Infracţiuni la alte legi speciale. Decizia nr. 1494/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1494/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-10-2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 1494/R
Ședința publică din 25 octombrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE: L. ANI B.
JUDECĂTOR: A. N.
JUDECĂTOR:G. B.
GREFIER: C. U.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de partea civilă ANAF – A.N.V. – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara împotriva sentinței penale nr. 1255/10 mai 2012 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr._ privind pe inculpații M. M. A. și CHEPEȚAN M..
La apelul nominal făcut în ședința publică, pentru inculpatul recurent M. M. A. lipsă, se prezintă avocat ales Mișcuța C., în substituirea avocat ales Kocsis J. I., lipsă fiind inculpata intimată Chepețan M., nereprezentată partea civilă recurentă ANAF – A.N.V. – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara.
P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este reprezentat de procuror E. Badică.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, apărătorul ales al inculpatului intimat M. M. A., avocat Mișcuța C., solicită acordarea unui termen învederând instanței că inculpatul se află în Germania și dorește să se prezinte pentru a beneficia de disp.art. 3201 Cpp.
Instanța pune în discuție cererea de amânare formulată de apărătorul ales al inculpatului intimat M. M. A..
Procurorul solicită respingerea cererii.
Instanța respinge cererea de amânare formulată, întrucât la termenul anterior inculpatului i s-a încuviințat o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător ales și pregătirea apărării, punându-i-se în vedere totodată că acesta este singurul termen acordat în acest sens și nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al inculpatului intimat M. M. A., avocat Mișcuța C., solicită respingerea recursului formulat de partea civilă ca nefondat.
Procurorul solicită respingerea recursului formulat de partea civilă, considerând că prima instanță în mod corect a soluționat latura civilă a cauzei.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria A., nr. 5833/P/2010, înregistrat la Judecătoria A. la data de 11.01.2012, au fost trimiși în judecată inculpații M. M. A. și Chepețan M. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete prevăzută de art. 296 indice 1 alin. 1 lit. l din legea nr. 571/2003.
Prin rechizitoriu s-a reținut căîn data de 18.09.2010, în jurul orelor 08,30 organele de constatare din cadrul Jandarmeriei Române-Inspectoratul de Jandarmi Județean A. au organizat o acțiune specifică în zona pieței din localitatea Pecica, jud.A. în scopul prevenirii și combaterii contravențiilor și infracțiunilor.
Cu această ocazie organele Jandarmeriei i-au identificat pe învinuiții M. M. A. și Chepețan M. în timp ce ofereau spre comercializare martorei S. I. mai multe pachete de țigări marca „P. Mall”, timbrate necorespunzător, aflate în interiorul autoturismului marca Audi A6 cu nr. de înmatriculare HD-615-R.
Procedându-se la efectuarea controlului asupra autoturismului sus menționat în prezența martorului asistent P. I. V., s-a constatat că în interiorul autovehiculului se află cantitatea de 1198 pachete țigarete de diferite mărci (conținând 20 buc/pachet), timbrate cu timbru de Serbia, în total 23.960 fire țigarete.
S-a constatat că întreaga cantitate de țigarete a fost ridicată de către organele Jandarmeriei, fiind predată Direcției Județene de A. și Operațiuni V. A. în baza adeverinței de reținere a bunurilor nr.20EMII . nr._ din data de 20.09.2010.
In urma verificărilor efectuate în cauză s-a stabilit că învinuiții M. M. A. și Chepețan M. nu dețin autorizație de antrepozit fiscal.
Prin sentința penală nr. 1255 din 10 mai 2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, în baza art. 296 indice 1 alin. 1 lit. l din legea nr. 571/2003, au fost condamnați inculpații M. M. A. și Chepețan M. la 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere a de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete
Pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal inculpaților le-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) Cod penal, cu excepția dreptului de a alege.
În baza art. 81, 82 Cod Penal s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal s-a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei închisorii.
S-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 83 Cod Penal, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii de noi infracțiuni în termenul de încercare.
În baza art. 118 alin. 1 lit. f. Cod penal s-a dispus confiscarea cantității de 23.960 de fire de țigarete, ridicate de la inculpați.
În baza art. 109 alin. 4 Cod procedură penală s-.a dispus restituirea către inculpați a unui număr de 30 de pachete de cafea ridicate de la inculpați.
În baza art. 346 raportat la art. 14 Cod procedură penală a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a V. - Direcția R. P. A. și Operațiuni V. Timișoara și pe cale de consecință au fost obligați inculpații la plata către această parte a sumei de 12.025 lei, și respinge restul pretențiilor civile, ca nefondate.
În baza art.191 alin.1 Cod procedură penală a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 200 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
P. a pronunța această hotărâre, Judecătoria A. a reținut următoarele:
În data de 18 septembrie 2010, inculpații M. M. A. și Chepețan M. au fost surprinși de către un echipaj al Jandarmeriei în timp ce comercializau țigări timbrate necorespunzător în zona pieței din localitatea Pecica, județul A.. Cu această ocazie s-a procedat la controlarea autoturismului marca Audi A6, cu nr. de în matriculare HD-615 – R, în care se aflau depozitate produsele. În interiorul autoturismului au fost identificate un nr. de 1198 pachete țigarete de diferite mărci, timbrate necorespunzător, conținând 20 de țigarete/pachet, în total 3.960 fire țigarete.
S-a constatat că fiind audiați în fața instanței, inculpații, deși formal au invocat dreptul de a nu face nici o declarație, prin intermediul concluziilor apărătorului ales și-au declinat responsabilitatea pentru săvârșirea faptei infracționale, arătând, în esență, că nu au avut cunoștință de existența produselor ilicite în interiorul autovehiculului. Inculpații au mai arătat de această manieră în întărirea valorii acestei afirmații că au fost contactați de către o persoană necunoscută, care le-a solicitat să păzească autoturismul anterior menționat pentru un anumit interval de timp.
Aceste aserțiuni ale inculpaților (chiar dacă au fost promovate prin intermediul apărătorului ales, exprimă poziția procesuală a inculpaților, întrucât aceștia au fost prezenți la dezbateri și și-au însușit această apărare, apărătorul unei părți ca și subiect procesual secundar neacționând în procesul penal în mod independent, în nume propriu) au fost înlăturate de instanță, întrucât s-a constatat că nu sunt susținute de nici o altă probă administrată în cauză, astfel că nu li s-a putut reține o valoare probatorie.
Conform principiului aflării adevărului consacrat prin art. 3 Cod procedură penală și reafirmat implicit prin dispozițiile art. 62 Cod procedură penală, prima instanță a reținut organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească toate aspectele cauzei pe bază de probe, în vederea asigurării adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Prin urmare, s-a reținut că în sarcina organelor judiciare cade stabilirea și probarea atât a elementelor ce conturează latura obiectivă a infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților cât și evaluarea aspectului subiectiv al activității ilicite a inculpaților, stabilirea vinovăției acestora în săvârșirea faptelor imputate. Dar, vinovăția, indiferent de formele sale, ca și stare, proces ce ține de interioritatea psihică a persoanei nu se pretează de regulă la o probare directă, aceste aspecte urmând a fi elucidate pornind de la elemente obiective, prin analiza și interpretarea ansamblului împrejurărilor cauzei. S-a mai reținut că acest principiu, cu valoare generică, dar cu deplină și specială aplicabilitate în domeniul evaluării laturii subiective a faptei, a fost statuat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului unde s-a arătat că aprecierea elementelor de fapt trebuie să se bazeze pe principiul probei ‘dincolo de orice îndoială rezonabilă’, dar o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante, iar, în plus poate fi avut în vedere și comportamentul părților în timpul aprecierii probelor (cauza B. A. contra României ).
În lumina acestor principii restrictive, prima instanță a reținut că trebuie considerat rolul prezumției de nevinovăție de care beneficiază orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, sub aspectul său material, ca regulă diriguitoare care împiedică activarea consecințelor penale față de acea persoană în lipsa unor probe suficiente care să să-i ateste vinovăția. Or, s-a constatat că în măsura în care organele judiciare au stabilit elementele laturii obiective și subiective ale faptei puse în sarcina inculpaților, acest rol prohibitiv al prezumției de nevinovăție nu mai este operant, fiind acum în sarcina persoanei acuzate dovedirea existenței anumitor stări sau împrejurări cu semnificație în invalidarea premiselor acuzatoriale reținute de către organele judiciare. Astfel, s-a reținut că principiul general care transpare din prevederile art. 66 alin 1 Cod procedură penală: - ‘învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția’ – este circumscris și limitat prin dispozițiile alineatului 2 ale aceluiași articol (dată fiind poziția sa topografică subsecventă, alineatul 2 derogă de la regula enunțată în alineatul 1), unde se arată că ‘în cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie’. Prin acest text legal se marchează transferul sarcinii probei din sarcina autorităților judiciare în sarcina inculpaților, în măsura în care aceștia încearcă să înfrângă concluziile de vinovăție care emerg din ansamblul probelor administrate în cauză. Deși norma legală amintită vorbește de dreptul învinuitului sau inculpatului de a proba lipsa de temeinice a probelor administrate în acuzare, în situația în care se invocă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, acest drept este convertit într-o obligație procesuală. În cazul în care persoana acuzată nu își exercită posibilitatea de a propune probe și a cere administrarea acestora pentru dovedirea împrejurărilor exoneratoare de răspundere, acestea nu vor putea fi luate în considerare de către instanță la pronunțarea soluției.
S-a constatat că în nici un caz nu poate reveni organelor judiciare care exercită, potrivit legii, acțiunea penală în procesul penal obligația de a proba neveridicitatea susținerilor persoanei acuzate privind incidența faptică a unui caz ce înlătură răspunderea penală, întrucât s-ar crea în sarcina autorităților o obligație excesivă și disproporționată. Sa mai reținut că, consecințele pe plan procesual ale acestui regim probatoriu sunt importante: cât timp din probele administrate în cauză nu s-a putut stabili existența cazului de înlăturare a caracterului penal al faptei invocat de către inculpat, se va putea pronunța o hotărâre de condamnare a inculpatului, cu respectarea condițiilor legii. Aceste considerații cu valoare generală își găsesc o aplicare specială în situația cazurilor de înlăturare a caracterului penal al faptei cu o componentă pronunțată subiectivă ( astfel dacă persoana acuzată invocă inadecvarea sa intelectivă cu privire la anumite circumstanțe de fapt sau indică drept mobil al faptei prevăzute de legea penală o împrejurare care ar putea fi avută în vedere la aprecierea existenței stării de necesitate la momentul comiterii faptei, în lipsa unor probe care să susțină afirmațiile celui acuzat, aceste afirmații nu vor putea fi valorificate de către instanță la pronunțarea soluției, chiar dacă nu s-au administrat probe în sens contrar, care să infirme aceste susțineri). Prima instanță a constatat că aceste concluzii nu sunt însă de natură să infirme sau să atenueze principiul aflării adevărului și principiul oficialității, ca reguli guvernatoare ale procesului penal, astfel că dacă persoana acuzată invocă o astfel de împrejurare exoneratoare de răspundere, organele judiciare sunt obligate să lămurească acest aspect al cauzei pe bază de probe, administrând elementele probatorii propuse de inculpat, sau atunci când este posibil administrând probe din oficiu. Diferența de regim doveditor a cauzelor care înlătură caracterul penal, în special al celor ce vizează câmpul psihic al inculpatului, în raport cu restul elementelor ce se impune a fi dovedite într-o cauză penală, constă în aceea că în situația în care nu s-au putut administra probe care să susțină incidența unor astfel de situații cu efect exonerator de răspundere penală, această împrejurare nu va profita inculpatului. (aserțiunile persoanei acuzate privind existența unui caz de înlăturare a caracterului penal al faptei au aceeași forță probatorie ca și restul declarațiilor sale, fiind necesar a fi confirmate prin alte probe administrate în cauză).
Făcând aplicarea acestor considerații la cauza de față, prima instanță a reținut că inculpații au invocat în esență eroarea de fapt, ca și împrejurare exoneratoare de răspundere penală. Inculpații nu au putut propune nici probă în susținerea afirmațiilor lor și, mai mult, aserțiunile lor prin care arată că o persoană necunoscută le-a cerut să păzească autoturismul pentru un scurt interval de timp sunt lipsite de credibilitate.
Prin urmare, Judecătoria A. a reținut săvârșirea cu vinovăție sub forma intenției, de către inculpați a infracțiunii puse în sarcina lor prin rechizitoriu.
În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, s-a constatat că aceasta rezultă dincolo de orice dubiu din concluziile procesului verbal de constatare a infracțiunii (filele 29 - 32 dosar urmărire penală), bunurile deținute ilicit fiind ridicate de către organele de poliție, precum și cu depozițiile martorei S. I., date în fața organelor de urmărire penală și a instanței. Prima instanță a considerat că această depoziție este de natură totodată să infirme alegațiile inculpaților conform cărora aceștia s-ar fi limitat la a păzi un autoturism ce le-a fost încredințat temporar de o persoană necunoscută, întrucât martora a arătat că a înmânat efectiv o sumă de bani inculpatului M. pentru a achiziționa țigări, precum și faptul că în alte ocazii a mai cumpărat țigări de la inculpata Chepețan M., dovedind astfel că operațiile de comercializare a acestor produse a căror deținere este interzisă era o practică curentă pentru inculpați.
Instanța de fond a reținut de asemenea că inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale pe teritoriul României după cum rezultă din fișa de cazier judiciar de la filele 18, 19 dosar urmărire penală.
Totodată, prima instanță a constatat că fapta inculpaților de a deține în afara antrepozitului fiscal cantitatea totală de 23.960 de țigarete netimbrate sau timbrate necorespunzător întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de deținere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializare pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete, prevăzută de art.296 indice 1 alin. 1 lit. l din legea nr. 571/2003.
La individualizarea sancțiunilor aplicabile inculpaților au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal. Instanța de fond a avut astfel în vedere atitudinea nesinceră a inculpaților în fața instanței, nerecunoașterea faptelor reținute în sarcina lor (deși inculpații s-au prevalat de dreptul de a nu face nici o declarație, cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, au arătat prin intermediul apărătorului ales că nu sunt vinovați de săvârșirea faptei pusă în sarcina lor), dar și de asemenea împrejurarea că inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale pe teritoriul României. Prin urmare, prima instanță a apreciat că pedepsele de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializare pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete prevăzută de art. 296 indice 1 alin. 1 lit. l din legea nr. 571/2003, sunt de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 Cod penal.
Ca pedeapsă accesorie, pe durata și în condițiile stabilite de art.71 Cod penal, inculpaților le-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b),c) Cod penal. Instanța de fond, în temeiul Art. 3 din Protocolul nr. 1. Dreptul de a vota - Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în materie Hotărârea din 30 martie 2004 „Hirst c. Marea Britanie”, nu a interzis interzice inculpaților dreptul a alege reținând că față de natura infracțiunii care a atras pedeapsa accesorie nu se impune interzicerea acestui drept, inculpaților fiindu-le interzis doar dreptul de a fi aleși în autoritățile publice sau în funcții elective publice.
Având în vedere că sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal și întrucât inculpații nu au antecedente penale, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executare efectivă, prima instanță, în baza art. 81 Cod penal a suspendat condiționat executarea pedepsei de 2 ani închisoare ce a fost aplicată inculpaților. În baza art. 82 Cod penal s-a stabilit pentru fiecare inculpat un termen de încercare de 4 ani (compus din durata pedepsei de 2 ani și intervalul de timp de 2 ani), iar în baza art. 359 Cod procedură penală s-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 83 Cod penal privitoare la revocarea suspendării condiționate în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal instanța de fond a suspendat de asemenea executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei închisorii.
În latură civilă prima instanță a constatat că Agenția Națională de Administrare Fiscală Autoritatea Națională a V. s-a constituit parte civilă cu suma de 13.346 lei, reprezentând valoarea accizelor, a taxei pe valoare adăugată și a taxelor vamale aferente produselor ridicate de la inculpat.
În ceea ce privește cadrul procesual al promovării unei acțiuni civile alăturate celei penale, în cazul trimiterii în judecată a unei persoane pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 296 indice 1 alin. 1 lit. L din Legea nr. 571/2003 prima instanță a constatat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate pentru analiza pe fond a acțiunii civile formulate în aceste condiții.
Astfel, s-a reținut că o acțiune civilă este inadmisibilă în cadrul unui proces penal în situația infracțiunilor denumite generic în doctrina penală „ infracțiuni de pericol” Într-o primă accepție a sintagmei – relevantă în această problematică, acest taxon cuprinde normele ce incriminează penal o acțiune/inacțiune prin a cărei săvârșire se creează o stare de pericol pentru o anumită valoare socială ocrotită de norma legală, în sensul că deși acțiunea/inacțiunea nu e îndreptată în mod direct și nemijlocit împotriva valorii ocrotite, această activitate poate crea cadrul, prilejul pentru lezarea obiectului ocrotit, fără ca efectul pernicios (eventual) să fie un rezultat nemijlocit și necesar al activității incriminate. Exemplul tipic al acestei categorii infracționale este dat de infracțiunile la regimul circulației, prin a căror incriminare se tinde la protejarea unor valori obiective – viața, integritatea corporală și a bunurilor participanților la trafic – fără ca faptele prevăzute ca infracțiuni de această natură să vizeze în mod nemijlocit obiectul ocrotit. Prin urmare s-a reținut că elementul definitoriu, de esența acestor infracțiuni este că lezarea valorii ocrotite este numai eventuală, ipotetică, condiționată de activizarea în urma săvârșirii acestor fapte a unor factori, agenți care vor produce rezultatul pernicios pentru obiectul ocrotit. (astfel, conducerea unui autovehicul sub influența băuturilor alcoolice nu reprezintă în mod intrinsec o lezare a valorilor antemenționate, dar poate favoriza un asemenea rezultat prin efectele specifice asupra stării psihofizice a conducătorului autovehiculului).
S-a mai reținut că a doua accepțiune a noțiunii perifrastice „infracțiuni de pericol” – cele la care obiectul ocrotit nu se exprimă într-o valoare materială, exemplul tipic fiind infracțiunea de amenințare – nu prezintă relevanță în analizarea problematicii cadrului acțiuni civile în procesul penal.
Prin urmare, prima instanță a observat diferențierea netă a infracțiunii prevăzute de art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003, în raport cu categoriile infracționale anterior menționate. Astfel, s-a reținut că în cazul infracțiunii prevăzute de art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 lezarea valorii ocrotite – asigurarea colectării veniturilor la bugetul de stat prin plata accizelor – este certă, iar nu doar eventuală, din moment ce produsele ce fac obiectul infracțiunii au fost eliberate spre consum cu nerespectarea prevederilor legale, fapt ce a generat în mod sincron, obligația de plată a accizelor.
Potrivit art. 206 indice 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, s-a reținut că eliberarea pentru consum reprezintă: a) ieșirea produselor accizabile, inclusiv neregulamentară, dintr-un regim suspensiv de accize; b) deținerea de produse accizabile în afara unui regim suspensiv de accize pentru care accizele nu au fost percepute în conformitate cu dispozițiile prezentului capitol; c) producerea de produse accizabile, inclusiv neregulamentară, în afara unui regim suspensiv de accize; d) importul de produse accizabile, chiar și neregulamentar, cu excepția cazului în care produsele accizabile sunt plasate, imediat după import, în regim suspensiv de accize; e) utilizarea de produse accizabile în interiorul antrepozitului fiscal altfel decât ca materie primă.
Din însăși analiza textuală a normei incriminatorii - art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 – prima instanță a constatat că rezultă în mod univoc că a deține produse purtătoare de accize în afara antrepozitului fiscal, în condițiile acestui text de lege echivalează, este un succedaneu al unei acțiuni de sustragere de la plata accizelor și taxelor aferente acelor bunuri. Astfel, s-a reținut că în toate situațiile constatarea săvârșirii de către o persoană a infracțiunii ce face obiectul prezentei cauze implică cu necesitate constatarea sustragerii aceleiași persoane de la plata obligațiilor bănești către bugetul de stat, ce îi reveneau în legătură cu produsele purtătoare de accize. S-a constatat că aceasta concluzie este impusă de coroborarea textului incriminator al infracțiunii cu prevederile art. 206 indice 61 din Legea nr. 571/2003 - care prevede condițiile în care pot fi eliberate spre consum produsele accizabile supuse marcării. Conform art. art. 206 indice 61 din Legea nr. 571/2003:
S-a mai reținut că: (1) Prevederile prezentei secțiuni se aplică următoarelor produse accizabile: a) produse intermediare și alcool etilic, cu excepțiile prevăzute prin normele metodologice; b) tutun prelucrat. (2) Nu este supus obligației de marcare orice produs accizabil scutit de la plata accizelor. (3) Produsele accizabile prevăzute la alin. (1) pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul României numai dacă acestea sunt marcate conform prevederilor prezentei secțiuni.
Prima instanță a constatat că din analiza conjugată a acestor două texte de lege rezultă că eliberarea spre consum (prin deținere în afara unui antrepozit autorizat ) a produselor supuse obligației de marcare implică sustragerea de la plata accizelor, precum și crearea unui prejudiciu efectiv, iar nu doar crearea unei stări de pericol prin favorizarea unei posibile sustrageri, eventuale, a actantului de la plata obligațiilor ce-i revin către bugetul de stat. Aceasta, deoarece prin eliberarea spre consum a unor produse nemarcate conform obligației legale, aceste bunuri capătă un caracter ilicit, nemaiputând fi introduse în circuitul civil și regularizate prin plata ulterioară a accizelor datorate. În aceste condiții, sustragerea de la plata accizelor apare ca un fapt consumat, revolut – implicat cu necesitate de operația de deținere în cunoștință de cauză a acestor bunuri cu neobservarea condițiilor legii.
Prin urmare, s-a constatat că se poate trage un paralelism evident între infracțiunea de contrabandă – reglementată de art. 270 din –Legea nr. 86/2006 și infracțiunea prevăzută de art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 întrucât în cazul celor două infracțiuni simpla săvârșire (în forma de vinovăție intențională) a acțiunii ce reprezintă elementul material al infracțiunii pune în evidență în mod intrinsec și elementul subiectiv fraudulos reprezentat de intenția de sustragere de la plata obligațiilor către bugetul de stat. În situația ambelor infracțiuni, în urma realizării elementului material al acestora, bunurile ce reprezintă obiectul material al infracțiunilor capătă un caracter ilicit (fiind asimilate bunurilor produse prin fapte infracționale) și nu mai pot fi reintroduse în circuitul civil, iar intenția de prejudiciere a bugetului de stat este prezumată la modul absolut. Raportat la această prezumție, s-a reținut că o dată dovedită acțiunea ce reprezintă elementul material și vinovăția cerută de lege la săvârșirea acestuia nu ar fi admisibilă în cazul nici unei din cele două infracțiuni, o apărare a făptuitorului care ar învedera organelor judiciare că la săvârșirea faptei nu a avut în vedere o sustragere de la plata obligațiilor financiare către bugetul de stat. (cu titlu exemplificativ, o persoană care ar introduce bunuri în țară prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal nu ar putea pretinde în cadrul acțiunii penale promovate împotriva sa că a avut în vedere la momentul săvârșirii faptei plata ulterioară a taxelor legale aferente).
S-a constatat că un al doilea argument de natură să valideze teza admisibilității acțiunii civile conexe celei penale în cazul infracțiunii prevăzute de art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 este chiar argumentul legal:
Astfel, potrivit art. 206 indice 21 alin. 7 din Legea nr. 571/2003: (7) Deținerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora, iar potrivit art. 206 indice 9 din Legea nr. 571/2003: (1) Persoana plătitoare de accize care au devenit exigibile este: a) (…) b) în ceea ce privește deținerea unor produse accizabile, astfel cum se menționează la art. 206^7 alin. (1) lit. b): persoana care deține produsele accizabile sau orice altă persoană implicată în deținerea acestora;
Prin urmare, s-a reținut că rezultă pe cale de consecuție că este admisibilă prin însuși efectul legii o acțiune civilă îndreptată împotriva făptuitorului acțiunii ce reprezintă chiar elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003. În aceste condiții s-a constatat că nu se poate susține că o asemenea acțiune ar fi inadmisibilă în cadrul procesului penal, cât timp este definită prin lege posibilitatea obligării la plata accizelor a deținătorului produselor enumerate în conținutul textului incriminator.
S-a reținut că nu prezintă relevanță proveniența produselor deținute în mod neregulat (împrejurarea dacă făptuitorul este primul deținător în aceste condiții al bunurilor sau nu) pentru a atrage incidența textelor legale mai sus amintite: este suficient să se demonstreze faptul obiectiv al deținerii produselor accizabile, fără a avea aplicate marcajele corespunzătoare, în afara antrepozitului fiscal.
Îl al treilea rând, prima instanță a constatat că nu s-ar putea susține că noțiunea de infracțiune generatoare de prejudiciu are o sferă de aplicabilitate restrânsă în sensul că ar viza doar acțiunile primare generatoare ale prejudiciului, cu excluderea acțiunilor derivate, conexe, prin care se tinde la conservarea stării prejudiciabile, originate prin acțiunea ilicită inițială. Exemplul tipic al acestei categorii secunde de infracțiuni îl reprezintă infracțiunea de tăinuire, ca și infracțiune conexă unei infracțiuni generatoare de prejudiciu: este unanim recunoscută în doctrina și practica judiciară posibilitatea promovării unei acțiuni civile îndreptate împotriva tăinuitorului bunurilor provenind dintr-o infracțiune, în aceleași condiții ca și împotriva autorului infracțiunii primare.
Astfel, s-a reținut că deși deținerea unor produse accizabile în afara antrepozitului fiscal cu neobservarea condițiilor legale nu implică cu necesitate realizarea de către aceeași persoană a operației de scoatere a bunurilor dintr-un regim suspensiv (actanții celor două operații pot fi persoane diferite), deținerea acestor produse în mod ilicit tinde la conservarea stării alegitime, generatoare de efecte prejudiciabile născută prin sustragerea bunului dintr-un regim suspensiv.
Prin urmare, prima instanță a apreciat ca admisibilă promovarea și soluționarea unei acțiuni civile alăturate acțiunii penale cu privire la infracțiunea prevăzută de art. art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 îndreptate împotriva inculpatului și având ca obiect valoarea accizelor și a taxei pe valoare adăugată aferente bunurilor ce fac obiectul infracțiunii.
Cu privire la pretențiile solicitate de către partea civilă s-a reținut că acestea sunt parțial întemeiate, valoarea accizelor și a taxei pe valoare adăugată - în cuantum de 7409 lei, respectiv, 4616 lei fiind explicitată de către partea civilă prin înscrisul de la filele 12 -14 dosar și calculată conform algoritmului legal.
În ceea ce privește valoarea taxelor vamale, prima instanță a apreciat ca inadmisibilă această solicitare, nefiind vorba de un prejudiciu aferent infracțiunii prevăzută de art. art. 296 indice 1 lit. l din Legea nr. 571/2003.
Prin urmare, în baza art. 346 raportat la art. 14 Cod procedură penală a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală Autoritatea Națională a V. și pe cale de consecință au fost obligați în solidar la plata către această parte a sumei de 12.025 lei
În baza art. 118 alin. 1 lit. f. s-a dispus confiscarea cantității de 23.960 de fire de țigarete, ridicate de la inculpat.
Întrucât inculpații au fost condamnați, în baza art. 349 Cod procedură penală raportat la art. 191 Cod procedură penală, prima instanță i-a obligat și la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de câte 200 lei fiecare.
Împotriva sentinței penale nr. 1255/10.05.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ a declarat recurs, în termen legal, partea civilă ANAF – ANV – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara, solicitând obligarea inculpaților la plata integrală a prejudiciului și a obligațiilor accesorii.
În motivarea recursului, s-a arătat că prin sentința penală nr. 1255/10.05.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, inculpații au fost obligați la plata sumei de 12.025 lei cu titlu de despăgubiri civile în situația în care autoritatea vamală s-a constituit ca parte civilă cu suma de 16.346 lei plus obligațiile de plată accesorii stabilite de la data săvârșirii faptei și până la data achitării integrale a obligației de plată principale. S-.a arătat că raportat la faptul că în sarcina inculpaților a fost reținută săvârșirea infracțiunii de deținere în afara anterpozitului fiscal a produselor accizabile suspuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător, se apreciază că în speță sunt incidente prevederile legislației vamale europene cu privire la deținerea în interiorul spațiului vamal comunitar a unor mărfuri necomunitare pentru care nu au fost îndeplinite formalități de import, fiind relevant din acest punct de vedere faptul că țigaretele depistate au aplicat marcaj fiscal aparținând Republicii Serbia dar nu au timbru fiscal românesc sens în care inculpații trebuia să aibă reprezentarea faptului că aceste țigarete au fost introduse ilegal în țară, fără ca pentru ele să se plătească drepturile de import aferente
S-a mai arătat în motivele de recurs că art. 202 din Regulamentul (CEE) nr. 291/92 de instituirea a Codului Vamal stipulează următoarele: „ 1. O datorie vamală la import poate să ia naștere prin: a) introducerea ilegală pe teritoriul vamal al Comunității a mărfurilor supuse drepturilor de import sau b) introducerea ilegală într-o altă parte pe acel teritoriu a unor mărfuri amplasate într-o zonă liberă sau antrepozit liber. În sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă disp.art. 38 – 41 și art. 177 a doua liniuță. 2. Datoria vamală se naște în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal (…) 3. debitorii vamali sunt: - persoana care introduce ilegal astfel de mărfuri; orice persoană care a participat la introducerea ilegală a mărfurilor și care știa sau ar fi trebuit să știe în mod normal că o astfel de introducere este ilegală; orice persoană care a dobândit sau deținut mărfurile în cauză și care știa sau ar fi trebuit să știe, în mod normal, în momentul achiziționării sau primirii mărfurilor, că ele au fost introduse ilegal.”
Totodată se arată că raportat la momentul nașterii datoriei vamale așa cum este el definit de textele legale, se consideră că în speță sunt incidente prevederile art. 119 alin. 1 din OUG nr.92/3003 care prevede că „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere” iar în conformitate cu art. 120 alin. 1 C.pr.fisc. „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”.
Analizând recursul declarat de partea civilă prin prisma motivelor invocate de aceasta și din oficiu, conform art. 3856 alin. 3 C.p.p, instanța constată că este întemeiat în ceea ce privește neacordarea penalităților de întârziere și dobânzilor, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 172 C.p.p., pentru următoarele considerente:
În prealabil, instanța constată că partea civilă a criticat hotărârea numai în ceea ce privește latura civilă a cauzei, astfel că potrivit art. 3856 C.p.p. numai acest aspect formează obiectul analizei recursului, celelalte dobândind caracter definitiv.
În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în prezenta cauză instanța reține că Autoritatea Națională a V. prin reprezentant – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara s-a constituit partea civilă cu suma de 16.346 lei, cu majorări de întârziere de la data săvârșirii faptei până la data plății integrale a debitului.
P. admiterea acțiunii civile formulată în cadrul procesului penal, este necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, partea care invocă producerea unui prejudiciu material sau moral prin săvârșirea infracțiunii trebuie să dovedească existența acestuia, a faptei cauzatoare de prejudiciu, a legăturii de cauzalitate, precum și a vinovăției persoanei în cauză.
Fapta ilicită este reprezentată de infracțiunile prev. de art.2961 alin.l lit.l din Legea nr.571/2003, iar raportul de cauzalitate trebuie stabilit între această faptă și prejudiciul solicitat în cauză. Astfel, în mod corect prima instanță a stabilit existența unui prejudiciu material în cuantum de 12.025 lei, reprezentat de sumele de bani constând în accize și TVA. În speță, nu există legătură de cauzalitate între infracțiunea reținută în sarcina inculpaților, aceea prev. de art. 2961 alin. 1 lit. l din Legea nr. 571/2003 și prejudiciul constând în taxele vamale pretins de partea civilă ANAF – Autoritatea Națională a V. – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara. Potrivit dispozițiilor art. 998, 999 C.civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Față de inculpații M. M. A. și Chepețan M. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de contrabandă prev. de art.270 al.3 din Legea 86/2006, astfel că instanța nu a fost sesizată cu privire la introducerea nelegală în țară a bunurilor pentru care se datorau taxele vamale.
Potrivit cererii de constituire de parte civilă (fila 14 dosar fond), partea civilă Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara a solicitat obligarea inculpaților la plata atât a sumei datorate cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului consolidat al statului și nerecuperat, dar și a dobânzilor și penalităților aferente până la data plății efective a debitului.
Potrivit dispozițiilor art. 119 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”, iar conform art. 120 alin. 1 din același act normativ „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”. Față de aceste prevederi, instanța de recurs reține că există o evaluare legală a beneficiului nerealizat, astfel că instanța de fond în mod greșit nu a făcut aplicarea dispozițiilor legale sus menționate.
Astfel fiind, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală instanța va admite recursul declarat de partea civilă ANAF – A.N.V. – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara împotriva sentinței penale nr. 1255/10 mai 2012 a Judecătoriei A..
Va fi casată în parte sentința penală recurată și rejudecând, vor fi obligați inculpații și la plata dobânzilor și penalităților de întârziere calmate la suma de 12.025 lei, de la data săvârșirii faptei până la data achitării integrale a obligației de plată principale.
Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței penale recurate, care nu contravin prezentei decizii.
Văzând și disp. 192 al. 3 Cpp.,
P. ACESTE MOTIVE
ÎN N. LEGII
DECIDE
În temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d Cpp admite recursul formulat de partea civilă ANAF – A.N.V. – Direcția R. pentru A. și Operațiuni V. Timișoara împotriva sentinței penale nr. 1255/10 mai 2012 a Judecătoriei A..
Casează în parte sentința penală recurată și rejudecând:
Obligă inculpații și la plata dobânzilor și penalităților de întârziere calmate la suma de 12.025 lei, de la data săvârșirii faptei până la data achitării integrale a obligației de plată principale.
Menține în rest dispozițiile sentinței penale recurate, care nu contravin prezentei decizii.
În baza art. 192 al. 3 Cpp cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 25.10.2012.
Președinte, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
L. Ani B. A. N. G. bugarsky
Grefier,
C. U.
| ← Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 1443/2012. Curtea... | Infracţiuni la regimul vamal. Legea 141/1997, Legea 86/2006.... → |
|---|
