Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 335/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 335/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-04-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECTIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE PENALE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA PENALĂ Nr. 335/P
Ședința publică de la 17 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. D. M.
Judecător - C. C.
Judecător - D. I. N.
Cu participarea: Grefier - C. A.
Ministerului Public prin procuror I. D. din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
S-au luat în examinare apelurile penale formulate împotriva sentinței penale nr.1041/10.10.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul penal nr._ (latura civilă) de:
-P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA C.
- inculpatul M. A., fiul lui O. și Rubia, născut la data de 19.10.1986 în mun. C., jud. C., domiciliat în O., ., jud. C., CNP:_, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 184 alin. 1 și alin. 3 Cod penal, art. 86 alin. l din OUG 195/2002 republicată și art. 89 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată, cu aplicarea art. 33 lit. a din Cod penal;
-partea civilă Ș. C., născut la data de 02.01.1942, domiciliat în C., ., ., jud. C., CNP:_;
-partea responsabilă civilmente FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII, cu sediul în București, ..40-40 bis, sector 2.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 12.03.2015, iar instanța, având în vedere că nu s-a întrunit unanimitatea asupra tuturor chestiunilor de formează obiectul deliberării, a repus cauza pe rol, în complet de divergență, dezbaterile ulterioare având loc la termenul de judecată din 16 aprilie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată și care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la data de 17 aprilie 2015, când a pronunțat prezenta decizie.
CURTEA,
Asupra apelurilor penale de față:
P. sentința penală nr.1041/10.10.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul penal nr._, în baza art.397 alin.1 coroborat cu art.26 alin.1 teza finală Cod procedură penală, raportat la art.1357 și art.1387 Cod civil, cu aplicarea Ordinului CSA nr.1/2008, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă Ș. C., fiind obligată partea responsabilă civilmente FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII la plata către partea civilă a sumelor de 8.512,71 lei, cu titlu de daune materiale și a sumei de 35.000 de euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.
În baza art.249 Cod procedură penală, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea părții responsabile civilmente de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului M. A..
În baza art.272, raportat la art.274 alin.1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul M. A. la plata către stat a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
În baza art.276 alin.1 și 2 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 1.000 de lei reprezentând onorariu avocat ales cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele :
P. sentința penală nr.254/28.02.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ s-a dispus condamnarea inculpatului M. A., în baza art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002, cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală 1968, la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.
În baza art.89 alin.1 din OUG nr.195/2002, cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală 1968, același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului.
În baza art.184 alin.1 și 3 Cod penal 1968, cu aplicarea art.3201 alin.7 Cod procedură penală 1968, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămarea corporală din culpă.
În baza art.34 alin.1 lit. b, raportat la art.33 lit. a Cod penal 1968, au fost contopite pedepsele stabilite inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În baza art.81Cod penal 1968, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei rezultante de 2 ani închisoare pe o durată de 4 ani, reprezentând termen de încercare, calculat cu începere de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.82 alin.3 Cod penal 1968.
În baza art.359 alin.1 Cod procedură penală, s-a atras instanța atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 Cod penal, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art.359 alin.2 Cod procedură penală, s-a dispus emiterea unei comunicări scrise către condamnat, prin care i s-a atras atenția acestuia asupra dispozițiilor a căror nerespectare determină revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.
În baza art.71 Cod penal 1968, i-a fost interzis inculpatului pe durata executării pedepsei principale exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 lit. a teza a doua și art.64 alin.1 lit. b Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal 1968, instanța a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale a închisorii.
În baza art.88 Cod penal 1968 instanța a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii de 24 ore din data de 19.11.2012.
S-a luat act că partea vătămată Ș. C. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.400 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul parțial al avocatului din oficiu, în cuantum de 50 lei, a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției în favoarea Baroului C..
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:
La data de 18.11.2012, pe raza localității O., județul C., inculpatul M. A. a cumpărat autoturismul marca „Dacia 1310”, cu numărul_, fără a perfecta actele de vânzare-cumpărare și fără a avea poliță RCA valabilă, de la martorul ȘABAN E..
În cursul aceleiași zile, în intervalul orar 19,00 – 19,30, inculpatul a consumat, în aceeași localitate, băuturi alcoolice (o sticlă de bere de 2,5 litri), împreună cu alte persoane, potrivit propriei sale declarații.
În jurul orelor 19,30, inculpatul s-a hotărât a se deplasa în Municipiul C., fapt pentru care, deși consumase alcool și nu avea permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule, acesta s-a urcat la volanul autoturismului recent achiziționat, pe care l-a condus pe drumurile publice din localitatea O. și în continuare pe DN 2A, până în orașul C., ajungând până pe .>
Pe durata acestei deplasări, inculpatul nu a fost însoțit de nici o altă persoană.
La un moment dat, aproape de orele 20,00, efectuând o manevră de mers înapoi pe . a accidentat-o pe partea vătămată Ș. C., care se deplasa pe carosabil, pe prima bandă. Deși a realizat că s-a produs un impact - autoturismul lovind-o pe partea vătămată, după ce a aruncat-o la pământ, cu scutul rezervorului și cu puntea din spate - inculpatul nu a oprit pentru a vedea exact despre ce este vorba, cu toate că exista posibilitatea reală ca impactul să se fi produs cu o persoană, ci a condus autoturismul, până pe o stradă laterală, respectiv .-a parcat, spre a-l feri de ochii trecătorilor.
Inculpatul a revenit apoi pe jos la locul accidentului, fapt ce denotă posibila conștientizare de către acesta a urmărilor accidentului și, deși la fața locului sosiseră organele de poliție care efectuau cercetarea împrejurărilor producerii accidentului, a rămas în pasivitate până în momentul în care a fost recunoscut și indicat polițiștilor de martorul ocular TOLPEGHIN M. D., care, de altfel, sesizase și evenimentul. La orele 22,27, inculpatul a fost testat cu aparatul DRAGER, rezultând o valoare a alcoolemiei de 0,38 mg/l, iar la orele 23.05 și 00.05 acestuia i s-au prelevat probe de sânge, rezultatul alcoolemiei fiind de 0,65 g/l și 0,55 g/l alcool pur în sânge.
Partea vătămată Ș. C. a suferit leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare, conform actelor medico-legale, un număr de 50-55 zile îngrijiri medicale, în absența survenirii unor complicații.
Expertiza tehnică auto efectuată în cauză a evidențiat culpa exclusivă a inculpatului în producerea accidentului.
Din adresa nr._/19.11.2012 emisă de Serviciul Poliției Rutiere C. a rezultat că inculpatul nu poseda permis de conducere la data evenimentului.
Având în vedere aceste aspecte, instanța a constatat că faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpat.
S-a reținut, astfel, că din punct de vedere obiectiv faptele inculpatului, care la data de 18.11.2012, fără a poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule, a condus autoturismul marca „Dacia”, cu numărul de înmatriculare_, pe drumurile publice din localitatea O., iar în continuare pe DN 2A, până în Municipiul C. și ajungând pe . provocat un accident rutier, de pe urma căruia a rezultat vătămarea corporală a părții vătămate Ș. C., ce a suferit leziuni corporale necesitând pentru vindecare un număr de 50-55 de zile de îngrijiri mediale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție care efectuau cercetarea locului faptei, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art.86 alin.1, art.89 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și art.184 alin.1 și 3 Cod penal.
Urmarea imediată a faptelor a constituit-o starea de pericol pentru siguranța circulației pe drumurile publice, în ceea ce privește infracțiunile prevăzute de O.U.G. nr.195/2002 și lezarea integrității corporale a părții vătămate Ș. C., reflectată în numărul de zile de îngrijiri medicale necesare refacerii acesteia, în raport cu infracțiunea prevăzute de art.184 alin.1 și 3 Cod penal.
Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată a rezultat din materialitatea faptelor, precum și din actul medico-legal întocmit în cauză, în urma examinării părții vătămate.
Sub aspect subiectiv, s-a reținut că inculpatul a acționat cu intenție indirectă în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art.86 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, cu intenție directă în ceea ce privește infracțiunea prevăzute de art.89 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002 și culpă fără prevedere, în privința infracțiunii prevăzute de art.184 alin.1 și 3 Cod penal.
În consecință, instanța a constatat vinovăția inculpatului M. A., astfel încât a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus menționate.
În termen legal, împotriva acestei sentințe penale a declarat recurs partea vătămată Ș. C., criticând-o sub aspectul modului de soluționare a laturii civile.
P. decizia penală nr.445/P/03.06.2013 a Curții de Apel C., în baza art.38515 pct.2 lit. c Cod de procedură penală, a fost admis recursul declarat de partea vătămată Ș. C. împotriva sentinței penale nr.254 din data de 28.02.2013 pronunțată de Judecătoria C., a fost casată în parte sentința atacată și s-a dispus rejudecarea cauzei de către Judecătoria C. doar sub aspectul laturii civile.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate în măsura în care nu contraveneau acestei decizii.
În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de către stat în recurs au rămas în sarcina statului.
În baza art.189 Cod procedură penală, onorariul parțial în cuantum de 50 lei pentru apărătorul din oficiu a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această soluție instanța de control a reținut că prima instanță a reținut corect starea de fapt și a făcut o analiză temeinică a probelor administrate în cauză.
Curtea a mai reținut, în același sens, că la termenul de judecată din data de 21.02.2012 din fața instanței de fond, inculpatul a solicitat aplicarea procedurii judecății simplificate prevăzute de art.3201 Cod procedură penală 1968, precizând personal în declarația dată că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa, că a luat cunoștință de probele administrate în cursul urmăririi penale, pe care și le însușește și că nu solicită administrarea altor probe noi.
S-a reținut, totodată, că încadrarea juridică dată faptelor este legală, instanța de fond efectuând o aplicare corespunzătoare a normelor în materie.
De aceea, fiind întrunite toate condițiile cerute de dispozițiile art.345 alin.2 Cod procedură penală 1968, s-a apreciată că în mod corect instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată.
În ceea ce privește însă modalitatea de soluționare a acțiunii civile, Curtea a constatat că în mod netemeinic instanța de fond a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Astfel, Curtea a reținut că partea vătămată Ș. C. a precizat în cursul urmăririi penale, la data de 19.11.2012, că se constituie parte civilă împotriva inculpatului M. A. cu o sumă de bani pe o va preciza în fața instanței de judecată (fila 34 DUP), aspect reținut și în rechizitoriu (fila 3 paragraf 3).
Cu toate acestea, instanța de fond nu a făcut nici un demers pentru a se constata suma pentru care partea vătămată se constituie parte civilă în cauză, cu atât mai mult cu cât avea date că procedura de citare cu partea vătămată s-a îndeplinit prin afișare și că partea vătămată se poate deplasa cu dificultate. În consecință, Curtea a constatat că instanța de fond, în mod netemeinic, a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal, deși acesta a precizat în cursul urmăririi penale că se constituie parte civilă în cauză, urmând să precizeze cuantumul pretențiilor civile în fața instanței de judecată.
Având în vedere că sentința pronunțată de către instanța de fond era supusă doar recursului, nu și căii de atac a apelului, Curtea a apreciază că pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art.6 paragraf 1 CEDO, atât pentru partea vătămată cât și pentru inculpat, se impune casarea în parte a sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către Judecătoria C. doar sub aspectul laturii civile, pentru ca atât inculpatul, cât și partea vătămată să poată beneficia de o cale de atac în ceea ce privește modalitatea de soluționare pe fond a acțiunii civile.
În măsura în care Curtea s-ar fi pronunțat pe fondul acțiunii civile, acest fapt ar fi echivalat cu imposibilitatea părții vătămate și a inculpatului de a exercita o cale de atac asupra fondului laturii civile, respectiv de a ataca hotărârea Curții, care este definitivă, aspect care ar aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil, fiind astfel incidente prevederile art.20 alin.2 din Constituția României, cu referire la art.6 paragraf 1 din CEDO.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 13.06.2013 sub nr._, fiind introdus în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, din consultarea bazei de date CEDAM rezultând că autovehiculul cu numărul de înmatriculare_ nu era asigurat la data producerii accidentului.
La termenul din 26.09.2013 instanța a luat act că partea vătămată se constituie parte civilă cu suma de 50.000 de lei din care 30.000 de lei daune materiale și 20.000 de lei daune morale. De asemenea, instanța a încuviințat proba cu doi martori pe latura civilă și proba cu înscrisuri în dovedirea situației medicale, fiind prorogată efectuarea unei expertize medico-legale.
Totodată, prin precizările Fondul de Protecție a Victimelor Străzii s-a solicitat instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, invocându-se dreptul de regres împotriva acestuia.
În ședința publică din 19.12.2013 au fost audiați martorii N. N. și P. A., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Totodată, referitor la instituirea sechestrului asigurător instanța a arătat că, după ascultarea inculpatului, se va pronunța prin hotărâre.
La termenul de judecată din 30.01.2014, instanța a apreciat ca fiind utilă efectuarea unui supliment de expertiză medicală, având ca obiectiv stabilirea numărului de zile de îngrijiri necesare pentru vindecarea părții civile Ș. C..
Ulterior, la data de 19.06.2014, a fost depus raportul de nouă expertiză medico-legală nr.978/1/A5/rutier/2014 din 28.04.2014, aprobat de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală M. MINOVICI (filele 58-62 Vol. I).
Partea civilă a depus la dosar bonuri fiscale și chitanțe, iar în ședința publică din 04.09.2014, a depus o cerere prin care a arătat că înțelege să își majoreze daunele morale la suma de 200.000 de euro.
De asemenea, s-au primit relații în sensul că inculpatul nu deține bunuri mobile sau imobile impozabile, în ședința publică din 02.10.2014 părțile arătând că se cunoaște faptul că inculpatul este angajat cu contract individual de muncă, salariul fiind singurul său venit.
Analizând materialul probator administrat în cauză, sub aspectul laturii civile, instanța reține următoarele:
P. cererea depusă pe data de 26.09.2013, în ședință publică, s-a constituit parte civilă în procesul penal partea vătămată Ș. C. (fila 21), solicitând suma de 20.000 de lei, cu titlu de daune materiale și suma de 30.000 de lei, cu titlu de daune morale.
La termenul de judecată din 04.09.2014, partea civilă și-a majorat întinderea pretențiilor, în conformitate cu art.20 alin.5 lit. b Cod procedură penală, solicitând suma de 200.000 de euro cu titlu de daune morale.
Potrivit art.1357 alin.1 și 2 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
În consecință, față de dispozițiile legale amintite, patru sunt condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unui prejudiciu, fapta ilicită, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Instanța observă că sentința penală nr.254/28.02.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ a rămas definitivă la data de 03.06.2013 prin decizia penală nr.445/P/03.06.2013 a Curții de Apel C., sub aspectul laturii penale, cauza fiind trimisă spre rejudecare numai sub aspectul laturii civile.
În legătură cu fapta ilicită, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 18.11.2012, în jurul orei 19,30 inculpatul M. A. s-a urcat la volanul autoturismului DACIA 1310 cu numărul de înmatriculare_ după ce a consumat băuturi alcoolice, cu intenția de a se deplasa către Municipiul C., cu toate că nu deținea permis de conducere pentru nici o categorie de vehicule.
Inculpatul a plecat din localitatea O. și a ajuns în Municipiul C. pe . în care, în jurul orei 20,00, a efectuat o manevră de mers înapoi și a accidentat-o pe partea civilă Ș. C., care circula pe prima bandă, pe carosabil.
La orele 22,27, inculpatul a fost testat cu aparatul DRAGER, rezultând o valoare de 0,38 mg/l, iar la orele 23.05 și 00.05 acestuia i-au fost prelevate probe de sânge, rezultatul alcoolemiei aferent acestora fiind de 0,65 g/l și, respectiv, 0,55 g/l alcool pur în sânge.
P. urmare, inculpatul-condamnat a încălcat mai multe reguli de circulație, săvârșind chiar și o infracțiune, aceea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere. De asemenea, potrivit dispozițiilor art.102 alin.3 lit. a din O.U.G. nr.195/2002, constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a mai multor fapte, printre care și conducerea autovehiculului pe drumurile publice sub influența băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracțiune. Conform art.54 alin.1 din O.U.G. nr.195/2002, conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic.
Instanța apreciază că nerespectarea tuturor acestor obligații au contribuit la comiterea faptei ilicite, leziunile cauzate victimei necesitând pentru vindecare 150 de zile de îngrijiri medicale, iar aceasta rămânând cu infirmitate fizică, reprezentată de deficitul funcțional de la nivelul umărului și genunchiului drept (conform raportului de nouă expertiză medico-legală nr.978/1/A5/rutier/2014 din 28.04.2014, aprobat de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală), inculpatul purtând întreaga vinovăție din acest punct de vedere. Astfel cum a stabilit și instanța pe latura penală, inculpatul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă, acționând sub forma culpei fără prevedere, în modalitatea prevăzută de art.19 pct.2 lit. b Cod penal). Or, conform art.1357 alin.2 Cod civil, autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
În privința prejudiciului, conform art.1387 alin.1 Cod civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art.1388 și art.1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă.
În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.
În cauză partea civilă nu era încadrată în muncă, fiind pensionar (fila 87 DUP), astfel încât solicitările sale sub aspectul daunelor materiale vizează cheltuielile cu îngrijirile medicale primite.
În acest sens, instanța are în vedere, pe lângă înscrisurile depuse la filele 14-27 dosar, din care rezultă că respectivele cheltuieli sunt în legătură cu vătămările suferite (în total 992,71 lei ), și declarațiile martorilor audiați ale căror susțineri se coroborează. Astfel, din declarațiile martorilor rezultă că în perioada internării în spital partea civilă a cheltuit aproximativ 100 de lei pe zi, așadar, în total sume de 1.700 de lei, fiind internată 17 zile.
Din această perspectivă, suma este rezonabilă și nu i se poate pretinde părții civile să dovedească cu înscrisuri toate cheltuielile, contrar susținerilor părții responsabile civilmente. De altfel, declarația martorei N. N. se coroborează cu declarația martorul P. A., care a declarat că el personal i-a cumpărat medicamente de 100 de lei părții civile într-una din zile.
Referitor la transportul părții civile la externare și la momentul controlului, față de imposibilitatea ei fizică de a se deplasa, declarațiile martorilor se coroborează între ele, reieșind suma de 360 de lei remisă celor șase persoane care au ajutat-o pe partea civilă.
De asemenea, este de notorietate împrejurarea că după astfel de leziuni sunt necesare multe ședințe de recuperare, fiind credibile declarațiile martorei N. N., în sensul că partea civilă a cheltuit 100 de lei pe 12 astfel de ședințe, în total 1.200 de lei).
Declarațiile martorilor se coroborează și în privința cumpărării de către partea civilă a cadrului metalic și a cârjelor, suma achitată de 700 de lei nefiind nerezonabilă. Relativ la hainele distruse, apar, de asemenea, ca fiind justificate pretențiile civile, câtă vreme există legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu (400 de lei), așa cum justificate sunt și sumele necesare kinetoterapiei (560 lei pentru două ședințe) și câte 200 lei lunar, începând cu luna aprilie (în total 1.400 de lei), reținându-se că partea civilă va avea nevoie în continuare de astfel de ședințe. Or, conform art.1385 alin.1 și 2 Cod civil, se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
De altfel, suma de 280 de lei achitată pentru ședințele de kinetoterapie rezultă inclusiv din înscrisuri (fila 19 vol. II.)
Însumând sumele anterioare, luând în considerare că partea civilă va avea în continuare nevoie de recuperare, instanța constată că în cauză s-a făcut dovada unui prejudiciu viitor și cert de 1.200 de lei.
În consecință, însumând sumele anterioare, rezultă din perspectiva instanței că o sumă totală de 8.512,71 lei este de natură să acopere atât prejudiciul actual, cât și cel viitor care este sigur că se va produce, existând o evidentă legătură de cauzalitate între fapta culpabilă ilicită și prejudiciu.
În ceea ce privește criteriile pentru stabilirea daunelor morale, în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.
Totodată, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii, cum sunt consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate toate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și măsura în care i-a fost afectată victimei situația familială și socială.
Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei.
Pentru stabilirea sumei ce urmează să fie acordată cu titlu de daune morale, instanța are în vedere cu precădere gravitatea leziunilor suferite de către partea civilă, care au necesitat pentru vindecare 150 de zile de îngrijiri medicale, aceasta rămânând cu infirmitate fizică la nivelul umărului și genunchiului drept, potrivit rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.
Totodată, instanța are în vedere constatările medicale existente în actele medicale prezentate, din care rezultă că, în urma accidentului rutier, partea civilă a suferit o luxație genunchi drept, leziune ligamente încrucișate, leziune ligament colateral intern, luxație externă rotulă, plagă antebraț, contuzie forte umăr drept cu pareză de plex brahial trunchi superior drept.
Din actele medicale mai rezultă că inclusiv la doi ani după producerea accidentului genunchiul este instabil la mers, dureros, umărul drept fiind, de asemenea, afectat, datorită reducerii amplitudinii în abducție.
De asemenea, instanța are în vedere durata considerabilă a spitalizării părții civile, respectiv 17 zile, așa cum rezultă din biletul de exernare, dar și faptul că după externare aceasta a fost nevoită să rămână imobilizată la pat și nu s-a putut deplasa o lungă perioadă de timp.
Totodată, se are în vedere inclusiv multiplele ședințe de recuperare pe care partea civilă trebuie să le parcurgă.
Față de toate aceste considente, instanța apreciază că fapta ilicită a inculpatului i-a provocat părții civile suferințe fizice și psihice importante fiindu-i de asemenea afectată acesteia posibilitatea de a desfășura activități cotidiene și, prin urmare, consideră că reprezintă o satisfacție echitabilă pentru aceste suferințe suma de 35.000 de euro, la cursul B.N.R. din ziua plății.
Referitor la partea care trebuie să suporte sumele anterior menționate, instanța constată că vătămarea s-a produs în urma unui accident rutier, autovehiculul condus de către inculpat la acel moment (_ ) nefiind asigurat, așa cum rezultă din consultarea bazei de date CEDAM (fila 19 vol.I).
Din această cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente a fost introdus în cauză Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, fiind incidente prevederile de art.4 alin.1 lit. a din Ordinul nr.1/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, conform cărora Fondul acordă despăgubiri, în condițiile art.3, pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României, de autori neidentificați ori de vehicule neasigurate care au locul obișnuit de staționare în România.
Instanța are în vedere și dispozițiile Deciziei nr.3/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, conform cărora în procesul penal Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate.
Se arată în considerentele deciziei menționate că răspunderea civilă a F. de protecție a victimelor străzii, ca parte responsabilă civilmente, este guvernată de regulile speciale cuprinse în dispozițiile Legii nr.32/2000, cu modificările și completările ulterioare, și ale normelor adoptate în temeiul acesteia, dispoziții care transpun legislația comunitară și urmăresc obiectivul înscris în preambulul Directivei 2009/103/CE, și anume ca victima să nu rămână nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat (pct.14), pornind de la ideea, reflectată în preambulul aceleiași directive, că în cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubește victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate are o poziție mai bună decât victima la intentarea unei acțiuni împotriva părții responsabile (pct.18).
În acest sens, Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii stabilesc, în art.11 alin.1 și 2, că drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva F. și că aceste persoane vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătorești, iar în art.13 se arată că, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului având obligația să ramburseze F. despăgubirile plătite. Precizează instanța supremă că normele invocate conduc la concluzia că Fondul va putea fi obligat, singur, la plata despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor achitate.
În consecință, instanța, în baza art.397 alin.1 coroborat cu art.26 alin.1 teza finală Cod procedură penală, raportat la art.1357 și art.1387 Cod civil, cu aplicarea Ordinului CSA nr.1/2008, a admis în parte acțiunea civilă formulată de Ș. C. și, în consecință, a obligat partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii la plata către partea civilă a sumei de 8.512,71 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 35.000 de euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.
În ceea ce privește cererea părții responsabile civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului M. A., instanța reține că partea responsabilă civilmente nu are calitatea procesuală pentru a solicita instituirea acestei măsuri.
Astfel, din cuprinsul art.249 alin.1 și 6 Cod procedură penală rezultă că instituirea sechestrului asigurător poate fi solicitată numai de către procuror, partea civilă sau poate fi dispusă din oficiu de către instanță. Lipsa posibilității părții responsabile civilmente de a solicita această măsură este firească, întrucât reparea pagubei produse părții responabile civilmente nu se află printre scopurile instituirii măsurii asigurătorii.
În consecință, în baza art.249 Cod procedură penală, instanța a respins ca inadmisibilă cererea părții responsabile civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului.
În termen legal, împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpatul M. A., partea civilă Ș. C. și partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, criticând-o sub aspectul modului de stabilire a daunelor morale, precum și P. de pe lângă Judecătoria C., datorită omisiunii instanței de a dispune și obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile, motivele susținute în scris și dezvoltate oral fiind consemnate în partea introductivă a încheierii de dezbateri, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
1. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prima instanță a dispus în mod corect angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, făcând un examen minuțios al dispozițiilor legale incidente în materie, prin stabilirea unei juste întinderi a despăgubirilor morale acordate în cauză, prejudiciul suferit de partea civilă fiind corect cuantificat pe baza probelor aflate la dosar, fapt ce impune menținerea lor, potrivit cuantumului stabilit în baza propriilor aprecieri ale judecătorului fondului.
Contrar solicitărilor inculpatului și părții responsabile civilmente, nu se poate susține că despăgubirile acordate cu titlu de daune morale ar fi excesive ca întindere, de vreme de leziunile cauzate victimei accidentului de circulație au necesitat pentru vindecare un număr de 150 de zile de îngrijiri medicale, persoana vătămată rămânând cu infirmitate fizică, reprezentată de deficitul funcțional de la nivelul umărului și genunchiului drept, așa cum se reține prin raportul de nouă expertiză medico-legală nr.978/1/A5/rutier/2014 din data de 28.04.2014, aprobat de Comisia de Avizare și Control din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „M. MINOVICI” București.
De asemenea, în justa apreciere a prejudiciului moral, nu se poate omite nici specificul leziunilor obiectivate prin constatările medico-legale existente în actele medicale prezentate de către partea civilă, din care rezultă că în urma accidentului rutier acesta a suferit o luxație genunchi drept, leziune ligamente încrucișate, leziune ligament colateral intern, luxație externă rotulă, plagă antebraț, contizie forte umăr drept cu pareză de plex brahial trunchi superior drept.
De altfel, din actele medicale depuse la dosar rezultă că inclusiv la doi ani după producerea accidentului genunchiul este instabil la mers, dureros, umărul drept fiind și el afectat, datorită reducerii amplitudinii în abducție.
Ca și instanța de fond, în stabilirea întinderii daunelor morale Curtea are în vedere durata considerabilă a spitalizării părții civile, precum și faptul că după externare aceasta a fost imobilizată la pat, neputându-se deplasa o lungă perioadă de timp și fiind supusă unor multiple ședințe de recuperare, procesul natural de vindecare fiind unul coplex și îndelungat.
Față de aceste considente, instanța de apel apreciază că fapta ilicită a inculpatului i-a provocat părții civile suferințe fizice și psihice importante, fiindu-i afectată posibilitatea de a-și desfășura activitățile cotidiene și, prin urmare, consideră că suma ce i-a fost acordată reprezintă o satisfacție echitabilă, fapt ce impune menținerea ei în cuantumul acordat.
În aceeași ordine de idei, nu poate fi primită ca motiv de reducere al acestor daune culpa concurentă a victimei în producerea accidentului de circulație, așa cum se susține prin apelul părții responsabile civilmente, câtă vreme în legătura de cauzalitate a evenimentului rutier nu se înscrie conduita persoanei vătămate, inculpatul M. A. fiind unicul răspunzător de comiterea faptei, datorită nerespectării obligației legale de se asigura în efectuarea manevrei de mers înapoi. P. urmare, este excesiv, în opinia Curții, ca o parte din culpa în producerea accidentului de circulație să fie strămutată asupra victimei, doar pentru că aceasta se deplasa pe carosabil, pe prima bandă de mers, deoarece nici autovehiculul condus de inculpat nu se deplasa în acea zonă, acesta fiind parcat pe trotuar, perimetru în care victima nu avea acces ca pieton, datorită numărului de autoturisme parcate acolo.
Mai mult, dincolo de culpa exclusivă a conducătorului auto, pe care chiar raportul de expertiză tehnică judiciară o relevă, se observă și faptul că inculpatul, care nu era deținător al permisului de conducere, a efectuat o manevră defectuoasă, fiind în stare de ebrietate, împrejurare ce ilustrează într-o și mai mare măsură contribuția-i exclusivă la comiterea faptei.
2. În egală măsură însă, nici majorarea sumei acordate sub formă de daune morale nu se impune, având în vedere că în pofida suferințelor la care a fost și continuă a fi supusă, partea civilă se află la o vârstă mai înaintată, care nu presupune dificultăți de adaptare socială, posibilitățile de afirmare a pe plan social fiind mult mai restrânse și neputând fi influențate pe viitor de consecințele nefaste ale accidentului rutier.
În această ordine de idei, Curtea reține că, deși supus reparației integrale, chiar și prejudiciul moral trebuie identificat și cuantificat pe baza unor criterii obiective și echitabile, întinderea despăgubirilor civile neputând conduce la pauperizarea persoanelor obligate la plată și nici la îmbunătățirea situației materiale a victimei, prin acordarea unor câștiguri pe care aceasta nu le-ar fi putut obține pe alte căi.
Împrejurarea că întinderea daunelor morale este lăsată la libera apreciere a judecătorului nu poate fi privită ca o posibilitate neîngrădită din partea instanței de a dispune asupra despăgubirilor morale în afara unor cerințe de echitate, ci acele criterii ce stau la baza stabilirii oricăror categorii de daune trebuie urmărite și în situații precum cele deduse judecății, în care obiect al reparației civile îl constituie prejudiciul rezultat de pe urma vătămărilor aduse a integrității corporale sau a sănătății unei persoane.
De aceea, chiar dacă leziunile traumatice provocate părții civile i-au produs acesteia însemnate consecințe în plan psihic și fizic, dar și în plan familial, întinderea daunelor morale trebuie stabilită pe baza acelorași criterii, impunându-se ca ele să își păstreze caracterul compensatoriu, fără a se transforma în sursa unei îmbogățiri fără justă cauză.
Astfel fiind, independent de reprezentarea subiectivă a consecințelor prejudiciului, instanța sesizată cu soluționarea acțiunii civile în procesul penal este datoare să procedeze la efectuarea un examen critic și obiectiv al circumstanțelor cauzei, urmând a da o apreciere proprie sumelor solicitate cu titlu de reparație morală, pe baza elementelor de individualizare identificate în jurisprudență, prin raportare și la cazuri similare.
Pe baza motivelor arătate mai sus, Curtea apreciază că prima instanță a stabilit în mod corect întinderea daunelor morale, astfel încât admiterea apelului părții civile nu se justifică prin prisma acestui motiv.
3. În ceea ce privește motivul de apel al procurorului, Curtea îl găsește ca întemeiat, admiterea apelului declarat de acesta profitând, deopotrivă, și părții civile și părții responsabile civilmente, fapt ce justifică și admiterea apelurilor declarate de acestea.
Astfel, în îndeplinirea obligației de transpunere în dreptul intern a prevederilor cuprinse în directivele europene, ce au ca obiect asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, în special a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, prin dispozițiile art.251 din Legea nr.32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, a fost reglementat Fondul de protecție a victimelor străzii, ca organism responsabil cu despăgubirea pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare, în sensul art.10 alin.1 din Directiva 2009/103/CE.
Potrivit art.251 alin.10 lit. b din Legea nr.32/2000, cu modificările și completările ulterioare, scopul constituirii F. de protecție a victimelor străzii este, între altele, acela de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule sau tramvaie, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, care a provocat accidentul, a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligația să încheie o astfel de asigurare.
Dispozițiile art.3 alin.1 din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii, adoptate în temeiul Legii nr.32/2000, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.1/2008, cu modificările și completările ulterioare (denumite în continuare Norme), prevăd că Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul sau tramvaiul care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării.
De asemenea, dispozițiile art.3 alin.3 din Norme prevăd că, în cazul în care pentru vehiculul care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligația de a încheia asigurarea de răspundere civilă obligatorie, Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale sau decese, iar dispozițiile art.3 alin.4 teza I din Norme prevăd că Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligației de despăgubire fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului.
Aceleași Norme reglementează, în acord cu art.10 din Directiva 2009/103/CE, procedura prin care Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, pe baza unei cereri de despăgubire - procedură ce constituie regula în materia despăgubirii persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, provocate fie de un vehicul neidentificat, fie de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.251 din Legea nr.32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art.24 Cod procedură penală 1968, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia în interesul legii nr.3/2010 a statuat că, „în procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nici legislația comunitară, nici dreptul intern nu exclud posibilitatea valorificării drepturilor persoanelor păgubite prin accidente de vehicule în raport cu Fondul de protecție a victimelor străzii pe calea acțiunii în justiție.
În acest din urmă caz, normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii prevăd: în art.11 alin.1, că „drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, se exercită împotriva F.”; în art.11 alin.2, că „Persoanele prejudiciate care au înaintat acțiune în justiție împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului vor fi despăgubite de Fond în baza hotărârii judecătorești”, Fondul având „legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligației de despăgubire, în limitele și în condițiile prevăzute de reglementările legale în vigoare”; iar în art.13 teza I, că „după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile persoanelor prejudiciate”.
În interpretarea acestor prevederi, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în ipoteza în care accidentul a fost provocat de un vehicul ce nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, drepturile persoanei păgubite pot fi valorificate prin exercitarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale în cadrul procesului penal.
În conformitate cu dispozițiile art.14 alin.1 și 2 Cod procedură penală 1968, acțiunea civilă, care poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente, iar potrivit art.24 alin.3 din același cod, persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numește parte responsabilă civilmente.
Or, în raport cu dispozițiile Legii nr.32/2000, cu modificările și completările ulterioare, și ale normelor adoptate în temeiul acestei legi, Fondul de protecție a victimelor străzii este persoana chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, autor al accidentului, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și, în consecință, în această ipoteză, Fondul are calitatea de parte responsabilă civilmente.
P. urmare, normele invocate conduc la concluzia că Fondul va putea fi obligat, singur, la plata despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate, îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor achitate.
Așa fiind, soluționând acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească, va putea obliga Fondul, singur, iar nu în solidar cu inculpatul, autor al accidentului, la plata despăgubirilor pentru prejudiciile produse prin accident, în ipoteza în care vehiculul nu este asigurat de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Deși prin Decizia în interesul legii nr.3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.251 din Legea nr.32/2000, privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, în procesul penal Fondul de protecție a victimelor străzii (denumit în continuare Fondul) are calitate de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate, din dispozitivul și considerentele acestei decizii nu rezultă că Fondul urmează a fi obligat în mod exclusiv la plata despăgubirilor în procesul penal, problemele de drept care au generat o practică neunitară fiind legate de calitatea procesuală a F. și de posibilitatea obligării sale, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor.[1]
Astfel cum rezultă din ansamblul considerentelor Deciziei în interesul legii nr.3/2010, posibilitatea obligării F. de protecție a victimelor străzii la plata de despăgubiri civile, în solidar cu inculpatul, era exclusă, în raport cu dispozițiile cuprinse în art.1041 cod civil 1864 (în vigoare la acea dată), care prevedeau că obligația solidară nu se prezumă, ci ea trebuie stipulată expres și că această regulă încetează numai atunci când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii.
Cum la data pronunțării deciziei în interesul legii, în materia răspunderii civile delictuale izvorul obligației solidare era dat de dispozițiile art.1003 Cod civil 1864 (potrivit cărora „Când delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire”), soluția obligării F. în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile, îmbrățișată de unele instanțe, era în contradicție cu aceste prevederi.
În consecință, decizia în interesul legii nu face decât să lămurească acest aspect, fără a se răsfrânge asupra răspunderii civile pentru fapta proprie a inculpatului, reglementată prin dispozițiile art.998-999 Cod civil 1864 și art.1357 din Codul civil în vigoare.
Astfel, potrivit art.998 din Codul civil 1864, în vigoare la data comiterii faptei deduse judecății, „Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
De asemenea, dispozițiile art.1357 alin.1 din Noul Cod civil prevăd că „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar alineatul 2 al aceluiași articol prevede că „Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.
Dând eficiență prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă pentru fapta proprie, dispozițiile art.3 alin.4 din Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii prevăd că Fondul va notifica persoanelor obligate la despăgubire faptul că a fost avizat pentru soluționarea cazului de daună și, în măsura în care acestea au despăgubit efectiv persoanele păgubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de soluționare a dosarului, Fondul va înceta intervenția.
Deși potrivit art.11 alin.1 din Norme, în caz de litigiu drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva F., această dispoziție specială trebuie înțeleasă și aplicată în contextul mai larg al legislației civile, ce constituie dreptul comun în materie, în procesul penal inculpatul urmând a răspunde în nume propriu, conform art.19 Cod procedură penală și art.998-999 din Codul civil anterior sau art.1357 din noul Cod civil.
De altfel, alineatul 2 al art.11 din Norme se referă la acțiunile în justiție intentate de persoanele prejudiciate împotriva celor răspunzători de repararea prejudiciului, or, este evident că aceste categorii de acțiuni se situează în afara sferei procesului penal, în care, acțiunea penală având caracter oficial, este exercitată de către procuror.
Chiar dacă în sfera de reglementare a art.11 alin.2 din Norme poate fi inclusă și acțiunea civilă exercitată în cadrul unui proces penal, nu poate fi omisă împrejurarea că în această situație acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, ambele urmărind tragerea la răspundere penală și civilă a inculpatului.
Pe de altă parte, nu toate sumele reglementate prin dispozițiile speciale pot forma obiect al despăgubirii din partea F., conform art.5 din Norme, astfel încât, instituind în mod implicit răspunderea inculpatului cu privire la aceste categorii de daune, autorul reglementării nu a făcut decât să dea eficiență prevederilor art.998-999 din Codul civil anterior.
În susținerea acestui punct de vedere, reținem și faptul că, potrivit art.6 din Norme, răspunderea F. de Protecție a Victimelor Străzii este subsumată plafonului legal prevăzut în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă și că, de asemenea, potrivit art.3 alin.4 din Norme, Fondul intervine în calitate de garant pentru respectarea obligației de despăgubire, aspect ce susține ideea potrivit căreia autorului faptului ilicit îi revine principala obligație de reparare a prejudiciului.
De altfel, în considerentele deciziei sale, Înalta Curte de Casație și Justiție nu asimilează Fondul de Protecție a Victimelor Străzii unui „obligat principal”, în sensul consacrat prin ultima orientare jurisprudențială, hotărârea instanței supreme statuând doar asupra calității F. de parte responsabilă civilmente. Or, tocmai prin raportare la această din urmă calitate, este evident că în cadrul unui proces penal răspunderea părții responsabile civilmente nu poate fi disociată de răspunderea inculpatului, orice răspundere complementară însoțind răspunderea unui debitor principal, ca autor al prejudiciului. Altfel spus, răspunderea pentru fapta altuia nu înlătură răspunderea pentru fapta proprie, indiferent de poziția juridică a codebitorilor și raporturile dintre aceștia.
În condițiile expuse, răspunderea părții responsabile civilmente, nu poate avea decât un caracter complementar, în cuprinsul articolului 19 alin.2 Cod procedură penală fiind utilizată sintagma „precum și”, iar nu particula „sau”, ceea ce înseamnă că acțiunea civilă prin care, în cadrul unui proces penal, s-ar tinde la angajarea răspunderii exclusive a altei persoane decât inculpatul, urmează a fi adresată instanței civile.
În sfârșit, se mai poate observa, totodată, că dispozitivul deciziei în interesul legii nu conține o formulare imperativă, ceea ce înseamnă că Fondul nu trebuie obligat în exclusivitate, ci poate fi obligat singur la plata acestor despăgubiri, întrucât nu se află în relații de solidaritate cu inculpatul.
În plus, caracterul singular al obligației de plată stabilită în sarcina F. de Protecție a Victimelor Străzii nu este echivalentă noțiunii de exclusivitate, inculpatul urmând a răspunde distinct, în virtutea unei obligații proprii, născute de faptul ilicit personal cauzator de prejudicii, grefată pe răspunderea civilă delictuală.
Așa fiind, soluționând acțiunea civilă în procesul penal, instanța penală are posibilitatea angajării răspunderii civile a F. de protecție a victimelor străzii sau asigurătorului de răspundere civilă, după caz, fără ca răspunderea inculpatului pentru fapta proprie să fie în vreun fel înlăturată.
Această concepție rezultă și din conținutul art.2224 din noul Cod civil, care, în materia asigurării de răspundere civilă, prevede că drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, dispozițiile conform cărora asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligațiilor ce îi revin prin contractul de asigurare, fiind, desigur, aplicabile doar în materie procesual civilă.
Pentru identitate de rațiune, și atunci când în cauză urmează a fi angajată răspunderea F., o astfel de împrejurare nu se poate răsfrânge asupra răspunderii pentru fapta proprie a inculpatului, cele două forme de răspundere coexistând în cadrul unui proces penal, în virtutea dispozițiilor art.19 alin.2 Cod procedură penală și art.3 alin.4 din Norme.
Sub acest aspect, este evident că în raport de intervenția F. în procesul civil sau penal în calitate de garant al obligației de despăgubire, răspunderea sa este condiționată de întrunirea în persoana autorului pagubei a tuturor condițiilor specifice răspunderii civile delictuale, dispozițiile legale aplicabile neputând funcționa în favoarea inculpatului, sub forma unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, ci în favoarea victimei.
Cu alte cuvinte, așa cum rezultă din însăși denumirea acestei entități create în baza art.251 din Legea nr.32/2000, rolul F. este acela de a proteja pe victimele accidentelor de circulație, și nu de-i a degreva pe autorii faptelor de obligația reparării prejudiciului, soluția contrară fiind de natură a atrage beneficii nejustificate în favoarea celor responsabili de nerespectarea obligației de încheiere a contractului de asigurare.
Din punct de vedere juridic, o astfel de soluție este inacceptabilă, fiind de natură a încuraja comportamente iresponsabile din partea potențialilor autori ai prejudiciului, care, cunoscând că în eventualitatea săvârșirii unei infracțiuni rutiere nu ar fi putea fi obligați în mod direct la plata unor despăgubiri civile, nu ar manifesta o conduită preventivă în trafic.
Totodată, o astfel de soluție ar fi contrară principiul echității, de vreme persoana vinovată atât de producerea unei infracțiuni, cât și de nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea contractului de asigurare obligatorie auto, ar fi exonerată de plata despăgubirilor civile în procesul penal.
Din punct de vedere practic, consecințele acestei soluții s-ar răsfrânge asupra acțiunii în regres a F., datorită inconvenientelor decurgând din inopozabilitatea hotărârii definitive a instanței penale, aceasta neavând autoritate de lucru judecat în fața instanței civile decât cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, potrivit art.28 alin.1 Cod procedură penală, nu și asupra întinderii prejudiciului.
Mai mult, în condițiile în care autorul faptului ilicit răspunde din punct de vedere civil și pentru cea mai ușoară culpă, indiferent de existența unei cauze exoneratore de răspundere penală și de eventuala hotărâre dată acțiunii penale, soluția de obligare a inculpatului la plata despăgubirilor civile în procesul penal vine în ocrotirea intereselor F., dar și în interesul justei soluționări a cauzei de către instanța civilă, care, cu ocazia exercitării regresului, nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, cât privește existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei ilicite, potrivit art.1365 Cod civil.
În sprijinul acestei concluzii stau și dispozițiile art.4 alin.4 din Norme, ce prevăd imposibilitatea F. de a invoca beneficiul de discuțiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului, victimele nefiind însă condiționate de respectarea unei ordini de preferință în exercitarea drepturilor legate de stabilirea și plata despăgubirilor.
Această concluzie reiese din conținutul acelorași dispoziții ale art.3 alin.4 teza a doua din Norme, care prevăd posibilitatea autorilor pagubei de a despăgubi efectiv persoanele păgubite prin accidentele de circulație, ca și din dispozițiile art.19 alin.2 Cod procedură penală, care, în procesul penal, nu lasă loc altor interpretări, răspunderea părții responsabile civilmente neputând fi angajată decât împreună cu răspunderea civilă a inculpatului.
Așa cum deja s-a arătat, o astfel de concluzie rezidă din aceea că, în cadrul unui procesul penal, acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, cele două acțiuni urmărind același scop și anume tragerea la răspundere penală și civilă a inculpatului.
Nu în ultimul rând, în rezolvarea acestei probleme trebuie avute în vedere și prevederile art.1376 din noul Cod civil, potrivit cărora oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa, aceste dispoziții fiind aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Sub forma unui principiu, această regulă se regăsește și în cuprinsul dispozițiilor generale ale art.1349 alin.3 din Codul civil, în cazurile prevăzute de lege, o persoană fiind obligată să repare nu numai prejudiciul cauzat de fapta sa ori fapta altuia, ci și pe acela cauzat de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
În sfârșit, de vreme ce existența contractului de asigurare nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere civilă, conform enumerării prevăzute de art.1351-1356 Cod civil, cu atât mai mult persoana ce nu beneficiază de efectele unui astfel de contract nu poate fi exonerată de propria-i răspundere, doar pe motiv că legea a înțeles să instituie răspunderea unui organism special, așa cum este Fondul, în scop de protejare a victimelor.
Pe cale de consecință, prin efectul admiterii celor trei apeluri, Curtea, va desființa în parte sentința penală apelată și, rejudecând, va obliga pe inculpatul M. A., alături de partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata către partea civilă Ș. C. a sumelor de 8.512,71 lei cu titlu de daune materiale și 35.000 de euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.
Ținând seama de faptul că potrivit art.251 din Legea nr.32/2000 și art.6 din normele C.S.A. nr.1/2008, cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului, Curtea urmează a remedia eroarea sesizată în cuprinsul sentinței penale, decurgând din omisiunea obligării părții responsabile civilmente, alături de inculpat, la plata cheltuielilor judiciare acordate părții civile, aceste cheltuieli constituind un prejudiciu cauzat victimei accidentului de circulație, datorită legăturii de cauzalitate cu fapta.
În consecință, întrucât această intervenție din partea Curții profită atât inculpatului, cât și părții civile, prin efectul admiterii apelurilor declarate de aceste părți, în baza art.251 din Legea nr.32/2000, coroborat cu art.6 din Ordinul C.S.A. nr.1/2008 și art.50 din Legea nr.136/1995, Curtea va obliga pe inculpatul M. A., alături de partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata către partea civilă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fondului.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în faza apelului vor fi lăsate în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.421 pct.2 lit. a Cod procedură penală, admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria C., apelanta parte civilă Ș. C., apelantul inculpat M. A. și apelanta parte responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva sentinței penale nr.1041/10.10.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul penal nr._ .
Desființează în parte sentința penală apelată și, rejudecând, obligă pe inculpatul M. A., alături de partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata către partea civilă Ș. C. a sumelor de 8.512,71 lei cu titlu de daune materiale și 35.000 de euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale.
În baza art.251 din Legea nr.32/2000, coroborat cu art.6 din Ordinul C.S.A. nr.1/2008 și art.50 din Legea nr.136/1995, obligă pe inculpatul M. A., alături de partea responsabilă civilmente Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la plata către partea civilă Ș. C. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fondului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în faza apelului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.04.2015.
Președinte,Judecător,
C. CoadăDan I. N.
Grefier,
C. A.
Jud.fond M.V.
Red.dec.jud.C.C./7 ex./27.04.2015
| ← Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr.... | Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 333/2015.... → |
|---|
