Vătămarea corporală gravă (art. 182). Decizia nr. 966/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 966/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 2652/183/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
INSTANȚA DE APEL
DECIZIA PENALĂ Nr. 966
Ședința publică de la 29 iunie 2015
PREȘEDINTE C. C.- judecător
A. D.- judecător
Grefier C. G.
Ministerul Public a fost reprezentat prin procuror D. S. din cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
***
Pe rol, soluționarea apelului declarat de inculpatul M. M. A. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a lipsit apelantul inculpat M. M. A. pentru care se prezintă avocat P. M., apărător desemnat din oficiu, lipsind și părțile civile A. C. și S. C. Județean de Urgență C..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se că la dosarul cauzei, prin serviciul „registratură” a fost depusă o cerere din partea avocatului B. A., apărător alea al apelantului inculpat, prin care solicită amânarea judecării cauzei având în vedere că este angajat într-un alt dosar ce se află pe rolul Judecătoriei Băilești.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea cererii formulată de avocatul B. A., dosarul aflându-se la al doilea termen de judecată, avocatul având posibilitatea să-și asigure substituirea
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat instanța acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
A. P. M. pentru apelantul inculpat M. M. A., având cuvântul, arată că lasă la aprecierea instanței cererea de amânare a judecării cauzei formulată de avocat B. A.
Instanța având în vedere că nu s-a depus dovada participării într-un alt dosar al apărătorului ales al apelantului inculpat, avocat B. A. respinge cererea de amânare a judecării cauzei ca neîntemeiată
A. P. M. pentru apelantul inculpat M. M. A., având cuvântul
solicită în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a N.C.P.P. admiterea apelului declarat de inculpatul M. M. A. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, desființarea sentinței penale pronunțată de instanța de fond și rejudecând, în teză principală achitarea inculpatului în baza dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. a) N.C.P.P. rap. la art. 17 alin. 2 N.C.P.P. și în teză subsidiară reducerea cuantumului pedeapsei.
De asemenea, avocatul P. M., solicită ca instanța de apel să țină cont că apelantul inculpat nu are antecedente penale, existând un dubiu cu privire la starea de fapt, declarația soției părții civile fiind una subiectivă
Pe latura civilă, solicită admiterea apelului în măsura dovedirii prejudiciului.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de inculpatul M. M. A. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, ca nefondat și obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, probatoriul administat în cauză dovedește fără dubiu că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat.
Despre o pedeapsă mai redusă, apreciază că pedeapsa de 2 ani aplicată de instanța de fond, pentru această infracțiune, este una care corespunde gravității faptei în măsură să-l reeduce pe inculpat, observând modul în care s-a iscat acest conflict, de la o simplă afirmație a părții vătămate cum că vinul apelantului inculpatului a fost prea acru, această vorbă a costat-o scump pe partea vătămată în sensul că a fost lovită în gură i s-au spart dinții, i s-a frânt piciorul cauzând-i-se leziuni care au necesitat pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale, nefiind o faptă lipsită de gravitate, este una deosebit de gravă care a fost pedepsită în mod corespunzător de către instanța de fond.
CURTEA
Asupra apelurilor de față;
Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._, în baza art. 386 al. 1 Cod procedură penală rap. la art. 5 Cod penal a fost schimbată încadrarea juridică dată faptei săvârșite de inculpatul M. M. A., din infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969.
În baza art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal a fost condamnat inculpatul M. M. A., fiul lui F. și M., născut la data de 08.09.1987 în mun. Băilești, cu domiciliul în mun. Băilești, ., nr. 145, județul D., cetățean român, necăsătorit, studii liceale, fără ocupație, posesor al C.I. . nr._, CNP_, fără antecedente penale la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă.
În baza art. 71 Cod penal din 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal din 1969 pe durata executării pedepsei.
În temeiul art. 81 Cod penal din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 82 Cod penal din 1969.
În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969 s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal din 1969 cu privire la revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare.
În baza art. 25 Cod procedură penală rap. la art. 397 Cod procedură penală, art. 1357 cod civil a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă A. C. și a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 2000 lei reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale.
În baza art. 25 Cod procedură penală, art. 397 Cod procedură penală în referire la art. 1357 Cod civil și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către partea civilă S. Județean de Urgență C. și a fost obligat inculpatul M. M. A. la plata sumei de 897,25 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 de lei (camera preliminară) a rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Băilești nr. 2131/P/2012 din data de 04.06.2014 a fost trimis în judecată inculpatul M. M. A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal.
În fapt s-a reținut în sarcina inculpatului faptul că la data de 05.11.2012 a exercitat acte de violență împotriva persoanei vătămate A. C., cauzându-i acestuia leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale.
Situația expusă în actul de sesizare este susținută de următoarele mijloace de probă: declarații în calitate de suspect, inculpat, declarație persoană vătămată, declarații martori, certificat de constatare medico-legală nr. 2443/A2/14.11.2012, fișa de cazier judiciar, alte înscrisuri.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței la data de 12.06.2014 iar în conformitate cu prevederile art. 344 alin 2 Cod procedură penală, în procedura de cameră preliminară i-a fost comunicat inculpatului rechizitoriul și i s-a adus la cunoștință dreptul de a-și angaja apărător și de a formula cereri si excepții cu privire la legalitatea administrării probelor si a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, fiindu-i asigurat dreptul la apărare prin numirea unui apărător din oficiu, conform art. 344 alin. 3 Cod procedură penală.
La data de 11.07.2014 inculpatul a formulat o cerere prin care a arătat că nu recunoaște fapta reținută în sarcina sa, că își menține declarațiile date în cursul urmăririi penale și că înțelege să se folosească de proba cu martorii L. I. N. și D. I., pentru a dovedi nevinovăția sa și comportamentul său în societate, contestând totodată și declarația martorei A. A., motivând că aceasta este subiectivă, fiind soția părții civile.
La data de 14.07.2014, în temeiul dispozițiilor art. 344 alin. 4 Cod procedură penală s-a comunicat Parchetului de pe lângă Judecătoria Băilești cererea formulată de inculpat, iar la data de 21.07.2014 P. a formulat note scrise, prin care au solicitat constatarea legalității și temeiniciei sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, cu consecința începerii judecății cauzei. Au învederat faptul că față de obiectul camerei preliminare, conform art. 342 Cod procedură penală, inculpatul, prin cererea formulată, nu invocă un motiv de nelegalitate cu privire la actele de urmărire penală sau cu privire la modalitatea de sesizare a instanței, susținerile sale reprezentând apărări de fond.
Prin încheierea dată la 19.08.2014 instanța a respins ca nefondată cererea inculpatului și a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Băilești nr. 2131/P/2012 din 04.06.2014, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecății, încheiere care a rămas definitivă prin necontestare.
La data de 14.10.2014 persoana vătămată a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a menționat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 25.000 lei (5000 daune materiale și 20.000 lei daune morale) și a depus înscrisuri doveditoare în acest sens.
La termenul din data de 15.10.2014, pentru întregirea cadrului procesual, față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanța a emis o adresă către S. C. Județean de Urgență C. pentru a comunica dacă se constituie parte civilă în cauză, iar la data de 03.11.2014 s-a primit un răspuns din partea unității spitalicești, care a menționat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 897,25 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale persoanei vătămate A. C., fiind astfel introdusă în cauză ca parte civilă.
La termenul din data de 03.12.2014 inculpatul, asistat de apărător ales, a contestat proba cu declarațiile martorilor L. I. N. și D. I., motivând contestarea prin aceea că inculpatul nu a lovit persoana vătămată, precum și proba cu declarația martorei A. A., pe care a considerat-o subiectivă, având în vedere că este soția părții civile.
Instanța a procedat la readministrarea în cursul cercetării judecătorești a probei cu declarațiile martorilor L. I. N. și D. I., iar în ceea ce privește contestarea probei privind martora A. A., față de cele menționate de inculpat, prin apărător, a constatat că nu reprezintă o contestare propriu-zisă a acestei depoziții testimoniale, ci doar aprecierea că aceasta este subiectivă, față de calitatea deținută.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, din coroborarea probelor administrate în cauză a rezultat faptul că în seara zilei de 05.11.2012, în jurul orelor 22:30, inculpatul se afla împreună cu martorii L. I. N. și D. I. în fața locuinței sale din Băilești, unde consumau băuturi alcoolice – vin. La un moment dat de aceștia s-a apropiat partea civilă A. C., care era afectat din cauza faptului că nu reușise să cumpere „pe datorie” de la un magazin din apropiere băuturi alcoolice și țigări. Inculpatul a servit-o pe partea civilă cu mai multe pahare din vinul pe care îl avea pentru consum, vin despre care partea civilă a declarat că „este acru și trebuie făcut la cazan”.
Din acest motiv între inculpat și partea civilă au avut loc discuții contradictorii, care în cele din urmă au fost aplanate de către cei doi martori prezenți. Ulterior, partea civilă, împreună cu martorul D. D. au plecat către casele lor, iar partea civilă, mergând pe jos pe drumul public și ținându-și bicicleta de coarne, iar martorul pe trotuar.
În timp ce se îndepărta, partea civilă a continuat să-i spună inculpatului că vinul său e acru.
În timp ce martorul L. I. N. intra în curtea locuinței sale, l-a observat pe inculpat cum se deplasa alergând în direcția în care plecase partea civilă. De asemenea martorul D. I. a declarat că și el l-a observat pe inculpat venind în fugă către persoana vătămată, însă nu a reușit să vadă ce se întâmplă între inculpat și partea civilă, deoarece se afla mai departe de aceștia, pe trotuar, iar între trotuar și stradă era un rând de plante înalte, care l-au împiedicat să vadă ce se întâmplă.
Când a ajuns în apropierea părții civile, cei doi martori au găsit-o căzută la pământ și acuza dureri în zona picioarelor.
Aspectele de fapt menționate anterior au fost reținute pe baza declarațiilor părții civile, potrivit cărora, în seara zilei de 05.11.2012, în timp ce se deplasa pe drumul public, a fost ajunsă din urmă de către inculpat, care a început să-l lovească cu pumnii peste față, apoi după ce a fost doborâtă la pământ, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri cu picioarele.
Declarațiile părții civile s-a reținut că se coroborează cu declarațiile martorilor L. I. N., D. I. și A. A., primii doi declarând că, deși nu au văzut momentul când inculpatul i-a aplicat părții civile loviturile, din cauza plantelor decorative înalte, l-a observat pe inculpat că se deplasa în fugă către partea civilă, iar când au ajuns lângă acesta din urmă au văzut că acuza dureri în zona picioarelor.
Martora A. A. a arătat că venea înspre partea civilă, din direcția opusă și l-a observat pe inculpat când se îndrepta fugind către soțul său, iar când a ajuns în dreptul acestuia, a început să-l lovească până l-a doborât la pământ, continuând să-l lovească cu picioarele cât timp acesta era la pământ.
Susținerile martorilor și ale părții civile cu privire la zona corpului unde aceasta din urmă a fost lovită de către inculpat și modalitatea în care leziunile au fost provocate, s-a reținut că sunt confirmate de certificatul medico-legal nr. 2443/A2/14.11.2012, ce atestă faptul că partea civilă A. C. a prezentat leziuni de violență care au putut fi produse prin lovirea cu sau de corpuri dure, care pot data din data de 05.11.2012, acesta necesitând un număr de 90-100 zile îngrijiri medicale.
Cu privire la poziția procesuală a inculpatului, cu ocazia audierii, acesta nu a recunoscut săvârșirea faptei reținută în sarcina sa, arătând că în seara zilei de 05.11.2012 a mers după partea civilă să o întrebe de ce continuă să-i adreseze injurii, iar când a ajuns în dreptul acesteia, A. C. l-a lovit cu piciorul în zona abdominală, moment în care acesta din urmă s-a dezechilibrat și a căzut la pământ și probabil, în urma acestei căzături și-ar fi fracturat piciorul.
Nici în cursul judecății inculpatul nu a recunoscut fapta. Audiat fiind la data de 03.12.2014 inculpatul a menționat că în seara zilei de 05.11.2012 se afla în fața locuinței sale împreună cu martorii L. N. și D. I., la un pahar de vin oferit de inculpat din producția proprie, iar la un moment dat s-a alăturat și partea civilă A. C., acesta din urmă fiind supărat de faptul că proprietarul magazinului învecinat refuză să-i dea pe datorie băutură și țigări. În momentul în care partea civilă a menționat aspecte nemulțumitoare privind calitatea vinului inculpatului, acesta din urmă l-a alungat de la el de la poartă, partea civilă a plecat, iar în clipele în care se îndepărta îi adresa injurii inculpatului.
Acest aspect l-a deranjat pe inculpat și s-a dus după partea civilă, iar în momentul în care a ajuns lângă aceasta, A. C. a încercat să-l lovească cu mâna stângă în tâmpla dreaptă, după care i-a dat cu piciorul în zona abdominală a inculpatului, iar apoi s-a dezechilibrat și a căzut, iar inculpatul s-a întors acasă, aflând abia în ziua următoare că partea civilă și-a rupt piciorul.
În ceea ce privește lovitura primită de la partea civilă, inculpatul a arătat că a depus inițial plângere împotriva părții civile, însă la îndemnul unui organ de poliție, și-a retras-o.
Apărarea inculpatului cu privire la faptul că partea civilă s-a dezechilibrat și a căzut, aceasta fiind modalitatea în care și-a rupt piciorul și nu în urma loviturilor sale, s-a apreciat că nu poate fi reținută de instanță, cele declarate de inculpat fiind contrazise de mijloacele de probă administrate în cauză. Astfel, conform certificatului medico-legal nr. 2443/A2/14.11.2012, leziunile de violență au putut fi produse părții civile prin lovire cu sau de corpuri dure, nefiind reținută astfel, din punct de vedere medical, ipoteza în care partea civilă și-a fracturat membrul inferior prin cădere.
Totodată prima instanță a constatat și faptul că apărarea inculpatului cu privire la loviturile primite de acesta de la partea civilă nu este susținută cu vreun mijloc de probă, inculpatul nu a depus la dosarul cauzei actele ce au stat la baza retragerii plângerii sale penale împotriva părții civile și nici vreun înscris medical din care să rezulte producerea de violențe fizice asupra propriului corp de către partea civilă la data de 05.11.2012.
Chiar inculpatul recunoaște că a fost întrebat de soția părții civile, martora A. A., de ce l-a bătut pe soțul său, iar din declarația acestei martore rezultă că a observat în mod direct cele petrecute, în sensul că văzând că soțul său întârzie să se întoarcă acasă a ieșit în fața curții pentru a se uita dacă acesta vine acasă, moment în care l-a văzut pe inculpat cum a început să-l lovească pe soțul său, doborându-l la pământ și continuând apoi să-l lovească cu picioarele, plecând de lângă partea civilă numai în momentul în care martora a început să strige să nu-l mai lovească și s-a apropiat de ei, moment în care inculpatul a fugit.
Chiar dacă martorii L. I.-N. și D. I. nu au văzut în mod direct loviturile primite de partea civilă de la inculpat, au confirmat totuși aspectele anterioare și ulterioare săvârșirii faptei și anume starea conflictuală ivită între inculpat și partea civilă din cauza comentariilor făcute de acesta din urmă cu privire la calitatea vinului primului, precum și urmarea loviturilor primite de partea civilă, în sensul fracturării piciorului drept al părții civile.
În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului care la data de 05.11.2012 a exercitat acte de violență împotriva persoanei vătămate A. C., cauzându-i acestuia leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, prima instanță a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 Cod penal, respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În concret, s-a reținut faptul că inculpatul M. M. A. a săvârșit o infracțiune contra integrității corporale a unei persoane, exercitând acte de violență prin lovire cu picioarele asupra unei persoane căzute la pământ, fapte sale prezentând gradul de pericol social al unei infracțiuni prin modalitatea concretă de săvârșire.
Totodată a fost avut în vedere și faptul că inculpatul se află la prima abatere de la legea penală, potrivit fișei de cazier depuse la dosarul cauzei.
La individualizarea pedepselor, prima instanță a ținut cont și de numărul mare de zile de îngrijiri medicale necesare părții civile pentru a se vindeca, precum și imposibilitatea fizică a acesteia de a se deplasa în mod normal și de a fi independentă în îngrijirea personală.
Având în vedere că data săvârșirii de către inculpat a infracțiunilor este anterioară intrării în vigoare a noului cod penal, luând în considerare prevederile art. 5 din Codul penal care prevăd faptul că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, prima instanță a analizat care este dintre cele două legi de incriminare este mai favorabilă.
Potrivit Deciziei nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372/20.05.2014 în aplicarea legii penale mai favorabile nu se pot combina dispoziții din legi succesive, iar atunci când se stabilește că una din legi este mai favorabilă, aceea se aplică în toate privințele.
Astfel, conform prevederilor art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969, în vigoare la data săvârșirii faptei, pricinuirea integrității corporale a unei persoane unei vătămări care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile îngrijiri medicale se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar prevederile art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal prevăd ca sancțiune pentru fapta săvârșită de inculpat închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare, observându-se că este aceeași pedeapsă prevăzută atât de legea penală veche, cât și de legea penală nouă.
În cazul în care s-ar aplica ca lege penală mai favorabilă legea veche, o pedeapsă principală a închisorii ar atrage în mod obligatoriu aplicarea pedepselor accesorii, iar în modalitatea de executare a pedepsei sub forma suspendării condiționate, prevăzută de art. 81 Cod penal din 1969, urmează a se suspenda și executarea pedepselor accesorii prevăzute de lege, iar după trecerea termenului de încercare, inculpatul va fi reabilitat de drept în cazul în care nu mai săvârșește alte infracțiuni.
Dacă s-ar aplica legea nouă ca lege penală mai favorabilă, pedeapsa închisorii spre care s-a orientat instanța nu ar mai atrage în mod obligatoriu aplicarea pedepselor accesorii, însă în varianta de individualizare judiciară a executării pedepsei constând în amânarea aplicării pedepsei, prevăzută de art. 83 Cod penal, pe durata unui termen de încercare de 2 ani inculpatul ar trebui să se supună mai multor măsuri de supraveghere, prevăzute de art. 85 Cod penal.
Față de aceste aspecte privind individualizarea judiciară a pedepsei, prima instanță a constatat faptul că legea mai favorabilă ce a fost aplicată în cauză este legea penală veche.
În ceea ce privește pedeapsa accesorie, deși art. 71 alin. 2 Cod penal din 1969 impune interzicerea automată a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a-c Cod penal din 1969, în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei, instanța va avea în vedere Decizia nr. 74/05.11.2007 a I.C.C.J. în recurs în interesul legii, dispozițiile art. 71 Cod penal din 1969 se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a –c Cod penal din 1969 nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței de judecată, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 Cod penal din 1969, acestea fiind în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Hirst c. Marii Britanii).
Ca atare, s-a reținut că natura faptei săvârșite și ansamblul circumstanțelor personale a inculpatului duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală, prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), activități ce presupun responsabilitatea sa civică, încrederea publică sau exercițiul autorității motiv pentru care exercițiul acestora va fi interzis pe perioada executării pedepsei.
Așadar, în ceea ce privește aplicarea pedepsei, instanța, față de aspectele enunțate anterior, s-a orientat către o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă, având în vedere faptul că inculpatul a săvârșit acte de violență ridicată împotriva integrității unei persoane, reținându-se totodată și că acesta se află la prima abatere de la legea penală, față de fișa de cazier judiciar, astfel că modalitatea de executare a pedepsei prevăzută de art. 81 Cod penal din 1969 este proporțională cu gravitatea faptei săvârșită de inculpat.
Sub aspectul laturii civile s-a reținut faptul că inculpatul i-a provocat părții civile atât suferințe fizice, cât și psihice, obligându-l să efectueze mai multe cheltuieli pentru a se putea reface și pentru a putea lucra din nou.
Astfel, conform declarației martorului B. M., partea civilă A. C. a stat internat în spital și a avut piciorul drept în ghips, fiind imobilizat parțial la pat pentru o durată de aproximativ 3 luni de zile. În această perioadă era vizitat deseori de martor, acesta ajutându-l să iasă afară din casă și să meargă cu cârjele. Totodată, în vederea recuperării, partea civilă era obligată să se deplaseze la spitalul din C. pentru control, iar acest lucru îl realiza numai deplasându-se cu ajutorul unui taxi, deoarece nu se putea deplasa cu mijloacele de transport în comun, fiecare astfel de drum costându-l 100 lei, fiind repetat de aproximativ 20 de ori.
Martorul a mai menționat și aspecte referitoare la întreruperea forțată a efectuării unor activități lucrative de către partea civilă, acesta aflându-se în vizită acasă în perioada săvârșirii infracțiunii și fiind nevoit să-și amâne plecarea înapoi la lucru în străinătate o perioadă îndelungată până avea să se recupereze corespunzător.
Persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 25.000 lei la data de 14.10.2014, din care suma de 5000 lei reprezintă daune materiale, iar suma de 20.000 lei daune morale.
În ceea ce privește daunele materiale, instanța, având în vedere depoziția martorului B. M., coroborată cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a constatat că partea civilă a efectuat cheltuieli în vederea recuperării în urma vătămării suferite în cuantum total de 2000 lei, compuse din suma de 385,65 lei, conform bonurilor și chitanțelor depuse la dosarul cauzei (filele 24-33), precum și din suma de 1500 de lei pentru efectuarea transportului către spital în vederea controlului o dată la câteva zile, având în vedere și cele cuprinse în certificatul medico-legal nr. 2443/A2/14.11.2012, în total suma de 1885,65 lei, fiind rotunjită către suma de 2000 lei, față de totalitatea cheltuielilor efectuate și în conformitate cu dispozițiile art. 1387 Cod civil privind dreptul la echivalentul câștigului din muncă de care a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească prin efectul pierderii sau reducerii capacității de muncă.
Acțiunea inculpatului a cauzat o suferință părții civile, atât fizică, cât și psihică. Prejudiciul moral decurge și din traumele fizice și psihice suferite, din sechele posttraumatice care au afectat în mod negativ participarea părții civile la viața socială, profesională și de familie, comparativ cu situația sa anterior vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.
În cauză, prejudiciul suferit de partea civilă este consecința directă și necondiționată a faptei ilicite comise de către inculpat, acest aspect fiind dovedit în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, partea civilă suferind în urma săvârșirii infracțiunii un prejudiciu material, dar și unul moral.
Privitor la daunele morale, s-a constatat că, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, conform art. 1391 alin. 1 Cod civil, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Toate aceste criterii se subordonează aprecierii rezonabile, echitabile, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, iar despăgubirile pentru daunele morale se disting de cele pentru daunele materiale prin aceea că nu se probează, ci se stabilesc de către instanța de judecată, iar întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată la posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale al prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită.
În speță, prima instanță a constatat că în urma loviturii ce i-a fost aplicată de către inculpat și care i-a provocat leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90-100 zile de îngrijiri medicale, astfel cum atestă raportul de constatare medico-legală nr. 2443/A2 din 14.11.2012 întocmit de IML C., partea civilă A. C. a suferit nu numai fizic dar și moral.
În perioada 06.11._12 partea civilă a fost internată și operată în S. C. Județean de Urgență C. – Secția Ortopedie și Traumatologie cu diagnosticul: fractură a extremității superioare a tibiei cu . fibulei, fiind externat cu recomandări referitoare la monitorizarea temperaturii locale zilnic, pansament local la 2 zile ambulatoriu, suprimarea firele de sutură postoperator la 14 zile, menținerea imobilizării gipsată femuro-podală pe o perioadă de 30 de zile și gambiero-podală pe o perioadă de 60 de zile, trebuind să meargă fără sprijin pe piciorul afectat și să se prezinte pentru control în policlinică la 14 zile.
Având în vedere faptul că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea si cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral, real și efectiv produs părții civile și suferit de aceasta în așa măsură încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, însă nici nu trebuie să fie derizorii, prima instanță a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 10.000 lei.
Față de constituirea de parte civilă a Spitalului Județean de Urgență C. (fila 37, 38) și față de prevederile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, conform cărora persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, s-a constatat că este admisibilă acțiunea civilă formulată.
Având în vedere considerentele expuse anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. 1 lit. b Cod penal în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969, și condamnarea inculpatului în baza art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal la pedeapsa de 2 ani închisoare, fiindu-i interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal din 1969 pe durata executării pedepsei.
În baza art. 71 Cod penal din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale, conform art. 81 Cod penal din 1969 și a pedepselor accesorii, conform art. 71 alin. 5 Cod penal, atrăgându-se atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal din 1969 cu privire la revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare.
În baza art. 25 Cod procedură penală rap. la art. 397 Cod procedură penală, art. 1357 Cod civil a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă A. C. și a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 2000 lei reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale.
În baza art. 25 Cod procedură penală, art. 397 Cod procedură penală în referire la art. 1357 Cod civil și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către partea civilă S. Județean de Urgență C. și a fost obligat inculpatul M. M. A. la plata sumei de 897,25 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul M. M. A.. Prin motivele de apel, într-o primă teză, s-a susținut nevinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prev. de art. 194 alin.1 lit.b) C.p., întrucât nu a exercitat acte de violență împotriva părții vătămate, aceasta accidentându-se singură. S-a susținut că nu există nicio probă directă care să facă dovada că inculpatul a exercitat violențe asupra numitului A. C., întrucât nu există nici un martor ocular care să constate în mod direct fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. Singura martoră care a susținut că a văzut momentul când inculpatul a lovit-o pe partea vătămată, este soția, a cărei declarație este pur subiectivă. Martorii D. I. și L. I. au relatat faptul că l-au văzut pe inculpat fugind către partea vătămată, dar nu l-au văzut exercitând acte de violență asupra acestuia, din care unui rând de plante care i-au împiedicat să vadă ce se întâmplă. Instanța de fond a motivat hotărârea prin raportare la certificatul medico-legal în care s-a menționat ă leziunile au putut fi produse prin lovire cu sau de corpuri dure, învederând faptul că drumul pe care se deplasa A. Ctin era un drum cu pietre. Acesta s-a dezechilibrat și s-a lovit fie de pietre fie de bicicleta sa. S-a apreciat că în speță își găsește aplicabilitate principiul „ in dubio pro reo”, astfel încât s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și în baza art. 17 alin.2 rap. la art. 16 alin.1 lit.c) C.p.p., achitarea inculpatului.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei de 2 ani închisoare stabilită de instanța de fond, invocând lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpatul este angajat și faptul că atitudinea de recunoaștere a faptei nu trebuie să reprezinte o circumstanță agravantă.Pe latură civilă, a susținut că instanța a reținut pe lângă suma de 385, 65 lei justificată cu bonuri fiscale și suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli cu transportul la spital, fără a exista vreun bon de benzină în acest sens. De asemenea, s-a mai susținut și că suma de 10.000 lei stabilită cu titlu de daune morale trebuie redusă aceasta fiind prea mare în raport de leziunile constatate.
Apelul declarat de inculpatul M. M. A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează :
În privința stării de fapt, verificând probatoriul cauzei și hotărârea atacată în raport de criticile aduse, Curtea constată faptul că, în cauză, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 103 Cod procedură penală, referitoare la aprecierea probelor reținând o corectă situație de fapt.
În cauză, prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul a fost răsturnată în cursul activității de probațiune, ansamblul material al probelor administrate în cauză fiind cert în sensul stabilirii vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii faptei pentru care a fost trimis în judecată.
Fără a relua întreaga situație de fapt reținută de prima instanță în mod corect și cu prezentarea materialului probator avut în vedere de aceasta, Curtea va analiza apelul inculpatului cu analizarea aspectelor de fapt contestate de acesta.
În esență, Curtea reține că din probele administrate rezultă cu certitudine faptul că, la data de 05.11.2012 inculpatul M. M. A. i-a aplicat mai multe lovituri persoanei vătămate A. C., producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 90- 100 zile de îngrijiri medicale.
Cat privește apărările inculpatului referitoare la faptul că instanța s-a referit în motivare la concluziile certificatului medico-legal nr. 2443/A2 din 14.11.2012, Curtea reține următoarele:
În cazul infracțiunilor de violență, care se soldează cu vătămări corporale, certificatul medico-legal este înscrisul care face dovada leziunilor suferite, precum și a numărului de îngrijiri medicale necesare vindecării acestora. Deși certificatul medico-legal nu este, prin el însuși, o probă de vinovăție, dat fiind că el nu probează decât existența faptei, nu și identitatea făptuitorului, forța probantă a acestuia poate fi susținută de alte mijloace de probă pentru a stabili vinovăția unei persoane.
Or, în cauză, există și alte probe, din care rezultă că inculpatul este autorul agresiunii exercitate împotriva persoanei vătămate. Astfel, martorii L. I. N. și D. I. au declarat că l-au văzut pe inculpat alergând în direcția victimei și cu toate că nu au observat momentul în care inculpatul i-a aplicat lovituri acesteia, când au ajuns lângă aceasta din urmă, la scurt timp, martorii au găsit-o căzută la pământ și acuzând dureri în zona picioarelor. Depozițiile celor doi martori se coroborează și cu declarația soției victimei, martora A. A., care a relatat că venind către persoana vătămată din direcția opusă l-a observat pe inculpat când se îndrepta fugind către soțul său, iar când a ajuns în dreptul acestuia, a început să-l lovească până la doborât la pământ, continuând să-l lovească cu picioarele cât timp acesta era căzut.
Se constată astfel, că cele constatate în actul medico-legal, referitor la zona corpului care prezintă leziuni de violență și modalitatea de producere a acestora sunt confirmate și de probele testimoniale administrate în cauză, coroborându-se pe deplin.
În ceea ce privește declarația martorei A. A., întrucât aspectele relatate se coroborează cu celelalte împrejurări relevate de celelalte mijloace de probă, se constată că nu există date care să pună la îndoială sinceritatea acesteia, neexistând nici un indiciu că acesta ar fi făcut declarații necorespunzătoare adevărului.
De altfel, chiar înlăturând declarația soției persoanei vătămate, este de reținut de principiu că, lipsa unor martori oculari care să fi perceput ex propriis sensibus modalitatea de săvârșire a faptei nu e o împrejurare care să ducă la stabilirea unei alte concluzii decât cea care rezultă din interpretarea coroborată a tuturor probelor administrate în cauză.
Prin urmare, Curtea apreciază că, în cauză au fost administrate suficiente probe temeinice care demonstrează fără dubiu vinovăția inculpatului, în comiterea agresiunii fizice a cărei victimă a fost partea vătămată A. C. și fundamentează convingerea instanței în sensul că se impune tragerea la răspundere penală a inculpatului.
Sub aspectul încadrării juridice, se constată că, prin actul de sesizare a instanței de judecată activitatea infracțională desfășurată de inculpat a fost încadrată în dispozițiile art. 194 alin.1 lit.b) Cod penal, instanța dispunând, în mod corect, schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 182 alin.1 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal. Sub acest aspect, instanța de apel constată că, în mod just, prima instanță a făcut aplicarea art. 5 Cod penal, referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere că de la data săvârșirii faptei până la soluționarea definitivă a cauzei, respectiv la data de 01 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 289/2009 privind Codul penal precum și Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal.
Concluzia instanței de fond în sensul că dispozițiile Codului penal de 1969 sunt mai favorabile inculpatului este perfect justificată și rezultă din analiza comparativă a celor două reglementări în materie. De asemenea, se constată că, în mod corect, instanța de fond a aplicat global dispozițiile mai favorabile, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 265/06 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial la data de 20.05.2014, privind constituționalitatea aplicării art. 5 Cod penal cauzelor în curs de judecată, decizie obligatorie în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, prin care instanța a statuat că: dispozițiile art. 5 Cod penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Curtea constată în primul rând că, infracțiunea care a făcut obiectul trimiterii în judecată a inculpatului, își găsește corespondent în Noul Cod penal.
Astfel, infracțiunea incriminată de art. 182 alin12 Cod penal de la 1969, pedeapsa fiind de la 2 la 7 ani închisoare, se regăsește în dispozițiile art. 194 alin.1 lit.b) Cod pena, care prevede aceleași limite de pedeapsă.
Cu toate acestea, din perspectiva modalității de individualizare a executării pedepsei, Codul penal anterior permite aplicarea unui tratament juridic mai favorabil inculpatului decât noile dispoziții ale Codului penal referitoare la modalitățile neprivative de libertate a executării pedepselor.
Astfel, comparând suspendarea condiționată cu instituția amânării pedepsei (fiind îndeplinite condițiile pentru a ambele), Curtea constată că, dispozițiile legii vechi sunt mai favorabile, atât sub aspectul condițiilor de acordare, dar și față de obligațiile ce se impun condamnatului conform art. 85 Cod penal în vigoare, în special aceea a prestări unei munci neremunerate în folosul comunității.
Cât privește pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea apreciază, că în raport de criteriile generale de individualizare a sancțiunii, în special gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, dedus din împrejurările concrete de comitere a acesteia, de consecințele grave produse asupra integrității corporale și sănătății victimei ( infracțiunea de violență comisă de inculpat i-a cauzat părții vătămate leziuni care au necesitat un număr de 90-100 zile de îngrijiri medicale), de conduita nesinceră de care acesta a dat dovadă pe parcursul procesului penal, sancționarea acestuia cu 2 ani închisoare, situată la limita minimă a textului incriminator, constituie o replică adecvată gravității faptei săvârșite și ține cont și de faptul că inculpatul se află la prima încălcare a legii penale.
Celelalte circumstanțe personale ale inculpatului, invocate de apărare, au fost corect evaluate de instanță cu prilejul stabilirii modalității de executare a pedepsei, în mod corect apreciindu-se că, se impune aplicarea unei pedepse cu executare în regim neprivativ de libertate, conform art. 81 Cod penal 1969.
Sub aspectul laturii civile Curtea apreciază, de asemenea, că soluția adoptată de instanța de fond este legală și temeinică, atât în ceea ce privește cuantumul sumei stabilite cu titlu de daune morale, cât si cu privire la cel acordat cu titlu de despăgubiri materiale, neexistând motive de reformare a sentinței.
Pretențiile materiale solicitate de partea civilă au fost dovedite atât cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât și cu proba testimonială administrată în fața instanței de fond.
Cât privește suma acordată cu titlu de daune morale, contrar celor susținut de apelantul inculpat, aceasta este proporțională cu gravitatea leziunilor suferite, nefiind excesivă, ci reflectă trauma suferită în urma agresiunii( partea civilă suferind vătămări ce au necesitat pentru vindecare un număr de 90-100 de zile de îngrijiri medicale), ce se impune a fi compensată în mod satisfăcător, obligarea inculpatului la plata sumei de 10.000 lei, cu acest titlu fiind de natura sa satisfacă cerințele unei juste si integrale despăgubiri și să asigure o reparație echitabilă a prejudiciului moral încercat de partea civilă.
În lumina acestor considerații, calea de atac exercitată de inculpat apare ca nefiind întemeiată, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine desființarea hotărârii, în temeiul art. 421 pct.1 lit.b) Cod procedură penală, apelul declarat împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._ va fi respins ca nefondat.
Conform art. 275 alin. (2) Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M. M. A. împotriva sentinței penale nr. 38 din data de 27 februarie 2015 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr._ .
Obligă inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 300 lei, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 lei, va fi avansat din fondurile MJ.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 29 iunie 2015.
Președinte, Judecător,
C. C. A. D.
Grefier,
C. G.
Red.jud.A.D.
j.f.A.P. O.A. 03 Iulie 2015
| ← Evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Decizia nr.... | Conducere fără permis. Art.335 NCP. Decizia nr. 968/2015.... → |
|---|
