Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Decizia nr. 290/2013. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 290/2013 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 2314/275/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 290/R
Ședința publică din data de 22.02.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE – M. T.
Judecător – C. C.
Judecător – D. P.
Grefier – E. M.
Ministerul Public reprezentat de procuror L. G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel G.
La ordine fiind soluționare recursului formulat de petentul A. I. împotriva încheierii din 05.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului V..
La apelul nominal au lipsit părțile, respectiv petentul A. I. și făptuitoarea A. I..
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Reprezentantul Parchetului arată că recursul declarat de către petentul A. I. este inadmisibil. Arată că împotriva încheierea din 17.02.2013 a Tribunalului V. prin care a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate, nu este supusă niciunei căi de atac. De asemenea, arată că Legea nr. 47/1992 prevede că împotriva încheierilor prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată cu recurs. Însă, această hotărâre nu poate fi atacată cu recurs și prin urmare recursul declarat este inadmisibil, solicitând a fi respins ca atare, cu obligarea recurentului la plata de cheltuieli judiciare către stat.
CURTEA,
Asupra cauzei penale de față;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 06.02.2013 Tribunalul V. a sesizat Curtea Constituțională a României în temeiul art. 29 pct. 1 din Legea 47/1992 asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 ind.1 pct.8 Cod procedură penală, formulată de recurenta A. I., domiciliată în Mărășești . jud. V..
În baza art. 303 Cod procedură penală s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea excepției de către Curtea Constituțională.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut următoarele:
Cu cererea înregistrată sub nr._ A. I. a promovat recurs împotriva sentinței penale nr. 289/4.12.2012 pronunțată de Judecătoria P., solicitând reformarea sentinței și rejudecarea cauzei.
În motivarea recursului a susținut că hotărârea instanței este nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond a interpretat greșit situația de fapt, împrejurările care au determinat conflictul dintre părți, susținerile acestora și probele folosite în dovedirea lor.
Ulterior recurenta a depus la dosar completări la motivele de recurs prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2781 al.10 Cod procedură penală privind inadmisibilitatea oricărei căi de atac împotriva hotărârii judecătorești dispuse potrivit art. 2781 al.8 Cod procedură penală.
În motivarea excepției recurenta a susținut că dispozițiile art. 2781 al.8 Cod procedură penală încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României îngrădind dreptul la accesul liber în justiție și dreptul la un proces echitabil precum și dispozițiile art. 29 al.1 privind dreptul la apărare, art. 124 al.2 privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, art. 129 privind exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii judecătorești.
A mai susținut recurenta că dispozițiile art. 2781 pct. 10 Cod procedură penală contravin principiilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind garanțiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, potrivit dispozițiilor art. 6 și 13.
În opinia recurentei, Curtea Constituțională analizând excepția prin prisma unor posibile condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să aibă în vedere interpretarea art. 129 din Legea fundamentală care lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești. Examinând criticile astfel formulate exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale de referință.
Eliminând controlul judiciar al hotărârilor pronunțate de judecătorie s-ar aduce atingere principiului accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicității, imparțialității și egalității justiției, iar conținutul principiului exercitării căii de atac n-ar mai exista.
Aceasta deoarece statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare. Lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie ca primă instanță în această materie echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra rezoluției/ordonanței procurorului, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic. Accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006 pronunțată în cauza L. împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 07 iulie 2006.
De asemenea, eliminarea singurei căi de atac ar echivala cu golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii”. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, prin norma legală criticată se elimină singura cale de atac și anume recursul.
Concluzionând, eliminarea controlului judiciar al hotărârii pronunțate de judecătorie aduce atingere art. 129 din Constituție raportat la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul la apărare, reprezentând în același timp o încălcare a cerințelor unui proces echitabil. În plus, prin conduita procesuală diferită a instanțelor de judecată, în sensul în care unele administrează probatoriu în cauze, iar altele nu intră în cercetarea fondului, se aduce atingere și art. 124 al.2 din Constituție privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției. Totodată, prin prisma argumentelor reținute sunt încălcate și prevederile art. 53 al.2 teza finală din Legea fundamentală.
A solicitat suspendarea judecării cauzei și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.
A. I. a depus prin apărător concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca inadmisibil și a susținut oral respingerea excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.
Față de lucrările cauzei și de excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă Tribunalul V. a reținut următoarele:
A. I. s-a adresat Parchetului de pe lângă Judecătoria P. cu plângere împotriva numitei A. I. care în mod repetat a refuzat să-i restituie diferite bunuri despre care petentul susține că îi aparțin.
Ca situație de fapt A. I. a arătat că a vândut intimatei la data de 12.12.2011 un imobil situat în orașul Mărășești .. 44, jud. V. și deoarece aceasta se grăbea să autentifice vânzarea au convenit împreună ca toate bunurile aflate în casă și construcțiile anexă să rămână în continuare în aceeași locație, în grija cumpărătoarei-intimată până când vânzătorul se va deplasa să le transporte din imobil.
Din cauza condițiilor meteo nu s-a putut deplasa în intervalul de timp imediat, însă au discutat la telefon și a primit asigurări din partea intimatei că bunurile sunt în starea în care au fost lăsate. Cu toate acestea, a fost anunțat de G. F. și G. Nicușor că intimata a scos mobilierul în curte fără să-l protejeze, că a oferit dintre bunuri spre vânzare și chiar a transportat într-o altă locație diferite bunuri, astfel încât intimatul s-a deplasat la data de 25.03.2012 să discute cu intimata. Cu ocazia deplasării a văzut în curte diferite lucruri care îi aparținuseră, depozitate necorespunzător, neprotejate de intemperii, unele chiar degradate și, deși a solicitat intimatei să-i fie restituite bunurile, aceasta a refuzat amenințându-l chiar că îl va lovi.
În plângerea formulată intimatul a enumerat bunurile încredințate recurentei, valoarea fiecăruia, persoanele martore care au luat cunoștință despre cele relatate și a precizat că solicită să fie trasă la răspundere A. I. pentru comiterea infracțiunilor de abuz de încredere prevăzută de art. 213 Cod penal și distrugere prevăzută de art. 217 al.1 și 2 Cod penal. S-a format dosarul nr.513/P/2012 și din conținutul acestuia rezultă că plângerea depusă de A. I. la 24 mai 2012 a urmat cursul specific cercetării de către organele de urmărire penală a unor asemenea acuzații și a fost înaintată la Poliția orașului Mărășești ai cărei agenți s-au deplasat la imobilul din Mărășești, au inventariat și restituit petentului unele dintre bunuri, în prezența părților și a apărătorilor, au consemnat declarațiile date de părți și au fost audiați martori ale căror declarații au fost depuse la dosar.
Din declarația dată de A. I. la Poliția orașului Mărășești rezultă că acesteia i s-a explicat motivul chemării, acuzațiile aduse de petent cu încadrarea juridică explicită, faptul că are dreptul să fie asistată de un apărător, însă aceasta nu a solicitat și a fost de acord să răspundă în scris acuzațiilor aduse. Mai mult, intimata, după ce a declarat amplu în scris și despre obiectul conflictului dintre părți, a fost de acord și a restituit petentului la data de 31.07.2012, în prezența agenților de poliție, a martorilor și avocaților, mai multe bunuri. În niciuna dintre aceste etape nu a rezultată că intimatei i-a fost încălcat vreun drept, că nu a avut posibilitatea să consulte un avocat sau să solicite serviciile de apărare specializate. Nu rezultă și intimata nu reclamă în niciun moment imposibilitatea de a-și manifesta voința, de a se fi comportat așa cum a crezut de cuviință sau că s-a simțit alungată sau în imposibilitate de a-și valorifica drepturile.
Dimpotrivă, a rezultat din întreg dosarul că părților li s-au respectat drepturile de a se manifesta liber, de a-și angaja apărători, de a interacționa procedural cu organele de urmărire penală, de a da declarații și propune probe. Nu a rezultat împrejurarea susținută de recurentă privind denaturarea cercetărilor raportului procesual penal dintre părți prin lipsa finalității legale a acestora definită de parcursul cercetării judecătorești în grade de jurisdicție diferite.
Astfel, P. de pe lângă Judecătoria P. prin Rezoluție (din 28.09.2012) a analizat susținerile părților, a coroborat probatoriile și față de situația de fapt și de drept a dispus asupra rezolvării diferendelor dintre părți, fiecare dintre acestea având apoi posibilitatea să se adreseze instanței de judecată.
Prin sentința penală nr. 289 din 4 decembrie 2012 Judecătoria P. a admis plângerea formulată de petentul A. I. ; în temeiul art. 278 ind.1 al.8 lit. b Cod procedură penală a desființat Rezoluțiile Parchetului de pe lângă Judecătoria P. și a trimis cauza în vederea începerii urmăririi penale la P. de pe lângă Judecătoria P..
Rezultă că părțile și-au valorificat drepturile și în fața instanței de judecată, principiile desfășurării procesului penal fiind respectate așa cum rezultă din dosarul nr._, încât nu se poate susține inexistența căii de atac împotriva Rezoluției dispuse de P. de pe lângă Judecătoria P. și lipsa controlului instanței de judecată, care preia astfel partea procesuală a instanței ierarhic superioare de verificare și control.
Este adevărat că existând o singură instanță de judecată, care procedează la verificarea lucrărilor parchetului s-a creat aparența lipsei celorlalte căi de atac – apel și recurs, general valabile pentru majoritatea cauzelor penale.
Însă procedura de soluționare a litigiilor penale circumscrisă dispozițiilor art. 278 ind.1 Cod procedură penală este specială ca soluție aleasă de legiuitor pentru rezolvarea cu celeritate a unor litigii a căror gravitate nu prezintă un impact social major și nu au consecințe deosebite asupra statutului social/personal al părților implicate ori patrimoniului acestora.
În acest sens Legea 202/2010 (privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor) a impus eliminarea celorlalte căi de atac al „Plângerilor” formulate împotriva Rezoluțiilor parchetului tocmai pentru împiedicarea tergiversării soluționării unor raporturi juridice special delimitate fără însă ca părțile implicate să fie împiedicate să-și exercite drepturile.
Acestea au posibilitatea să-și susțină poziția procedurală exercitându-și drepturile procesuale și dreptul la apărare, pot propune probe și solicita oricând administrarea de alte probe care să infirme susținerile celorlalte părți, beneficiind astfel de garanțiile specifice urmăririi penale, iar uzitând de „plângerea” împotriva „Rezoluțiilor”, de garanțiile procesuale specifice judecării în instanță a cauzelor. Indiferent de etapa parcursă părțile își pot exercita drepturile în mod egal, beneficiind de aceleași garanții procesuale și își pot exercita drepturile după propria alegere, neexistând nicio limitare impusă de legiuitor care să conducă la concluzia că organele de urmărire penală sunt avantajate, iar prin procedura prevăzută de art. 278 ind.1 pct.8 Cod procedură penală nu au acces la justiție și sunt discriminate.
Limitând căile de atac nu a fost înlăturat dreptul părților de a ataca dispozițiile parchetului pentru că instanța de judecată procedează la verificarea lucrărilor cauzei, iar recursul declarat este efectiv, stopându-se tergiversarea soluționării pe calea procesual penală a unor litigii și dinamizând procesul penal al acestora.
„Plângerea” împotriva Rezoluțiilor parchetului constituie o cale de atac efectiv asigurând părțile de controlul judecătoresc al legalității și temeiniciei lucrărilor efectuate de organele urmăririi penale pe de o parte, iar pe de altă parte punându-se la dispoziția părților cadrul procesual care să le permită exercitarea drepturilor procesuale ale acestora în mod echitabil, neechivoc, democratic.
Părțile nu pot susține că această procedură le grevează de exercitarea unei căi de atac suplimentare și în consecință le împiedică sau limitează accesul la justiție, deoarece dispozițiile art. 278 ind.1 pct.10 Cod procedură penală care fac trimitere la dispozițiile art. 278 ind.1 pct.8 Cod procedură penală cu literele a și b se coroborează cu dispozițiile art. 249 Cod procedură penală privind cazurile și procedura de scoatere de sub urmărire penală; art. 242 – încetarea și cazurile de încetare ale urmăririi penale; art. 228 Cod procedură penală privind începerea urmăririi penale.
Ori, toate aceste dispoziții clarifică raporturile dintre părți prin prisma reglementărilor procesual penale și penale fără a împiedica părțile să continue litigiile dintre ele, însă în formele juridice reformulate de dispozițiile legislației civile, comerciale, etc.
Și în speța dedusă judecății, litigiul dintre intimatul A. I. și recurenta A. I. va continua să fie analizat asigurându-se în continuare accesul la justiție și exercitarea tuturor drepturilor părților potrivit principiilor prevăzute de art. 5-8 Cod procedură penală raportate la dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Concluzionând, instanța a considerat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 ind.1 pct.10 cu referire la art. 278 ind.1 pct.8 lit.a și b Cod procedură penală ca nefondată în conținut, nefiind încălcate dispozițiile art. 21, 24, 124, 129 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
În aplicarea dispozițiilor art. 303 Cod procedură penală a fost suspendată judecarea recursului și cauza să fie înaintată Curții Constituționale.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A. I. solicitând casarea în tot a încheierii recurate și în rejudecare pe fond respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.
La termenul din 22.03.2013 au lipsit atât petentul A. I. cât și făptuitoarea A. I..
Reprezentantul Parchetului a solicitat să se constate că recursul este inadmisibil. Arată că împotriva încheierea din 17.02.2013 a Tribunalului V. prin care a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate, nu este supusă niciunei căi de atac. A invocat dispozițiile Legii nr. 47/1992 și a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil cu obligarea recurentului la plata de cheltuieli judiciare către stat.
Examinând excepția inadmisibilității recursului, invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel G., Curtea constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 3851 alin. 2 Cod procedură penală, încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.
În cauza de față se reține că încheierea din 06.02.2013 a Tribunalului V. – prin care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurenta A. I. – nu poate fi atacată cu recurs, o astfel de posibilitate existând, potrivit prevederilor art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, numai în cazul încheierii prin care este respinsă cererea de soluționare a Curții Constituționale.
Prin urmare, reținând că a fost sesizat cu o cale de atac neprevăzută de lege, Curtea, văzând și disp. art. 38515 pct. 1 lit. a Cod procedură penală, va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul A. I..
Văzând și disp. art. 192 alin. 2 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul A. I. (CNP –_, domiciliat în Com. Ciolpani, ., Jud. Ilfov) împotriva încheierii din 06.02.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului V..
În baza art. 192 al. 2 Cod procedură penală obligă petentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
DEFINITIVA.
Pronunțată în ședință publică azi 22.02. 2013
Președinte, Judecător, Judecător,
M. T. C. C. D. P.
Grefier,
E. M.
Red. /tehnored. E.M.
2ex/27.03.2013
| ← Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... | Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... → |
|---|
