărirea penală, întrucât urmărirea penală instituie și consacră garanții ale dreptului la apărare, iar trimiterea direct în judecată a unei persoane față de care nu au operat aceste garanții nu este admis.

În acest sens, prin „faptă pentru care s-a efectuat urmărirea penală” nu trebuie să se înțeleagă fapta în materialitatea ei ci fapta însoțită de încadrarea juridică. Chiar dacă infracțiunile sunt săvârșite în concurs ideal, sub regim sancționator nu există diferență comparativ cu faptele săvârșite în concurs real. Prin urmare, față de inculpații trimiși în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni trebuie să fie efectuată în mod corespunzător urmărirea penală pentru săvârșirea a două infracțiuni chiar dacă aceasta au fost săvârșite în condițiile concursului ideal.

În final, instanța a reținut că la momentul efectuării urmăririi penale și la momentul întocmirii rechizitoriului erau incriminate atât infracțiunea de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal cât și infracțiunea prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002. Cu toate acestea procurorul nu și-a manifestat voința de a-i trimite pe inculpați în judecată și pentru această din urmă infracțiune. Atribuția funcțională de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală, în calitate de titular al acesteia, aparține procurorului acesta fiind cel care realizează funcția de inculpare și care dispune trimiterea în judecată. Instanța nu se poate substituii procurorului și nu poate autoînvesti nici în mod direct și nici indirect prin intermediul instituției schimbării încadrării juridice.

Față de toate cele arătate mai sus instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată din infracțiunea de tulburare de posesie prev. de art. 220, alin. 1 și 3 din vechiul Cod penal în infracțiunea prev. de art. 92, alin. 4 din O.U.G. 195/2002(art. 339, alin. 3 din Codul penal) și în temeiul art. 396, alin. 5) raportat la art. 16, alin. 1), lit. b din Codul de procedură penală, a achitat pe inculpații B. A. fiica lui V. și L., născută la data de 20.06.1949, în mun. T., domiciliată în ., jud. Cluj, C.N.P._ și H. I., fiul lui F. și Minadoria, născut la data de 11.03.1956, în .. Cluj, domiciliat în com. Băișoara, .. 61, jud. Cluj, f.f.l. în com. T., ., jud. Cluj, C.N.P._.

În temeiul art. 25, alin. 5) din Codul de procedură penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel P. de pe lângă Judecătoria T. și partea vătămată ..

Parchetul de pe lângă Judecătoria T. a solicitat desființarea hotărârii și judecând, să se dispună condamnarea inculpaților B. A. și H. I. pentru comiterea infracțiunii prev.de art.92 alin.4 din OUG 195/2002 prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev.de art.220 alin.1 și 3 V.C.pen.

În motivarea apelului, s-a arătat că potrivit art.371 C.pr.pen. obiectul judecății îl constituie faptele și persoanele arătate în actul de sesizare, iar instanța nu este ținută de încadrarea juridică decisă de parchet, ci din contră poate să o schimbe potrivit procedurii de la art.386 C.pr.pen. Fapta inculpaților care în cursul lunii noiembrie au ocupat fără drept drumul sătesc nr.16 care mărginește la vest proprietatea din com.T. ., drum pe care l-au arat cu ajutorul lui N. F., după care au blocat trecerea pe acesta prin instalarea unei porți din lemn pe care a fost montată o plăcuță având inscripția „Proprietate privată. Accesul interzis”, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev.de art.92 alin.4 din OUG 195/2002.

Partea vătămată . desființarea hotărârii și condamnarea inculpaților pentru infracțiunea pentru care au fost trimiși în judecată, arătând în motivarea că și după refacerea drumului sătesc nr.11 T., inculpații au practicat un șanț cu scopul împiedicării sătenilor de a ajunge la locurile de teren, proprietatea lor.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Prin rechizitoriul nr.1372/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj au fost trimiși în judecată inculpații B. A. și H. I. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, prev.de art.220 alin.1 și 3 din V.C.pen., reținându-se în sarcina lor că în cursul lunii noiembrie 2012, au ocupat fără drept drumul sătesc nr.16 care mărginea la vest proprietatea inculpatei din comuna T., . jud.Cluj, drum pe care l-au arat cu ajutorul lui N. F., după care au blocat trecerea pe acesta prin instalarea unei porți din lemn pe care a fost montată o plăcuță având inscripția „Proprietate privată. Accesul interzis”.

În mod corect, instanța de fond a reținut că infracțiunea prev.de art.220 alin.1 din V.C.pen. nu se mai regăsește în dispozițiile noului cod penal, în art.256 care incriminează infracțiunea de tulburare de posesie, doar în varianta ocupării în întregime sau în parte, fără drept prin violență și amenințare, ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar a unui imobil aflat în posesia altuia.

În condițiile în care din probele administrate în cauză nu a rezultat că inculpații au ocupat în întregime sau în parte, fără drept, un imobil în una din modalitățile prevăzute de disp.art.256 C.pen., se constată că a intervenit o dezincriminare, motiv pentru care nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prev.de art.220 alin.1 V.C.pen.

Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev.de art.220 alin.1 și 3 C.pen. din 1969 în cea prev.de art.92 alin.4 din OUG 195/2002, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit art.92 alin.4 din OUG 195/2002 constituie infracțiune blocarea cu intenție a drumului public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic.

Din analiza textului de lege rezultă că elementele constitutive ale acestei infracțiuni nu se suprapun peste cele prev.de art.220 alin.1 C.pen. din 1969, sub aspectul laturii obiective care constă în activitatea de blocare a unui drum public cu condiția punerii în pericol a siguranței circulației sau de a se aduce atingere dreptului la liberă circulație a celorlalți participanți la trafic și este o infracțiune de pericol.

În cauză, nu s-au administrat probe în cursul urmăririi penale în ceea ce privește această faptă, care era incriminată și la data săvârșirii infracțiunii de către cei doi inculpați, în sensul de a se stabili dacă drumul care a fost ocupat este un drum public și dacă prin activitatea lor s-a adus atingere dreptului la liberă circulație a participanților la traficul rutier, iar inculpații nu au fost trimiși în judecată pentru această infracțiune.

Schimbarea încadrării juridice nu poate avea loc cu atât mai mult cu cât din starea de fapt descrisă în rechizitoriu și reținută și de instanța de fond, nu rezultă că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.92 alin.4 din OUG 195/2002, infracțiune care un alt obiect juridic decât infracțiunea de tulburare de posesie și anume siguranța circulației pe drumurile publice, în timp ce infracțiunea de tulburare de posesie are ca obiect juridic special relațiile so­ciale cu caracter patrimonial referitoare la securitatea imobilelor, la starea lor pașnică de posesie, bunuri care aparțin de drept unor persoane fizice sau juridice.

Față de aceste considerente și cele reținute de instanța de fond, soluția primei instanțe în sensul achitării inculpaților în temeiul art. 396, alin. 5 raportat la art. 16, alin. 1, lit. b din Codul de procedură penală, cu referire la art.4 C.pen., este legală și temeinică, iar apelurile declarate în cauză sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse în baza art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen.

Văzând și disp.art.275 alin.2 și 3 C.pr.pen

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În baza art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen. respinge ca nefondate apelurile declarate de P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA T. și partea vătămată ., împotriva sentinței penale nr.290 din 06.10.2014 a Judecătoriei T..

Obligă pe partea vătămată ., să plătească în favoarea statului suma de 200 lei reprezentând cheltuieli judiciare, iar celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11 martie 2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTORGREFIER

C. I. E. B. D. S.

red.C.I./A.C.

7 ex. – 31.03.2015

jud.fond. V. L.