Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 760/2014. Curtea de Apel IAŞI

Curtea de Apel IAŞI - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 760/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 760/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

C. DE A. IAȘI

SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP

DECIZIA PENALĂ Nr. 760/2014

Ședința publică de la 25 Noiembrie 2014

Complet de divergență compus din:

PREȘEDINTE I. E. C.

Judecător A. G. O. M.

Judecător D. D.

Grefier E. A.

Pe rol fiind pronunțarea apelurilor penale declarate de partea civilă C. E. și asigurator . R.”SA București împotriva sentinței penale 740 din 02.04.2014, pronunțată de Judecătoria V., în dosarul penal cu nr._, având ca obiect „vătămare corporală din culpă ”.

La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 18 noiembrie 2014, în ședință publică (cu participarea din partea Ministerului Public a doamnei procuror L. D. E. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Iași), susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru azi, 25 noiembrie 2014.

Ulterior deliberării:

C. DE A.

Asupra apelurilor penale de față:

Prin sentința penală nr. 740 din 02.04.2014, pronunțată de Judecătoria V., în dosarul penal cu nr._, s-au dispus următoarele:

„În baza art. 19, art. 25, art. 397 Cod pr. pen. și art. 998 din Vechiul Cod civil, art. 313 alin. 1 din O.U.G. nr. 72/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 rap. la art. 998, 999 Cod civil, raportat la art. 49, 50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995 modificată, art. 11 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, admite în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă C. E., domiciliată în V., ., ., ., și admite acțiunile civile formulate de unitățile medicale S. Județean de Urgență V. și S. Județean de Ambulanță V..

În baza art. 19, art. 25, art. 397 Cod pr. pen. și art. 998 din Vechiul cod civil raportat la art. 49, 50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995 modificată, coroborat cu art. 24 alin. 2 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asiguratorilor, obligă asigurătorul S.C. E. R. A. R. S.A. BUCUREȘTI, cu sediul în . Nord -Global City Business Park, nr.10, clădirea Q23, ., în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata următoarelor sume:

- către partea civilă C. E. a sumei de 75.000 lei - cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor civile solicitate ca neîntemeiate;

- către partea civilă S. Județean de Urgență V. a sumei de 2268,30 lei - cheltuieli ocazionate de internarea părții vătămate C. E.;

- către partea civilă S. Județean de Ambulanță V. a sumei de 432,25 lei - cheltuieli ocazionate de transportul părții vătămate C. E..

În baza art. 276 alin. 1 și 2 Cod procedură penală raportat la art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 astfel cum a fost modificată, coroborat cu art. 24 alin. 2 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asiguratorilor, obligă pe asigurătorul S.C. E. R. A. R. S.A. BUCUREȘTI, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata sumei de 2.000 lei către partea civilă C. E., cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu apărător ales.

În baza art. 274 al. 1 Cod pr. pen., obligă pe inculpatul G. O. C., domiciliat în V., ., ., jud. V., C.N.P.-_, la plata către stat a sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în cursul soluționării acțiunii civile.

Cu drept de apel în 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 02.04.2014.”

Pentru a dispune în sensul celor de mai sus, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

„Pe rolul Judecătoriei V. sub nr._ a fost înregistrat rechizitoriul nr. 840/P/2011, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului G. O. C., fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.184 al.2, 4 C.pen.

La termenul de judecată din 28.01.2014, în dosarul nr._ al Judecătoriei V., conform dispozițiilor art.320 indice. 1 alin.5 Cod procedură penală, cu punerea în discuție contradictorie a părților, instanța a dispus disjungerea cauzei în ceea ce privește soluționarea acțiunii civile, astfel că la data de 29.01.2014 a fost format prezentul dosar nr._ .

În latura penală, prin sentința penală nr. 213/2014 pronunțată la 31.01.2014, rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria V. a condamnat pe inculpatul G. O. C. la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal raportat la art. 320 ind. 1 al. 7 Cod procedură penală.

S-a constatat că fapta din prezenta cauză (05.03.2011) era concurentă cu fapta pentru care inculpatul G. O. C. a fost condamnat prin sentința penală nr. 1579/29.11.2013 a Judecătoriei V., definitivă la 11.12.2013 prin nerecurare (fapta din 16.06.2013).

În baza art. 85 Cod penal s-a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 3 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1579/2013 a Judecătoriei V., definitivă la 11.12.2013.

În baza art. 36 Cod penal, art. 33 lit. a, art. 34 lit. b Cod penal s-a contopit pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată în cauză cu pedeapsa de 3 luni închisoare sus-menționată, urmând ca inculpatul G. O. C. să execute, în final, pedeapsa rezultantă de 4 (patru) luni închisoare.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza II, lit. b Cod penal în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal raportat la art. 85 al. 3 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii rezultante aplicate pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 4 luni, fixat conform art. 82 Cod penal, care se va calcula de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1579/2013, respectiv 11.12.2013.

În baza art. 71 al. 5 Cod penal a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicate inculpatului pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În conformitate cu prevederile art. 359 Cod procedură penală s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 Cod penal privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în cazul comiterii de noi infracțiuni în cursul termenului de încercare.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, în ziua de 05.03.2011, în jurul orei 19:10, în timp ce inculpatul G. O.-C. se deplasa cu autoturismul proprietate personală marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ pe .. P. din direcția Piața Vidin spre Confecții, pe trecerea de pietoni a acroșat-o pe partea vătămată C. E. care se angajase regulamentar în traversare.

În urma accidentului produs, partea vătămată C. E. a fost transportată la S. Județean V. deoarece a suferit mai multe leziuni.

Din raportul de expertiză medico-legală nr. 226/E din 14.10.2011 rezultă că: numita C. E. prezintă leziuni traumatice de tipul fracturii cominutive 1/3 superioară femur stâng și mare trohanter cu diastazis, operat, cu material de osteosinteză.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu și de obiecte contondente, în condițiile unui accident de circulație, acestea pot data din 05.03.2011, necesită 95-100 zile de îngrijiri medicale de la data producerii și nu au pus în primejdie viața susnumitei.

In cauză, în cursul urmăririi penale, s-a efectuat o expertiză criminalistică, din al cărei raport rezulta următoarele:

În seara zilei de 05.03.2011 numitul G. O.-C. se deplasa pe . P. din municipiul V., din direcția Piața Vidin spre Confecții, conducând autoturismul marca Dacia L., înmatriculat cu nr._ . În jurul orelor 19:15, ajuns în apropierea Școlii nr. 5, inculpatul a observat tardiv angajarea în traversare pe marcajul trecerii a unui pieton, direcția de traversare a acestuia fiind de la stânga spre dreapta, raportat la traiectoria autoturismului.

În condițiile date, numitul G. O. - C. a acționat sistemul de frânare a autoturismului însă, datorită faptului că spațiul disponibil în acele momente nu a fost suficient, a intrat în coliziune cu pietonul.

Viteza de impact probabilă a autoturismului Dacia L. condus de numitul G. O. - C. în momentul impactului cu pietonul a fost de circa 25 km/h. Această valoare a vitezei de impact poate fi atribuită și vitezei inițiale de deplasare a autoturismului deoarece la fața locului nu au fost identificate urme de frânare anterioare impactului.

Viteza maximă la care evenimentul rutier putea fi evitat ar fi fost de circa 47,6 km/h, superioară celei de deplasare a autoturismului de circa 25 km/h. Se conchide astfel că, în condițiile date, numitul G. O. - C. putea evita producerea accidentului dacă ar fi luat măsurile de evitare încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv putea opri autoturismul până la planul determinat de traiectoria de traversare a victimei.

Nu s-a putut stabili, pe baza expertizei criminalistice a accidentului, motivele pentru care numitul G. O. - C. nu a luat măsurile de evitare încă din momentul declanșării stării de pericol iminent.

Nu s-au reținut în sarcina numitei C. E. acțiuni generatoare de pericol.

În soluționarea acțiunilor civile alăturate acțiunii penale:

În prezenta cauză, s-au constituit părți civile partea vătămată C. E. cu suma de 20.000 lei daune materiale și suma de 500.000 lei daune morale (f. 10-11), S. Județean de Urgență V. cu suma de 2268,30 lei (f. 46) și S. Județean de Ambulanță V. cu suma de 432,25 lei (f.42).

La termenul din 28.01.2014, instanța a încuviințat în probațiune proba cu înscrisuri și proba testimonială cu un martor pentru partea civilă, luând act că inculpatul nu a solicitat probe.

În administrarea probatoriului, a fost audiat martorul D. E. (f.57), fără a mai fi depuse înscrisuri.

Analizând probele administrate, precum și actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.19 alin.5 Cod procedură penală, repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile, iar analiza acestor dispoziții conduce la concluzia că legea penală trimite la dispozițiile civile de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, și anume art.998 - 1003 din Codul civil(față de data comiterii faptei-05.03.2011).

Rezultă deci, că temeiul răspunderii civile a inculpatului pentru prejudiciile cauzate în urma săvârșirii infracțiunii îl constituie temeiul general al răspunderii civile delictuale, astfel cum este reglementat în art. 998 Cod civil, care prevede că „ orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", și în art. 999 din același cod prevede că „ omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a cauzat prin neglijența și prin imprudența sa".

Cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea acesteia.

Instanța, față de actele aflate la dosarul cauzei, apreciază ca întemeiate pretențiile civile solicitate de S. Județean de Urgență V. și S. Județean de Ambulanță V., motiv pentru care va admite acțiunile civile formulate de acestea.

Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate de partea vătămată, constituită parte civilă, C. E., instanța va avea în vedere că, în cadrul unui proces penal, în soluționarea acțiunii civile se aplică dispozițiile de drept material civil, potrivit art.19 Cod pr.pen., respectiv regulile care guvernează sarcina probei în procesul civil, adică, așa cum prevede art. 1169 V. Cod civil, cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.

În privința daunelor morale, instanța reține că prejudiciul moral, consecința negativă, nesusceptibilă de evaluare pecuniară, care rezultă din lezarea unui drept (în speță dreptul la integritatea fizică/psihică a persoanei) este măsurat cu oarecare relativitate, ce ține de persoana victimei, de consecințele negative suferite de aceasta în plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă.

În privința stabilirii cuantumului despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale, este necesară o analiză in concret și subiectivă a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea măsurată a suferințelor îndurate de victimă.

Atingerea de orice fel adusă integrității fizice sau sănătății unei persoane se concretizează într-o suită de rezultate negative, între care se pot identifica aproape întotdeauna consecințe de natură morală.

În acest sens, vătămarea integrității corporale a unei persoane, atingerea dreptului la integritatea fizică - ca drept nepatrimonial, are ca rezultat producerea unui prejudiciu nepatrimonial, constând în suferințele fizice încercate prin săvârșirea faptului culpabil, tratamentul medical aplicat, perioada de spitalizare la care a fost supusă partea vătămată, suferințele psihice pe care aceasta le-a încercat ca urmare a modificării cursului firesc al vieții pe care o ducea anterior.

Astfel, sub aspectul daunelor morale, ținând cont și de Recomandarea Consiliului Europei din 1959 de la Londra care sublinia între altele că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei instanța va avea în vedere că au existat și prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice și psihice suferite, sechele post traumatice care au afectat negativ participarea părții vătămate la viața socială și de familie comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Întinderea daunelor morale va fi stabilită în raport cu gravitatea vătămărilor produse și cu intensitatea suferințelor cauzate, pentru ca suma acordată cu acest titlu să prezinte o justă satisfacție acordată victimelor pentru prejudiciul nepatrimonial încercat, fără a constitui pentru acestea o sursă de îmbogățire fără justă cauză.

Potrivit jurisprudenței CEDO, la aprecierea gradului de atingere a valorilor sociale ocrotite se impune examinarea cazului dedus judecății, avându-se în vedere gravitatea urmărilor, suferințele fizice și psihice apărute ca urmare a leziunilor suferite. Așadar, încălcarea acestor valori generează drepturi și obligații la repararea consecințelor și, chiar dacă s-a statuat că prejudiciul nepatrimonial nu are conținut economic, nefiind vorba de o reparare propriu-zisă, de o repunere în situația anterioară, care nici nu mai este posibilă, daunele morale au menirea de a ușura suferințele fizice și psihice pricinuite părții civile, care a avut nevoie de un număr de 95-100 zile de îngrijiri medicale.

Din raportul de expertiză medico-legală nr.226/E din 14 octombrie 2011 rezultă că numita C. E. a prezentat leziuni traumatice de tipul fracturii cominutive 1/3 superioară femur stâng și mare trohanter cu diastazis, operată, cu material de osteosinteză. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure în condițiile unui accident rutier și pot data din 05 martie 2011 și au necesitat 95-100 zile îngrijiri medicale de la data producerii. Leziunile nu au pus în primejdie viața numitei C. E..

S-a concluzionat de asemenea, că . este consolidată, cu formare de calus vicios, scurtarea membrului inferior stâng cu 25 mm, hipotrofie musculară coapsa stângă și redoare articulară coxofemurală stângă, aprecierea unor sechele posttraumatice permanente putând fi făcute în urma reexaminării medico-legale după aproximativ un an de la data traumatismului, timp în care susnumita va urma indicațiile medicale de specialitate și tratament kinetoterapeutic de recuperare.

Astfel, instanța reține că, prin săvârșirea infracțiunii, părții vătămate i-au fost provocate suferințe fizice și psihice datorate leziunilor atestate atât prin raportul de expertiză medico legală efectuată în cauză, cât și prin declarațiile martorului audiat în cauză, astfel încât acordarea de daune morale reprezintă o justă reparare a prejudiciului încercat de către aceasta.

Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere natura infracțiunii, modul și împrejurările în care a fost comisă fapta, vârsta părții vătămate precum și repercusiunile pe care fapta inculpatului le-a avut asupra psihicului părții vătămate. Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective ci doar pe baza unei aprecieri subiective. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăși, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care în circumstanțele unui caz dat, ar putea constitui o reparație suficientă.

Față de cele constatate prin actele medico-legale existente la dosarul cauzei, instanța apreciază că suma de 75.000 lei cu titlu de daune morale, este proporțională cu prejudiciul moral suferit, echitabilă și suficientă, fără a constitui un mijloc de îmbogățire fără just temei.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, respectiv suma de 20.000 lei, instanța constată că la dosarul cauzei nu au fost depuse nici un fel de înscrisuri care să ateste fără putință de tăgadă caracterul cert și lichid al prejudiciului material solicitat. De asemenea, nici martorul D. M., audiat în cauză, nu a fost în măsură să indice cu certitudine vreo sumă de bani cheltuită de partea vătămată.

Instanța constată că expertiza medico-legală efectuată în cauză( filele 5-6) este nerelevantă la acest moment sub aspectul existenței unui deficit funcțional permanent sau a altor sechele posttraumatice permanente în afara scurtării membrului inferior stâng cu 25 mm, partea vătămată având posibilitatea de a se adresa pe calea unei acțiuni civile în vederea obținerii despăgubirilor pentru prejudicii descoperite ulterior.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiate solicitările formulate de partea civilă C. E. cu titlu de despăgubiri materiale.

Raportat motivelor expuse, instanța va admite în parte acțiunea civilă a părții civile C. E., în limitele expuse, și va respinge restul pretențiilor civile solicitate, ca neîntemeiate.

Cu privire la calitatea procesuală a asigurătorului:

Din actele dosarului rezultă că autovehiculul implicat în accident, condus de inculpat, avea încheiată asigurare de răspundere civilă la S.C. E. R. A. R. S.A., după cum rezultă din copia poliței de asigurare depusă la dosar(f.37-ds. U.P).

Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 1/28 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, societatea de asigurare are în procesul penal calitatea de asigurător, răspunderea acesteia putând fi angajată în mod direct, fiind statuat și caracterul limitat derivat din contract al obligației asumate de societatea de asigurare, fapt care exclude asimilarea poziției sale calității de parte responsabilă civilmente.

Instanța constată că răspunderea civilă a asigurătorului este reglementată prin dispozițiile speciale ale legii civile - Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în R., fără a se face trimitere la vreo dispoziție care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente, astfel că în cazul asigurărilor de răspundere civilă societățile de asigurare au obligația despăgubirii persoanelor păgubite în limitele stabilite de contract sau lege odată cu producerea cazului asigurat, plata despăgubirilor făcându-se în temeiul contractului și nu pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altuia.

Prin O.U.G. nr. 61/2005 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 562/30.06.2005, art.57 din Legea nr. 136/1995 a fost abrogat, iar forma modificată, în vigoare la acest moment, a Legii nr. 136/1995 cuprinde mențiuni exprese din care rezultă numai obligația asigurătorului de a acorda despăgubiri - în limita obligației acestuia stabilită anual (art. 49 alin.1 - „asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”; art. 54 alin. 1 potrivit căruia drepturile persoanelor păgubite prin accidente de autovehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, art. 55 alin. 1 conform căruia despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite).

Pe de altă parte, potrivit art. 1041 Cod civil, solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci aceasta trebuie prevăzută expres de lege sau prin convenția părților, fiind necesară o exprimare clară și neîndoielnică a intenției părților în acest sens, respectiv că debitorii se obligă în solidar, iar asemenea mențiuni privind răspunderea civilă solidară a asigurătorului și asiguratului se constată că nu se regăsesc în Legea nr. 136/1995, modificată, privind asigurările și reasigurările în R. sau în contractul de asigurare reglementat în capitolul 2 din același act normativ.

Modificarea art. 55 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 ar fi în același sens, având în vedere că în forma inițială a acestei legi se menționa că despăgubirile se acordau de asigurător dacă acestea nu fuseseră achitate de persoana responsabilă, însă în forma actuală a legii, asemenea dispoziții nu mai sunt prevăzute, ba dimpotrivă art. 55 alin. 1 prevede expres că despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Mai mult, conform art. 55 alin. 3 din Legea 136/1995, despăgubirile se plătesc chiar asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit art. 58 din actul normativ sus-indicat.

Așadar, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată ulterior, „asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil”, fără a distinge cu privire la natura prejudiciilor produse (despăgubiri materiale sau daune morale, iar conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”.

Mai mult, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995 modificată „despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și art. 49 iar în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia stabilită în prezentul capitol”.

Pe cale de consecință, față de toate argumentele anterior expuse, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în baza art. 19, art.25 și art.397 N.C.pr.pen. și art.313 al.1 din O.U.G. nr.72/2006 pentru modificarea și completarea Lg. nr.95/2006 rap. la art.998, art.999 din V.Cod civ. raportat la art. 49, 50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată, art.11 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, instanța va admite în parte acțiunea civilă promovată de partea civilă C. E. și va admite acțiunile civile formulate de unitățile medicale S. Județean de Urgență V. și S. Județean de Ambulanță V..

În baza art. 19, art.25 și art.397 N.Cod pr.pen. și art.998 din vechiul Cod civil raportat la art. 49,50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995 modificată, coroborat cu art. 24 alin.2 din Ordinul nr.5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asiguratorilor, va obliga asigurătorul S.C. E. R. A. R. S.A. București, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata următoarelor sume:

- către partea civilă C. E. a sumei de 75.000 lei - cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor civile solicitate ca neîntemeiate;

- către partea civilă S. Județean de Urgență V. a sumei de 2268,30 lei-cheltuieli ocazionate de internarea părții vătămate C. E.;

- către partea civilă S. Județean de Ambulanță V. a sumei de 432,25 lei-cheltuieli ocazionate de transportul părții vătămate C. E..

În baza art.276 alin.1 și 2 N. Cod procedură penală raportat la art. 49,50 din Legea nr. 136/1995 astfel cum a fost modificată, coroborat cu art. 24 alin.2 din Ordinul nr.5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asiguratorilor, va obliga pe asigurătorul S.C. E. R. A. R. S.A. București, în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata sumei de 2.000 lei către partea civilă C. E. cu titlu de cheltuieli judiciare(onorariu avocat ales).

În baza art.274 alin.1 Cod procedură penală, va obliga pe inculpatul G. O. C. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul soluționării acțiunii civile.”

Împotriva sentinței au declarat apel partea civilă C. E. și asiguratorul . R.”SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei soluționări a laturii civile.

Partea civilă C. E. arată că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale care reprezintă cheltuielile efectuate cu spitalizarea și intervențiile chirurgicale, tratamentul medical ambulatoriu, medicamentația, persoana însoțitoare, orice alte cheltuieli necesare îngrijirilor medicale și perioadei de refacere. Solicită a se avea în vedere că leziunile suferite au fost destul de grave, sechelele accidentului vor face necesare, măcar sporadic, dacă nu chiar periodic, efectuarea unor intervenții și tratamente, achiziționarea anumitor medicamente.

Simplul fapt că nu și-a preconstituit înscrisuri pentru dovedirea cheltuielilor nu este suficient pentru a aprecia daunele materiale ca fiind nedovedite.

De asemenea, nici cuantumul daunelor morale nu este de natură a compensa în întregime prejudiciul moral suferit de către partea civilă.

Solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere la cuantificarea daunelor morale prejudiciul legat de deficitul funcțional și prejudiciul privind schimbarea condițiilor de viață, prejudiciul cauzat de durerile fizice și psihice, prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement, toate aceste categorii de prejudiciu, fiind identificate de doctrina și practica judiciară.

Asigurătorul . R.”SA București arată că prima critică vizează greșita obligare la plata despăgubirilor civile către unitățile medicale care au acordat îngrijiri părții civile.

Solicită instanței de control judiciar să dea eficiență normelor de drept ce statuează că plata acestor cheltuieli se realizează de către persoana vinovată în producerea infracțiunii, respectiv de către inculpatul G. O. C..

Potrivit dispozițiilor art.313 din Legea 95/2006, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată. Textul de lege citat probează faptul că singura persoană ce poate fi ținută la plata acestor sume este inculpatul.

Pe cale de consecință, dată fiind situația particulară a prezentei cauze, precum și faptul că despăgubirile pe care le poate acorda societatea de asigurare în caz de vătămare corporală din culpă sunt precizate expres de dispozițiile art.49, care dispune în sensul posibilei obligări a asiguratorului la plata acestor sume doar în situația în care aceste cheltuieli nu sunt acoperite de fondul asigurărilor de sănătate, apreciind astfel că nu există temei legal în obligarea societății la plata acestor sume .

De asemenea, critică și individualizarea despăgubirilor morale. Formularea pretențiilor în considerarea solvabilității asigurătorului, cu încercarea de obținere, de către partea civilă, a unor sume superioare celor ce ar putea fi acordate într-o cerere adresată în contradictoriu exclusiv cu făptuitorul. În legislația și practica judiciară a altor state, sumele acordate cu acest titlu sunt în limite decente, raportate exclusiv la faptă și la consecințele acesteia, iar nu la puterea economică a unei societăți de asigurare.

Apreciază că, în operațiunea de individualizare a sumelor care urmează a fi stabilite cu titlu de daune morale, instanța de control judiciar urmează a porni de la premisa stabilită de studiul FPVS, respectiv -344 lei/zi de îngrijire medicală, sens în care se impune admiterea apelului și modificarea cuantumului sumei acordată cu titlu de despăgubiri morale părții civile de către Judecătoria V..

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit dispozițiilor art. 417 alin. 2 Cod proc. pen., C., constată că sunt nefondate apelurile declarate, pentru considerentele ce se vor expune:

Prin sentința penală nr. 213/2014 pronunțată la 31.01.2014, rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria V. a condamnat pe inculpatul G. O. C. la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sancționată de art. 184 alin. 2, 4 Cod penal raportat la art. 320 ind. 1 al. 7 Cod procedură penală.

S-a reținut că, în ziua de 05.03.2011, în jurul orei 19:10, în timp ce inculpatul G. O. - C. se deplasa cu autoturismul proprietate personală marca Dacia L. cu nr. de înmatriculare_ pe .. P. din direcția Piața Vidin spre Confecții, pe trecerea de pietoni a acroșat-o pe partea vătămată C. E. care se angajase regulamentar în traversare.

În urma accidentului produs, partea vătămată C. E. a fost transportată la S. Județean V. deoarece a suferit mai multe leziuni.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu și de obiecte contondente, în condițiile unui accident de circulație, acestea pot data din 05.03.2011, necesită 95-100 zile de îngrijiri medicale de la data producerii și nu au pus în primejdie viața susnumitei.

Partea vătămată C. E. s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei daune materiale și suma de 500.000 lei daune morale (f. 10-11 dosar fond).

În analiza acțiunii civile formulate vor fi avute în vedere dispozițiile art. 998-999 din Codul civil din 1864, aplicabile în cauză față de moment la care a fost comisă fapta ilicită care a ocazionat producerea prejudiciului a cărui reparare se pretinde.

În speță s-au constatat întrunite cumulativ condițiile de existență ale răspunderii civile delictuale, prev. de art. 998-999 Cod civil - aplicabil, prejudiciul, fapta cu caracter ilicit, culpa autorului și legătura de cauzalitate, și anume:

1. Existența faptei ilicite (fapta ilicită este reprezentată de actul infracțional realizat de inculpat, norma legală încălcată cuprinsă în disp. art. 17 Cod penal – infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, fapta săvârșită cu vinovăție și fapta prevăzută de legea penală).

2. Existența prejudiciului (prejudiciul este reprezentat de dauna cauzată în patrimoniul părților civile, urmare imediată a faptei ilicite a inculpatului).

3. Existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu (fapta ilicită, actul infracțional a determinat o pagubă în forul afectiv al părților civile recurente, care în lipsa actului ilicit al inculpatului nu ar fi generat astfel de prejudicii).

4. Existența vinovăției inculpatului (vinovăția acestuia este reflectată de forma culpei cu prevedere prevăzută de art. 19 pct. 2 lit. a) din Codul penal ).

În ceea ce privește despăgubirile materiale reprezentând prejudicial cauzat părții civile, contrar criticilor formulate de către aceasta, soluția instanței de fond are suport în actele dosarului.

Astfel, instanța de apel reține că acțiunea civilă, chiar alăturată procesului penal, este guvernată de principiul potrivit căruia „cel ce face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească”, principiu înscris în dispozițiile art. 1169 vechiul Cod civil.

De asemenea, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare acesta trebuie, pe lângă alte condiții, să fie cert; prejudiciul viitor este cert in situația in care este susceptibil de evaluare.

Caracterul cert al prejudiciului presupune ca acesta să fie sigur, atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare.

Instanța de fond în mod corect a reținut ca dovedite împrejurările în raport de care s-a făcut soluționarea laturii penale a cauzei, constând că există o faptă ilicită, reprezentată de fapta concretă reținută în sarcina inculpatului, precum și vinovăția sa în comiterea acestora.

Nu există însă, la dosarul cauzei nici un minim de date, de natură să reflecte, cu gradul necesar de certitudine, valoarea concretă a prejudiciului material adus acesteia.

Or, instanța nu dispune de criterii necesare, în lipsa unor astfel de probe, pentru a putea aprecia în ce măsură aceste prejudicii au fost create.

Înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condiția impusă de textul de lege privitoare la legătura de cauzalitate dintre fapta (consecințele produse) cauzatoare de prejudicii și pretențiile bănești solicitate cu acest titlu. De asemenea, astfel cum a reținut și instanța de fond, nici martorul D. M., audiat în cauză, nu a fost în măsură să indice cu certitudine vreo sumă de bani cheltuită de partea vătămată. Expertiza medico-legală efectuată în cauză (filele 5-6) deosebit de faptul că este nerelevantă sub aspectul existenței unui deficit funcțional permanent sau a altor sechele posttraumatice permanente în afara scurtării membrului inferior stâng cu 25 mm, ea nu poate constitui o probă, în senul cerut de prevederile art. 1169 vechiul cod civil, privind valoarea concretă a prejudiciului material adus părții vătămate.

Contrar susținerilor părții civile invocate în apel, în sensul imposibilității preconstituirii de probe datorită stării precare a sănătății, instanța de apel reține că daunele materiale pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor, conform principiului general al normelor de drept material potrivit căruia cel ce face o afirmație în cadrul judecății trebuie să o dovedească. De altfel, pare greu de acceptat versiunea înaintată de partea civilă privind motivul imposibilității preconstituirii de probe, câtă vreme în situația în care aceasta a necesitat atât tratament medicamentos, de recuperare, etc., cât și regim alimentar diferit, să nu fie în măsură să colecteze bonurile fiscale justificative.

În lipsa unui minim de probe care să confirme susținerile părții vătămate privind efectuarea de cheltuieli pentru refacerea stării de sănătate lezate prin acțiunea ilicită a inculpatului – leziuni de necontestat -, în mod corect prima instanță a apreciat ca nedovedite pretențiile materiale solicitate cu acest titlu.

Dauna morala fost denumita pe rând in doctrina dreptului “orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane sau “prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferința fizica sau morale pe care le resimte victima.

Prejudiciile morale sunt cele care rezulta din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare băneasca. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, etc., iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicita. Cum în cauza dedusă judecății, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale au fost dovedite, in mod just prima instanța a apreciat ca întemeiata si dovedita cererea parții civile privind acordarea de daune morale, justificată atât de suferința fizică propriu zisă încercată de parte civilă, cât și de nevoile speciale reclamate de îngrijirea părții civile în perioada necesară pentru vindecare.

În cazul în care se admite repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești se ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cât și a criteriilor de stabilire a indemnizațiilor destinate reparării acestora.

Identificarea unor criterii științifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizațiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor și caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirii (indemnizației). De aceea, nici legiuitorul, nici hotărârea judecătorească nu stabilește vreun criteriu după care trebuie stabilită indemnizația.

Indemnizația, fiind de natură patrimonială, criteriul de stabilire trebuie să fie tot de natura patrimonială pentru a fi exacte. Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii. Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale include, firește, o doză mai mică sau mai mare de arbitraj. Totuși, despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importantă și consecințele acesteia pentru persoana vătămată. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic și psihic.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea “prețului” suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional și familial din ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor în societatea respectivă.

Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral și apoi, în raport cu acesta, se stabilește îndemnizația.

Mai întâi se apreciază prejudiciul moral, iar în funcție de acest rezultat urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinate asigurării efective a satisfacției, alinării sau ușurării suferinței persoanei vătămate moral.

Prejudiciul moral va fi apreciat după criterii nepatrimoniale: importanța prejudiciului moral; durata și intensitatea durerilor fizice și psihice; tulburările și neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral. Aprecierea trebuie făcută în concreto, de la caz la caz, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările cazului dat.

Cuantumul indemnizației bănești destinate reparării daunelor morale poate fi stabilit corect, fără exagerări, independent de împrejurarea că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani.

Stabilirea cuantumului indemnizației destinare reparării prejudiciilor morale poate fi făcută, în mod corect, independent de împrejurarea că aceste prejudicii nu pot fi evaluate în bani.

Prejudiciul moral cauzat va fi apreciat de judecător nu în bani, ci după criterii proprii naturii acestuia, cum ar fi: importanța prejudiciului, durata menținerii consecințelor vătămării, intensitatea durerilor fizice și psihice. În funcție de aceste criterii, judecătorul va putea aprecia, în final, gravitatea prejudiciului moral cauzat. În această ipoteză, nu prezintă nici un fel de importanță faptul că prejudiciul moral nu poate fi evaluat precis în bani, deoarece se știe foarte bine și independent de această împrejurare că indemnizația trebuie să fie însemnată pentru a fi capabilă să ofere persoanei vătămate o anumită satisfacție compensatorie. Aceasta înseamnă că indemnizația de reparare poate fi stabilită corect, în funcție de gravitatea prejudiciului, independent de realitatea imposibilității evaluării în bani a prejudiciului moral.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a avut în vedere, deosebit de toate aceste aspecte ce pot constitui repere obiective și eficiente de apreciere a acestor despăgubiri, și „necesitatea” ca sumele de bani ce se acorda părții civile să aibă efecte compensatorii pentru aceasta și să nu constituie amenzi excesive pentru inculpat care, prin fapta sa culpabilă, a stat la originea lor și care pentru aceasta a suferit deja o condamnare penală. De asemenea, prima instanța a avut în vedere și principiul potrivit căruia daunele morale, având drept finalitate compensarea suferințelor psihice, suferințe care în sine nu pot fi înlăturate sau vindecate prin prestații bănești, nu se pot constitui în sursă de îmbogățire fără just temei a părții civile.

Așa fiind, pentru considerentele de drept și de ordin moral expuse, C. constată că prima instanță a făcut o apreciere corespunzătoare a tuturor elementelor de natură să conducă la cuantificarea despăgubirii bănești acordată cu titlu de daune morale, expuse mai sus, pe care le-a raportat în mod optim elementelor cauzei, reprezentate, astfel cum s-a detaliat anterior, atât de suferința fizică propriu zisă încercată de parte civilă, cât și de nevoile speciale reclamate de îngrijirea părții civile în perioada necesară pentru vindecare, acordând o sumă corespunzătoare părții civile cu acest titlu, îndestulătoare și în aprecierea instanței de apel de a realiza efectul compensatoriu în vederea căreia a fost acordată această sumă, astfel că nu sunt temeiuri care să justifice nici majorarea și nici diminuarea acesteia.

Potrivit dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

De regulă, în materia asigurării de răspundere civilă auto, răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului. Aceste dispoziții legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulație, au impus obligativitatea încheierii și menținerii valabilității contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice și juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

Astfel, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.136/1995, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule „se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei”.

Așadar, prevederile Legii 136/1995 menționate anterior, coroborate cu dispozițiile art. 51 pct. 2 și art. 67 alin. 2 din Ordinul nr._/2006, stabilesc expres că asigurătorii răspund pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente fără a face nici o distincție între calitatea de persoană fizică/juridică a persoanei vătămate și fără a limita în vreun fel categoriile de prejudicii pentru care este instituită răspunderea asigurătorului.

De asemenea, conform art. 51 alin. 1 din Legea 136/1995, despăgubirile se datorează de asigurător chiar și atunci când cel care conduce autovehiculul implicat în accident este o altă persoană decât asiguratul, asigurarea obligatorie de răspundere civilă acoperind toate accidentele de autovehicule asigurate.

S-a scos în evidență că natura juridică a obligației pe care și-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată în art.1000 alin.1 din Codul civil, precum și de răspunderea comitenților, pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, ce este reglementată în alin.3 al aceluiași articol.

Astfel, deși legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările, nu conține un preambul care să expună rațiunea adoptării acestei legi, rezultă din chiar prevederile înserate în conținutul acesteia că rațiunea primordială o constituie, neîndoielnic, protejarea intereselor patrimoniale ale persoanei prejudiciate prin accidentele de autovehicule. Că este așa rezultă cu prisosință din prevederile art. 51 din lege, potrivit cărora „ Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acorda și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o alta persoana decât asiguratul.(:::)

În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acorda despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.

În asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obliga sa plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii fata de terțele persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.”

Deci persoana ocrotită prin instituirea obligației de asigurare de răspundere auto este terța persoana prejudiciată prin faptul cauzator de prejudicii și nu autorul acestuia.

Or, câtă vreme cheltuielile de spitalizare acordate de unități spitalicești pentru îngrijirea medicală a victimelor acestor accidente sunt tot consecința accidentului cauzat prin intermediul autovehiculului asigurat, rezultă neîndoielnic că inclusiv acești terți, unitățile spitalicești, sunt incluse în categoria celor prejudiciați prin accident și pentru care trebuie să primeze interesul superior de ocrotire față de o eventuală insolvabilitate a celui direct răspunzător de prejudiciu.

Potrivit dispozițiilor art.49 alin.1 din Legea nr.136/1995, privind asigurările și reasigurările, în temeiul asigurării obligatorii de răspundere pentru pagube produse prin accidente de autovehicule „asiguratorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane, păgubite prin accidente de autovehicule”.

Rezultă că, în cazul în care autovehiculul asigurator obligatoriu în temeiul legii a provocat un accident de circulație soldat cu vătămarea sau decesul unui terț, societatea asiguratoare are obligația de a acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, indiferent în patrimoniul cui se produc acestea.

De altfel, textul art.50 din actul normativ invocat, este foarte tranșant în acest sens, dispunând că „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Rezultă neîndoielnic că răspunderea asiguratorului izvorăște din efectul legii (și evident prin intermediul poliței de asigurare obligatorie încheiat) și nu ca urmare a existenței sau nu a unui contract (chiar și tacit) încheiat între conducătorul autovehiculului implicat în accident și terța persoană vătămată.

În sprijinul acestei opiniei este și Deciziei în interesul legii nr. 1/28.03.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia: „societatea de asigurare are în procesul penal calitatea de asigurător, răspunderea acesteia putând fi angajată în mod direct, fiind statuat și caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare, fapt care exclude asimilarea poziției sale calității de parte responsabilă civilmente”.

De altfel, legea este tranșantă în privința persoanei în sarcina cărora cade obligația de plată a cheltuielilor de spitalizare, prevăzând în mod expres în art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule – în vigoare la data producerii accidentului, că:

“La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele:

1. în caz de vătămare corporală:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din R.;

Conform art. 1041 vechiul Cod civil, solidaritatea pasivă nu se prezumă, ci aceasta trebuie prevăzută expres de lege sau prin convenția părților, fiind necesară o exprimare clară și neîndoielnică a intenției părților în acest sens, respectiv că debitorii se obligă în solidar, iar asemenea mențiuni, ce privesc răspunderea civilă solidară a asigurătorului și asiguratului, se constată că nu se regăsesc în Legea 136/1995 modificată, privind asigurările și reasigurările în R. sau în contractul de asigurare reglementat în Capitolul 2 din același act normativ.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 55 alin. 3 din legea 136/1995, potrivit cărora, despăgubirile se plătesc chiar asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit art. 58 din același act normativ, precum și prevederile art. 50 din Legea 136/1995 modificată.

Mai mult, conform art. 54 din aceeași lege, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă în limitele obligației acestuia.

Din interpretarea coroborată a art. 50 și 54 din Legea 136/1995, rezultă că asigurătorul de răspundere civilă va acorda persoanelor prejudiciate despăgubiri, noțiune care include atât dezdăunările, inclusiv cele privind îngrijirea medicală, precum și cheltuielile de judecată, făcute de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Potrivit dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 34 din O.U.G. nr. 72/2006, persoanele care, prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efectiv ocazionate de asistența medicală acordată, dar prin raportare la dispozițiile anterior menționate acestea sunt societățile de asigurări. Sarcina unităților spitalicești, în baza acestor dispoziții, este de solicita acoperirea prejudiciului, în vederea protejării bugetului de stat, și nu de a dovedi cine este societatea care urmează să răspundă prin efectul legii, obligație îndeplinită în cauză, prin constituirea ca părți civile a unităților spitalicești care au acordat îngrijiri medicale părții vătămate prin accidentul produs de autovehiculul condus de inculpatul G. O. C., rămânând autorităților judiciare, în baza dispozițiilor legale exprese, de a identifica societatea de răspundere civilă auto și de dispune citarea obligatorie a acesteia în procesul penal, urmând să stabilească în sarcina acesteia executarea obligațiilor de plată ce-i revin prin efectul legii.

În consecință, raportat considerentelor de fapt și de drept expuse, C. urmează ca în temeiul disp. art. 421 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală să respingă, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă C. E. și asiguratorul . R.”SA București, împotriva sentinței penale 740 din 02.04.2014, pronunțată de Judecătoria V., pe care o va menține.

Văzând si dispozițiile art. 275 alin. 2 cod proc. pen., privind cheltuielile judiciare cuvenite statului,

Pentru aceste motive,

În numele legii

Decide

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă C. E. și asiguratorul . R.”SA București împotriva sentinței penale 740 din 02.04.2014, pronunțată de Judecătoria V., în dosarul nr._, pe care o menține.

Obligă apelanții la plata sumei de câte 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.11.2014.

Președinte,Judecător,Judecător,

I. E. CiobanuAncuța GabrielaDaniela D.

O. M.

Cu opinie separată în sensul admiterii apelului

asiguratorului, înlăturării dispoziției privind

obligarea sa la despăgubiri către unitățile medicale

și obligării inculpatului la plata acestor despăgubiri.

Grefier,

E. A.

Red./tehn. C.I.E

29.12.2014 – 2 ex.

Jud. V. – jud. L. C. S.

Opinie separată,

Opinia separată vizează doar critica Asigurătorul . R.” SA București referitoare la obligațiile stabilite în sarcina sa la plata sumelor cu care unitățile medicale s-au constituit părți civile.

Urmare a faptei inculpatului, părții civile C. E. i-a fost acordată asistență medicală de către S. Județean de Urgență V. și S. Județean de Ambulanță V..

În cursul procesului penal, acești furnizori de servicii medicale s-au constituit părți civile cu sumele reprezentând cheltuielile efectuate cu asistența medicală acordată părții civile C. E.. Niciuna dintre aceste unități medicale nu a solicitat ca despăgubirile să fie plătite de asigurătorul . R.” SA București.

Răspunderea contractuală a asigurătorului poate fi angajată în procesul penal, însă doar la solicitarea persoanelor păgubite, latura civilă fiind guvernată de principiul disponibilității. Acest principiu lasă la libera apreciere a persoanelor vătămate constituite părți civile în cadrul procesului penal fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să-și dispute obiectul cererii.

Nici S. Județean de Urgență V. și nici S. Județean de Ambulanță V. nu și-au manifestat voința de a fi despăgubite de asigurătorul . R.” SA București, astfel că inculpatul trebuia să fie obligat la repararea prejudiciului în temeiul dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.

Judecător,

O.-M. A. G.

Red./Tehnored.: OMAG

← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 65/2014....		Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 593/2014. Curtea de... →

Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 760/2014. Curtea de Apel IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr. 760/2014. Curtea de Apel IAŞI