Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 690/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 690/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-09-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ operator 2711
DECIZIE PENALĂ Nr. 690/2014
Ședința publică de la 11 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Judecător L. Ani B.
Grefier A. J.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M. V., din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara.
Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de P. de pe lângă J. Timișoara și partea civilă B. V. P. împotriva sentinței penale nr. 1819 din 28.04.2014 pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul intimat A. M., asistat de avocat G. M., lipsă partea civilă apelantă, reprezentată de avocat M. F., în substituirea avocatului Z. C..
Procedura de citare îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorii depun la dosar împuterniciri avocațiale, motive de apel pentru partea civilă și concluzii scrise pentru inculpat.
Apărătorul părții civile solicită în probațiune efectuarea unei expertize medico legale, care să constate mecanism ul producerii leziunilor părții vătămate, precum și numărul zilelor de îngrijiri medicale.
Apărătorul inculpatului se opune admiterii acestei probe, motivat de fpatul că la dosar există certificate medico legale, care descriu leziunile suferite atât de inculpat, cât și de partea vătămată.
Procurorul apreciază că o asemenea probă este utilă, întrucât certificatele medico legale nu atestă numărul total al zilelor de îngrijiri medicale.
Instanța, în deliberare, respinge cererea formulată în apărarea părții civile, având ca obiect efectuarea unei expertize medico legale, apreciind că la dosar există suficiente acte medicale care vor fi analizate, raportat și la declarațiile martorilor și celelalte probe administrate.
Instanța a procedat la audierea inculpatului, declarația acestuia fiind consemnată în scris și atașată în filă separată la dosar.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Procurorul susține apelul declarat de P. de pe lângă J. Timișoara, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței penale nr. 1819/2014 a Judecătoriei Timișoara și pronunțarea unei noi hotărâri, întrucât sentința penală este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 193 al.2 c.p cu aplic.art. 5 c.p. Arată că față de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești s-a dovedit existența faptei reținută în sarcina inculpatului și s-a răsturnat prezumția de nevinovăție, astfel că se impune condamnarea acestuia la o pedeapsă cu închisoarea, în funcție de legea penală care se identifică a fi mai favorabilă.
Apărătorul părții civile apelante solicită admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pe fond, condamnarea inculpatului pentru infracțiunea dedusă judecății și obligarea acestuia la plata despăgubirilor. Susține apelul declarat de P. de pe lângă J. Timișoara.
Apărătorul inculpatului intimat solicită respingerea apelurilor declarate de P. și partea civilă și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, care în mod corect a reținut că acuzarea nu a făcut dovada dincolo de orice dubiu rezonabil că a inculpatul a îmbrâncit partea vătămată, nedovedindu-se că leziunile traumatice ale părții vătămate sunt consecința directă a acțiunii inculpatului.
Inculpatul intimat, având ultimul cuvânt, arată că este nevinovat.
C.
Deliberând asupra cauzei penale de față constată următoarele:
Prin sentința penală nr.1819/28.04.2014 pronunțata de Judecatoria Timisoara in dosar nr._, in baza art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit.c C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. M., sub aspectul săvârșirii de lovire sau alte violențe, prev. de art.193 alin.2 C.pen., cu aplic.art.5 C.pen..
În baza în temeiul art. 397 alin.1, rap.la art. 25 alin.1 C.proc.pen, s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de partea civilă B. V. P..
În temeiul art. 276 alin.6 C.proc.pen. s-a respins cererea părții civile B. V. P. de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a retinut urmatoarele:
Prin rechizitoriul nr. 8765/P/2011 din 07.06.2013 al Parchetului de pe lângă J. Timișoara înregistrat pe rolul instantei la data de 20.06.2013 sub nr. _, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului A. M., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prev. de art. 181 al.1 C.penal 1969.
În fapt, prin actul de inculpare, s-a reținut că care în data de 28.05.2011, în jurul orelor 19:30, inculpatul A. M. a lovit-o de mai multe ori pe partea vătămată B. V. P., creându-i acesteia leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 50 zile de îngrijiri medicale.
La termenul de judecată din 05.09.2013, partea vătămată B. V. P. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma totală de 55 000 lei, 10 000 lei reprezentând daune materiale și 45 000 lei reprezentând daune morale.
La termenul de judecată din 17.10.2013, inculpatul prin apărătorul său ales a invocat excepția nelegalei sesizări a instanței, excepție care a fost respinsă de instanță pentru motivele detaliate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.
Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța a retinut următoarea situație de fapt:
În data de 28.05.2011, în jurul orelor 18:00 inculpatul A. M. s-a deplasat cu autoturismul marca Hyundai de culoare bej pe .. 6, din Timișoara, pentru a-i transporta pe bunicii săi(martorii U. G. și U. A., care se aflau în vizită la martora P.), parcând autoturismul în dreptul unui imobil, într-o parcare amenajată, care deservea cabinetul medical al tatălui persoanei vătămate B. V. P.. La scurt timp acesta din urmă a sosit în zonă la volanul autoturismului său, marca Peugeot, și neavând loc de parcare a blocat autoturismul ce aparținea inculpatului A. M..În jurul orelor 19:30 inculpatul s-a întors la autoturism împreună cu bunicii săi, U. G. și U. A., pentru a pleca însă, văzând că nu poate ieși deoarece este blocat, a claxonat determinând ieșirea din imobil a persoanei vătămate B. V., care ținea în mână o geantă.În urma unor schimburi de replici între cei doi conducători auto, persona vătămată s-a urcat în autoturismul său și a făcut o manevră pentru a debloca autoturismul inculpatului, însă observând că are oglinda retrovizoare din partea stângă spartă, a dat mașina în marșarier pentru a o bloca din nou și a cere explicații inculpatului. Astfel, persoana vătămată a coborât din autoturism și s-a dus la autoturismul inculpatului A. M., unde a purtat cu acesta discuții prin geamul întredeschis al mașinii inculpatului.Ulterior acestui moment, urmare a deschiderii portierei de către partea vătămată instanța a retinut că inculpatul a coborât în mod voluntar din mașina sa, iar nu determinat, prin acțiuni violente, de către persoana vătămată să facă acest lucru, sub acest aspect fiind contradictorii înseși declarațiile acestuia(f.19,42,45,47,118,121up, f.40 dosar instanță), potrivit cărora ar fi fost tras din mașină de către persoana vătămată, care mai apoi l-ar fi lovit cu un obiect contondent peste mâini, iar apoi îmbrâncit și lovit cu pumnii și picioarele. Astfel, din cuprinsul probelor administrate în cauză, între care un rol important îl dețin imaginile stocate de suportul optic pus la dispoziția organelor de urmărire penală de înseși persoana vătămată, a rezultat în mod cert că inculpatul A. M. a coborât de bunăvoie din autoturismul său, l-a îmbrâncit pe persoana vătămată în timp ce aceasta indica spre mașina sa, cerând explicații în legătură cu oglinda găsită ruptă, după care din mașina inculpatului a coborât și numitul U. G. care l-a lovit pe B. V. în zona capului cu pumnul, fapt ce l-a determinat pe acesta din urmă să adopte o atitudine de apărare din fața celor doi, A. M. și U. G., retrăgându-se cu spatele. La un moment dat, cei trei au ieșit din raza de acoperire a camerelor de supraveghere montate în dreptul cabinetului medical sus-indicat, așa încât situația de fapt ce a urmat nu se poate contura decât prin analiza declarațiilor părților și ale martorilor audiați în cauză.
Sub acest aspect, procedând la examinarea și evaluarea materialului probator administrat atât în cursul urmăririi penale, dar și cu prilejul cercetării judecătorești, instanța a retinut că, deși inițial în cauză s-a dispus de două ori scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului A. M. prin ordonanțele din 06.06.2012, respectiv 15.12.2012, ca urmare a infirmării acestor soluții de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă J. Timișoara s-a dispus,prin rechizitoriul nr. 8765/P/2011/07.06.2013 trimiterea în judecată a inculpatului, reținându-se săvârșirea de către acesta a infracțiunii de vătămare corporală,prev. de art.181 C.pen.1969, precizându-se că mijloacele și modalitățile concrete de săvârșire a acesteia au constat în îmbrâncirea persoanei vătămate care a căzut, precum și lovirea acesteia cu mâinile și picioarele, creându-i acesteia leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 50 de zile de îngrijiri medicale, aspecte ce rezultă din cuprinsul certificatului medico-legal nr.663/31.05.2011 (f.18,90,91 u.p.)
Potrivit certificatului medico-legal nr. 663 din 31.05.2011 eliberat de Institutul de Medicină Legală Timișoara persoana vătămată B. V. P. a suferit leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu și/sau de corpuri dure, leziuni ce au necesitat 50 zile îngrijire medicală și pot avea o vechime din data de 28.05.2011. (f.18, 90, 91), însă instanța a apreciat pe, de o parte că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul ar fi îmbrâncit pe partea vătămată, determinând căderea acesteia pe asfalt și nici că ar fi lovit-o cu mâinile și picioarele, iar, pe de altă parte că nu s-a putut concluziona că leziunile persoanei vătămate, certificate prin actele medicale, ar fi consecința directă a unor acțiuni de lovire provenite din partea inculpatului.
În acest context, instanța a retinut că în ceea ce privește situația de fapt existentă între părți în momentul ulterior îndepărtării acestora de autoturismele ce le aparțineau, aceasta este reflectată de probele directe (declarația inculpatului, a persoanei vătămate, precum și ale martorilor U. G. și U. A.), precum și de cele indirecte (martorii P. O., M. A., S. D., P. G. și A. D., care au relatat aspecte din incidentul existent între părți în urma discuțiilor purtate cu inculpatul și cu persoana vătămată).
În analiza probelor directe administrate în cele două faze ale procesului penal, instanța a reținut, sub un prim aspect, constanța declarațiilor inculpatului(f.19, 42, 45,47,118,121 dosar u.p, f.40 dosar instanță) care, coroborate cu declarațiile numiților U. G.(f.33,f.35 dosar u.p.) și U. A. (f.57, 58 dosar u.p., f.70), prin raportare la caracterul lor divizibil și necondiționat, constituie mijloace de probă de natură a face imposibil de stabilit momentul și circumstanțele concrete în care s-au produs vătămările pretinse de persoana vătămată B. V. P.. Astfel, atât inculpatul, cât și martorii sus-arătați certifică faptul că cele două părți din cauză au căzut la un moment dat pe carosabil, persoana vătămată fiind cea care ar fi lovit pe inculpat, provocând astfel căderea în grup a celor trei. Sub acest aspect, instanța a apreciat ca nerelevantă poziția adoptată de către martora U. A. în cursul cercetării judecătorești (f.70), potrivit căreia nu-și mai amintește dacă cele două părți din cauză ar fi căzut la pământ, o astfel de relatare urmând a fi avută în vedere atât prin raportare la vârsta persoanei audiate, dar și la timpul îndelungat scurs de la evenimentul în discuție.
Este adevărat că în momentul în care cei trei- persoana vătămată, inculpatul și numitul U. G.-se îndepărtau de mașini, imaginile surprinse de camerele de supraveghere amplasate în zonă îl prezintă pe cel dintâi într-o poziție de apărare, mergând cu spatele, în timp ce ceilalți doi se îndreptau către el, fapt ce ar crea presupunerea că declarația persoanei vătămate, în sensul că ar fi fost lovită și împinsă de către inculpat, cu consecința căderii sale pe mâna dreaptă, ar corespunde realității. Cu toate acestea, instanța a considerat că o astfel de presupunere nu poate sta la baza constatării vinovăției inculpatului, reținând sub acest aspect și concepția Curții europene a drepturilor omului, potrivit căreia în considerarea prezumției de nevinovăție, ca drept fundamental ce urmărește asigurarea echitabilității procesului penal, sunt permise prezumțiile de fapt și de drept, cu condiția ca ele să fie păstrate în limite rezonabile și să nu fie arbitrare. Or, în situația de față, presupunerea că mersul cu spatele al persoanei vătămate ar fi fost urmat de agresarea sa, prin lovire, de către inculpat, nu se încadrează în sfera rezonabilității impuse de jurisprudența Curții, cu atât mai mult cu cât nici declarațiile numitului B. V. P. nu sunt de natură a reliefa o situație certă și concretă sub acest aspect.
În acest sens, instanța a constatat mai multe contradicții existente în declarațiile persoanei vătămate, relevantă în contextul faptic de față, fiind tocmai cea privind modul în care ar fi fost agresată. Astfel, dacă în plângerea penală adresată organelor de urmărire penală la data de 26.07.2011(f.16-17 dosar u.p.) și în declarația dată în fața acestora (f.61 u.p. )aceasta a susținut că a fost lovită de către inculpat mai întâi cu piciorul în șoldul stâng, iar apoi în continuare cu piciorul, fapt ce a determinat-o să se dezechilibreze, în fața instanței (f.58) a prezentat o altă situație de fapt, susținând că în realitate inculpatul i-ar fi pus piedică, după care l-ar fi împins, fapt ce a generat căderea sa pe mâna dreaptă. Or, tocmai această inconstanță a declarațiilor acesteia determină instanța să aibă serioase îndoieli cu privire la faptul că aspectele astfel relatate ar corespunde realității. De altfel, declarațiile sale nu se coroborează nici cu cele ale martorului propus chiar de persoana vătămată, numitul S. D. care, în relatările sale (f.110 u.p., f.71) nu a făcut vorbire despre faptul că persoana vătămată ar fi fost lovită sau îmbrâncită, arătând doar că a aflat de la aceasta că, în timp ce se deplasa cu spatele a căzut pe mâna pe care ulterior a văzut-o gipsată.
Nu lipsit de importanță este și faptul că, dacă inițial B. V. a negat faptul că ar fi lovit pe inculpat sau pe bunicul acestuia, U. G.(f.16, f.61 u.p., f. 58), după care, în momentul în care s-a pus problema de a fi cercetat în calitate de inculpat, în considerarea leziunilor suferite de numitul A. M., atestate de certificatul medico-legal(f.56), a încercat să nuanțeze starea de fapt, arătând că e posibil ca în încercarea de a se apăra să-i fi lovit pe aceștia cu brațele, așa încât instanța are rezerve față de sinceritatea declarațiilor sale.
În ceea ce privește probele indirecte administrate în cauză, instanța a constatat că martorul P. O., propus de către persoana vătămată în susținerea plângerii sale, a făcut la rândul său declarații contradictorii, care nu sunt astfel în măsură să stabilească în ce anume ar consta fapta ce se impută inculpatului alb M.. Astfel, în cursul urmăririi penale (f. 77), în declarația dată la 05.10.2011, acesta a susținut că persoana vătămată s-ar fi întors în cabinetul medical după finalul altercației cu inculpatul, moment în care ar fi acuzat dureri la încheietura mâinii. Se constată însă că momentul revenirii în acea seară, după terminarea ploii, în cabinetul medical, nu este confirmat de nicio altă probă din dosar, nici chiar de declarația părții vătămate, iar în ceea ce privește durerile pe care aceasta le acuza la mână, martorul își manifestă incertitudinea cu privire la acestea în momentul audierii sale de către instanță (f.102), aspecte ce conturează dubiul cu privire la modul și modalitățile de producere a leziunilor pretinse de B. V..
La rândul său, martora propusă tot de către persoana vătămată, numita M.( actualmente S.) A. nu a putut preciza cu exactitate momentul în care persoana vătămată i-a povestit despre incidentul cu inculpatul sau despre cel în care aceasta s-ar fi deplasat la medic. Astfel, în cursul urmăririi penale, martora a relatat că în aceeași seară în care persoana vătămată ar fi fost victima agresiunii din partea inculpatului, aceatsa s-ar fi întâlnit cu martora în discuție,cu care la acea vreme se afla în relații apropiate(f.78u.p.), pentru ca în fața instanței să revină asupra momentului în care cei doi s-au întâlnit, susținând că această discuție, urmată de recomandările martorei, în sensul ca partea vătămată să fie consultată de către un medic, a avut loc a doua zi(f.113-114). Or, o astfel de chestiune reprezintă singurul aspect pe care martora l-ar fi putut percepe în mod direct și nealterat așa încât, dată fiind inconstanța sa în declarații, coroborată cu caracterul indirect al aspectelor referitoare la presupusul incident, declarația sa nu poate fi privită de instanță ca o probă certa de natură a conduce la stabilirea vinovăției inculpatului.
Audiați în cursul cercetării judecătorești, în considerarea dreptului la apărare al inculpatului, martorii P. A. (f.80) și A. D. (f.82) nu au fost în măsură să clarifice situația de fapt existentă între părți la data de 28.05.2014, din cuprinsul declarațiilor celei dintâi reieșind într-adevăr faptul că, la câteva zile după data sus-arătată, persoana vătămată avea un pansament la mână, aspect ce se coroborează cu actele medicale depuse de aceasta din urmă, fără însă ca o astfel de mărturie să fie aptă a stabili adevărul juridic ce se cere a fi clarificat în cauză.
În contextul situației mai sus expuse, cât privește infracțiunea prev. de art. 181 alin.1 C.pen.1969, cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, instanța a reținut mai întâi că la data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal, care în art. 193 alin.2 C.pen. pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amendă, fapta de lovire sau alte violențe prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Având în vedere că față de vechea reglementare, noua lege penală prevede pentru infracțiunea în discuție pedeapsa închisorii alternativ cu amenda penală, instanța a reținut aplicarea disp.art. 193 alin.2 C.pen., ca lege penală mai favorabilă pentru inculpat, având în vedere și dispozițiile art. 5 C.pen.
Raportând situația de fapt descrisă anterior la conținutul constitutiv al infracțiunii de lovire și alte violențe, prev. de art. 193 alin.2 C.pen., instanța a constatat însă că nu se poate stabili cu certitudine care este elementul material ce caracterizează infracțiunea, respectiv acțiunea/inacțiunea pe care inculpatul ar fi comis-o, care să fie nu doar determinabilă, ci precis determinată și descrisă într-un mod susceptibil de a realiza tipicitatea infracțiunii. Sub acest aspect, instanța a apreciat că, chiar dacă prin actul de sesizare s-a încercat a se conferi acțiunilor inculpatului caracterul unor fapte determinate („îmbrâncirea părții vătămate care a căzut, precum și lovirea acesteia cu mâinile și picioarele”) de natură a se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii în discuție, susținerea din rechizitoriu nu apare a fi confirmată, dincolo de orice dubiu rezonabil, de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, instanța a avut în vedere, în considerarea prezumției de nevinovăției de care se bucură inculpatul prin raportare la disp.art. 4, rap.la art. 396 alin.2 C.proc.pen., cu referire la art. 23 alin.11 din Constituția României și art. 6 par.2 din Convenția europeană a drepturilor omului, că nu acesta are obligația de a-și dovedi nevinovăția, sarcina probei existenței unor fapte și împrejurări din care să rezulte vinovăția sa incumbând organelor de urmărire penală. În contextul practicii judiciare, începând cu 01.02.2014, legiuitorul penal a înțeles să reglementeze în mod expres, în cuprinsul art. 4 alin.2 C.proc.pen., principiul in dubio pro reo, consacrând astfel opiniile doctrinei potrivit cărora prezumția de nevinovăție nu poate fi înlăturată decât prin administrarea de probe certe, care să stabilească fără putință de tăgadă vinovăția unei persoane. Prin urmare, o astfel de prezumție nu poate fi înlăturată în caz de îndoială, respectiv atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu certitudine nici vinovăția, nici nevinovăția celui în cauză, într-o astfel de situație îndoiala fiind echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție.
S-a reținut astfel că potrivit art. 396 alin.2 C.proc.pen., instanța nu poate pronunța condamnarea unei persoane decât dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În același timp, reglementând principiul aflării adevărului, ca principiu ce guvernează procesul penal, art. 5 C.proc.pen., dispune cu privire la obligația organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe certe( astfel cum sunt definite în cuprinsul art. 97 C.proc.pen.) aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana inculpatului. Rapotând însă textele sus-menționate la ansamblul probator administrat în cauză, instanța a constatat că probele pe care se întemeiază acuzarea nu au caracter cert, complet, nefiind decisive pentru a fundamenta acuzația penală, lăsând loc unei îndoieli cu privire pe de o parte la existența însăși a faptei, respectiv a modului și modalităților în care ea ar fi fost comisă, iar pe de altă parte la însăși vinovăția inculpatului A. M.. În atare situație, instanța este obligată a da eficiență principiului consfințit în art.4 C.proc.pen., ca un complement al prezumției de nevinovăției ce reflectă la rândul său modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii.
Reținând așadar că situația în care nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea constituie un impediment la punerea în mișcare, respectiv exercitarea acțiunii penale, instanta a facut aplicarea în cauză a acestor dispoziții și, în temeiul art. 396 alin. 1, 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit.c C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. M., sub aspectul săvârșirii de lovire sau alte violențe, prev. de art.193 alin.2 C.pen., cu aplic.art.5 C.pen.
Sub aspectul laturii civile, instanța a reținut că persoana vătămată B. V. P. s-a constituit parte civilă în cauză, pentru suma de 55 000 lei(45 000 lei daune morale și 10 000 lei daune materiale), conform cererii depuse în fața instanței(f.13-14). În ceea ce privește modul de soluționare al acțiunii civile exercitate în cadrul procesului de față, instanța a reținut că, potrivit art. 19 C.proc.pen., aceasta are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei ce face obiectul acțiunii penale. Potrivit art.1357 N.C.Civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă, textul consfințind astfel obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, ce presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, condiții ce nu se regăsesc întrunite cumulativ în cauză, pentru aceleași considerente ca cele expuse anterior cu prilejul soluționării acțiunii penale.
În această situație, nefiind dovedită în cauză fapta ilicită a inculpatului, vinovăția acestuia și nici legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul reclamat de către persoana vătămată, în raport de art. 25 alin.1 C.proc.pen., instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată în cauză.
Împotriva sentinței penale nr. 1819/28.04.2014 pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ au declarat apel în termen legal, P. de pe lângă J. Timișoara și partea civilă B. V. P., apeluri înregistrate la C. de A. Timișoara la data de 13.06.2014.
În motivele de apel formulate de P. de pe lângă J. Timișoara s-a criticat sentința penală apelată pentru netemeinicie, sub aspectul achitării inculpatului A. M. pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 al.2 cp cu aplic.art. 5 c.p.Se arată că, instanța de fond raportat la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat, a făcut o gravă eroare de fapt, întrucât din cuprinsul probelor și cu preponderență din analizarea imaginilor surprinse de camera de supraveghere, rezultă cu prisosință că în timp ce partea vătămată se retrăgea cu spatele, inculpatul i-a aplicat o lovitură cu piciorul în zona șoldului. Se solicită ca instanța de apel să aibă în vedere pentru stabilirea modului de derulare a evenimentelor, declarațiile date de partea vătămată, inculpat și martori în cursul urmăririi penale, când părțile au putut relata cu acuratețe cele întâmplate, declarații care se coroborează între ele sub aspectul că inculpatul a determinat prin acțiunile sale căderea părții vătămate pe carosabil, situație confirmată și de concluziile certificatului medico legal din 31.05.2011. Chiar dacă inculpatul nu ar fi urmărit să determine căderea părții vătămate și fracturarea mâinii acesteia, din modul în care a acționat rezultă că a acceptat posibilitatea producerii acestor consecințe, întrucât partea vătămată era singur și se afla în defensivă ca urmare a acțiunii anterioare a inculpatului și bunicului său, existând o disproporție de forțe între aceștia, astfel că trebuia reținută intenția directă a inculpatului în comiterea infracțiunii. În opinia parchetului s-a dovedit existența faptei reținută în sarcina inculpatului, astfel că se impune condamnarea acestuia pentru infracțiunea reținută, în funcție de legea penală care se identifică a fi mai favorabilă.
În motivele de apel formulate de partea civilă B. V. P. s-a solicitat să se constate că sentința atacată este nelegală și netemeinică sub aspectul soluției de achitare, în condițiile în care pe baza unui probatoriu incomplet, instanța a ajuns la o concluzie contrară adevărului. Astfel, instanța de fond în mod greșit a reținut ca fiind pertinente declarațiile inculpatului, bunicului său U. G., susținută de declarația martorei U. A.- bunica inculpatului, care au declarat că partea vătămată a provocat scandalul și a determinat săvârșirea unor acte de violență. Din înregistrările video de la locul incidentului rezultă că partea vătămată nu a avut un comportament violent și nu era înarmat cu nici un corp contondent, el fiind cel atacat, îmbrâncit și lovit de inculpat și bunicul său, instanța de fond în mod inexplicabil neadministrând probe științifice care să înlăture susținerile inculpatului. Se arată că instanța fondului nu a considerat ca fiind necesară și utilă efectuarea unei expertize, care să stabilească nu doar mecanismul producerii leziunilor, caracteristicile acestora și dacă acestea au fost urmarea unor lovituri aplicate direct, au fost produse prin cădere sau sunt vătămări produse în apărare.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate din prisma motivelor de apel precum și din oficiu potrivit art.417 al.2 c.p.p, instanța de apel, apreciază că hotărârea penală atacată este legală și temeinică, în deplină concordanță cu starea de fapt și ansamblul probator administrat în cauză.
Starea de fapt reținută de prima instanță este corectă fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cauză și din care rezultă că în data de 28.05.2011, în jurul orelor 18:00 inculpatul A. M. s-a deplasat cu autoturismul marca Hyundai de culoare bej pe .. 6, din Timișoara, pentru a-i transporta pe bunicii săi(martorii U. G. și U. A., care se aflau în vizită la martora P.), parcând autoturismul în dreptul unui imobil, într-o parcare amenajată, care deservea cabinetul medical al tatălui persoanei vătămate B. V. P.. La scurt timp acesta din urmă a sosit în zonă la volanul autoturismului său, marca Peugeot, și neavând loc de parcare a blocat autoturismul ce aparținea inculpatului A. M..În jurul orelor 19:30 inculpatul s-a întors la autoturism împreună cu bunicii săi, U. G. și U. A., pentru a pleca însă, văzând că nu poate ieși deoarece este blocat, a claxonat determinând ieșirea din imobil a persoanei vătămate B. V., care ținea în mână o geantă.În urma unor schimburi de replici între cei doi conducători auto, persona vătămată s-a urcat în autoturismul său și a făcut o manevră pentru a debloca autoturismul inculpatului, însă observând că are oglinda retrovizoare din partea stângă spartă, a dat mașina în marșarier pentru a o bloca din nou și a cere explicații inculpatului. Astfel, persoana vătămată a coborât din autoturism și s-a dus la autoturismul inculpatului A. M., unde a purtat cu acesta discuții prin geamul întredeschis al mașinii inculpatului
Raportat la probele administrate în cauză instanța de apel își însușește opinia instanței de fond referitoare la împrejurarea că inculpatul a coborât în mod voluntar din mașina sa, l-a împins pe partea vătămată în timp ce acesta gesticula spre mașina sa fiind nemulțumit de oglinda găsită ruptă, după care, din mașina inculpatului a ieșit bunicul acestuia U. G. care l-a lovit pe partea vătămată în zona capului cu pumnul. Această modalitate de pornire a conflictului a fost surprinsă de camerele de supraveghere, imaginile fiind stocate pe suportul optic pus la dispoziția organelor de urmărire penală.
Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informații care să conducă la concluzia existenței sau inexistenței infracțiunii, identificarea făptuitorului, stabilirea vinovăției sau nevinovăției acestuia. Astfel, în temeiul dispozițiilor art.98 C.pr.pen., organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe. Potrivit dispozițiilor art.100 din C.pr.pen. mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nici o distincție în ceea ce privește valoarea lor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală sau a judecății. Nu există un temei legal pentru a se face o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpatului sau martorilor, instanța fiind îndreptățită să le rețină numai pe cele ce exprimă adevărul.
Instanța de apel urmează astfel a da eficiență regulilor procedurale mai sus amintite în contextul speței făcând o analiză atât a depozițiilor ce confirmă vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii de lovire cât și a celor care infirmă această ipoteză. Este adevărat că certificatul medico legal nr. 663/31.05.2011 eliberat de IML Timișoara menționează că partea vătămată a suferit leziuni vindecabile în 50 de zile îngrijiri medicale, dar instanța de apel apreciază că din probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății nu se poate reține existența legăturii de cauzalitate dintre activitatea inculpatului de îmbrâncire a părții vătămate, care s-a dezechilibrat și căzut și lovirea acesteia cu mâinile și picioarele și rezultatul vătămător concretizat in numărul de zile îngrijiri medicale. Instanța de apel reține că atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal a fost constantă explicând dinamica producerii evenimentului din acea zi, împrejurarea că între partea vătămată și inculpat a existat o altercație soldată cu îmbrânceli reciproce fiind confirmată și de către martorii oculari - bunicii inculpatului U. G. și U. A.. În același timp așa cum s-a reținut și în cursul urmăririi penale partea vătămată a fost lovită atât de către inculpat cât și de bunicul acestuia, astfel încât era imperios necesar a se dovedi cu probe certe că leziunile au fost produse exclusiv de . inculpatului. În același timp, cei trei au arătat că în momentul în care partea vătămată și inculpatul au căzut pe carosabil, partea vătămată a exercitat loviri asupra inculpatului, astfel încât în ambuscada creată nu s-a stabilit felul loviturilor aplicate de fiecare, natura acestora și măsura în care puteau contribui la producerea rezultatului. Deși camerele de supraveghere au surprins postura de apărare a părții vătămate în momentul în care inculpatul și bunicul acestuia se îndreptau spre el, presupunerea rezultată din posibila agresare a celor doi a părții vătămate nu poate fundamenta o hotărâre de condamnare. Mai mult decât atât, instanța de apel constată că în cursul urmăririi penale au fost pronunțate două soluții de netrimitere în judecată a inculpatului întemeiate prezumția de nevinovăție, soluții infirmate de către același conducător al parchetului de pe lângă J. Timișoara.
În cazul declarațiilor succesive, retractarea totală sau parțială a unei declarații anterioare poate conduce la înlăturarea acesteia, dacă este temeinic motivată, existând date sau împrejurări din care rezultă că declarațiile anterioare nu exprimă adevărul. Instanța trebuie să rețină ca reprezentând expresia adevărului numai acele declarații care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce reies din ansamblul existent în cauză, iar în situația constatării unor retractări, se vor avea în vedere numai în măsura în care sunt însoțite de o justificare rațională și plauzibilă.
Instanța de apel apreciază că declarațiile succesive ale părții vătămate nu îndeplinesc condițiile unor retractări a acestora, câtă vreme de fiecare dată partea vătămată a indicat locuri diferite în care a fost agresată de către inculpat. Astfel, după ce arată că a fost lovită mai întâi cu piciorul în șold fapt ce i-a produs dezechilibrarea - fila 61 dosar UP, în fața instanței de judecată arată că inculpatul i-a pus piedică – fila 58 dosar fond, după care l-ar fi împins, fapt ce a generat căderea sa pe mâna dreaptă. Declarațiile succesive ale părții vătămate care conțin elemente contradictorii cu privire la modul concret în care aceasta a fost agresată de către inculpat, ridică serioase îndoieli cu privire la vinovăția inculpatului și cu privire la modul de producere a leziunilor părții vătămate. Martorii propuși de partea vătămată spre audiere au perceput incidentul prin prisma celor declarate de partea vătămată și nu au fost prezenți la momentul exercitării agresiunilor, astfel încât în mod corespunzător cu oscilațiile din declarația părții vătămate și declarațiile acestora conțin contradicții. Instanța de apel își însușește întru totul interpretarea declarațiilor martorilor P. O., M. ( actualmente Solomoin) A. propuși de către partea vătămată spre audiere și ale căror depoziții au fost analizate și interpretate in mod corect de către instanța de fond.
Potrivit art.103 al.1 C.pr.pen., aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și instanța de judecată potrivit convingerii lor, fiind rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective. Prezumția de nevinovăție, ca și garanței juridico-socială acordată celui învinuit de săvârșirea unei infracțiuni poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăție când, urmare a administrării tuturor probelor se ajunge la concluzia indubitabilă a vinovăției inculpatului în ceea ce privește săvârșirea faptei de care este acuzat. În speță nu există probe care să confirme fără putință de tăgadă că vătămările ce au cauzat 55 zile îngrijiri medicale sunt rezultatul acțiunii directe sau indirecte a inculpatului și că se află în raport de cauzalitate cu . exercitată de acesta - îndoiala existentă profitând inculpatului apărat de principiul constituțional înscris și în art.4 din C.pr.pen.
Cum nu s-a putut face dovada că elementul material al laturii obiective a infracțiunii reținută în sarcina inculpatului a avut ca rezultat leziunile menționate in certificatul medico legal nefiind în prezența unei fapte determinate, în mod corect s-a dispus achitarea inculpatului, fiind corect soluționată și latura civilă a cauzei, raportat la nedovedirea faptei ilicite a inculpatului, a legăturii de cauzalitate cu prejudiciul și a vinovăției.
Astfel, în temeiul art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., se vor respinge ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă J. Timișoara și partea civilă B. V. P. împotriva sentinței penale nr. 1819 din 28.04.2014 pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ .
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. 2 și alin. 3 C.pr.pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În temeiul art. 421 pct.1, lit. b C.pr.pen., respinge ca nefondate apelurile declarate de P. de pe lângă J. Timișoara și partea civilă B. V. P. împotriva sentinței penale nr. 1819 din 28.04.2014 pronunțată de J. Timișoara în dosar nr._ .
În temeiul art. 275 alin. 2 C.pr.pen., obligă partea civilă apelantă la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. 3 C.p.p. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 11 septembrie 2014.
Președinte, Judecător,
A. N. L. Ani B.
Grefier,
A. J.
Red.AN /20.10.2014
Tehnored A.J. /2 ex29.10. 2014
Prima instanță: Judec.Timișoara-M. A.
| ← Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 802/2014.... | Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 744/2014. Curtea... → |
|---|
