Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine. Legea 302/2004. Decizia nr. 1100/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1100/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-10-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ operator 2711
DECIZIE PENALĂ Nr. 1100/A
Ședința publică de la 29 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.
Judecător L. Ani B.
Grefier A. J.
Ministerul Public este reprezentat de procuror S. A., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de condamnatul B. C. G. împotriva sentinței penale nr. 188/21.05.2015, pronunțată de J. Reșița în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă condamnatul apelant, reprezentat de avocat ales P. M., în substituirea avocatului Bolosin C..
Procedura de citare îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Apărătorul condamnatului solicită admiterea apelului, în cauză fiind întrunite dispozițiile art. 136 alin.2 lit.i din Legea nr. 302/2004, iar prima instanță a respins cererea de recunoaștere a hotărârii penale străine doar pe baza unor prezumții, neexistând dovezi în sensul părăsirii de către condamnat a țării și nici că acesta s-ar fi stabilit într-un alt stat. Arată că din probele dosarului nu rezultă faptul că apelantul și-ar fi stabilit domiciliul într-un alt stat, domiciliul său de drept comun fiind cel care rezultă din actul de identitate, iar simplul fapt că nu locuiește în permanență la această adresă nu poate echivala cu o schimbare a domiciliu.
Procurorul solicită respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, întrucât din actele dosarului rezultă că inculpatul a părăsit România și că s-a stabilit în alt stat.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 188/21.05.2015, pronunțată de J. Reșița în dosar nr._ , în temeiul art.1401rap la art.136 al.2 lit.i din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, s-a respins cererea formulată de petentul B. C. G., având ca obiect recunoașterea hotărârii penale nr.Kls 92 Js_/08 AK 8/09, din data de 22.07.2009, pronunțată de Tribunalul din Karlsruhe-Marea Curte Penală externă din Pforzheim-Germania.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr._ 22.07.2014, condamnatul B. C. G., a solicitat recunoașterea de către autoritățile române a hotărârii pronunțate de Tribunalul din Karlsruhe – Marea Curte Penală Externă din Peorzeim din data de 22.07.2009, prin care petentul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în regim închis pentru 2 ani și 4 luni și la o pedeapsă cu închisoare în regim deschis pentru 8 luni.
Prin sentința penală nr.187/PI din data de 06.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr._, în temeiul art.50 cod procedură penală raportat la art.140 ind.1 din Legea nr.302/2004 s-a admis excepția necompetenței materiale invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Reșița, fiind înregistrat dosarul pe rolul Judecătoriei Reșița, la data de 02.12.2014, sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului J. Reșița a reținut următoarele:
Prin cererea de recunoaștere a hotărârilor penale depusă de condamnatul B. C. G., acesta a solicitat recunoașterea hotărârii pronunțate de Tribunalul din Karlsruhe – Marea Curte Penală Externă din Peorzeim din data de 22.07.2009, prin care a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în regim închis pentru 2 ani și 4 luni. De asemenea, s-a mai arătat că petentul a fost arestat în Penitenciarul din Stuttgart, situat în Asperger Strasse 60 cod_ din data de 29.01.2009 până în data de 05.10.2009 și în Penitenciarul Bruchsal situat în Schonbornstrasse 32 cod_ din data de 22.02.2011 până în data de 16.09.2011 și a fost internat la Clinica Hordschwarzwald din Lutzedardter Hof cod_ din data de 06.10.2009 până la data de 22.09.2011.Totodată, persoana condamnată a mai solicitat recunoașterea hotărârii penale pronunțată de Tribunalul menționat în conformitate cu dispozițiile art.116 din Legea nr.302/2004 actualizată, fiindu-i necesară pentru a formula ulterior o contestație la executare împotriva sentinței penale nr.8/31.01.2014 pronunțată de Tribunalul C. – S., în dosarul nr._ .
Observând obiectul cererii prin raportare la dispozițiile Legii nr.302/2004, instanța a constatat că, în cauză sunt incidente dispozițiile art.1401 din Legea nr.302/2004, care reglementează procedura de recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenție a pedepsei. Această cererea a fost formulată pe cale principală, întrucât vizează recunoașterea unei hotărâri străine de condamnare în scopul contopirii acestei pedepse cu pedeapsa la care a fost condamnat prin sentința penală nr.8/31.01.2014 de Tribunalul C.-S., în dosarul nr._ . Astfel, într-o astfel de cerere instanța este chemată să analizeze în ce măsură sunt îndeplinite cumulativ condițiile legale pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești străine, astfel cum acestea sunt prevăzute de art.1401 al.3 raportat la art.135, art.136 al.2 din Legea nr.302/2004. Verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.136 al.1 din Legea nr.302/2004, instanța a constatat că cererea îndeplinește condițiile pentru a fi recunoscută, prev de art.136 al.1 lit.a-lit.c, fiind vorba de o hotărâre definitivă și executorie de condamnare la pedeapsa închisorii de 2 ani și 4 luni pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilegal de stupefiante, faptă care constituie infracțiune și pe teritoriul României.
Cu toate acestea, din datele dosarului instanța a constatat incidența unui motiv de nerecunoaștere a hotărârii străine, respectiv cazul prevăzut de art.136 al.2 lit.i din Legea nr.302/2004, întrucât persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu sunt semnificative.
În argumentarea existenței acestui caz de nerecunoaștere, instanța, din cuprinsul procesului-verbal de executare a mandatului de aducere cu însoțitor emis pe numele persoanei condamnate a reținut că, la adresa de domiciliul indicată de avocatul ales al petentului, respectiv la adresa din Reșița, Calea Caransebeșului, nr.9, ., .-S. persoana condamnată nu a fost găsită.
Din discuțiile purtate cu numitul B. Z. C. Tito, în calitate de vecin, a rezultat faptul că persoana condamnată B. C. G. nu mai locuiește la adresa din Reșița, Calea Caransebeșului nr.9 ., județul C. – S., de aproximativ 4 ani, iar în apartamentul a fost vândut numitei Marianovici D.. De asemenea, mai rezultă faptul că, în urma discuțiilor purtate cu administratorul a reieșit faptul că persoana condamnată nu mai locuiește la adresa din Reșița, Calea Caransebeșului nr.9 ., județul C.–S., de aproximativ 4 ani, persoana condamnată fiind plecat în Germania, iar apartamentul a fost vândut numitei Marianovici D..
Astfel, s-a constatat că, persoana condamnată nu mai are domiciliul pe teritoriul României de aproximativ 4 ani de zile, apartamentul unde are stabilit formal domiciliul în România a fost înstrăinat unei alte persoane, motiv pentru care se poate concluziona că petentul a părăsit România. Aceeași concluzie a rezultat și din cuprinsul referatului întocmit de Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului C.-S., în legătură cu executarea sentinței penale nr.8/31.01.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S., în dosarul nr._, prin care petentul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani. Astfel s-a reținut că, în scopul punerii în executare a pedepsei, a fost emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr.10/11.03.2014, mandat care, până în prezent, nu a fost pus în executare întrucât persoana condamnată nu a fost găsită, condamnatul fiind dat în urmărire internațională. Prin urmare, este de domeniul evidenței că persoana condamnată a părăsit teritoriul României și nu a mai păstrat nici un fel de legătură cu statul român, acesta sustrăgându-se de la executarea pedepsei cu 3 ani închisoare, la care a fost condamnat de Tribunalul C.-S., în dosarul nr._ .
Susținerile avocatului ales al petentului, potrivit cărora legătura acestuia cu statul român este reprezentată de faptul că este cetățean român, nu pot fi avute în vedere întrucât dispozițiile art.136 al.2 lit.i din Legea nr.302/2004 se referă la legături semnificative cu statul român, iar a fi cetățean român nu poate echivala cu existența unor legături însemnate cu statul al cărui cetățean este, din moment ce petentul nu s-a mai reîntors în România de cel puțin 4 ani de zile.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța a apreciat că, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea hotărârii străine, fiind incident cazul de nerecunoaștere prevăzut de art.136 al.2 lit.i din Legea nr.302/2004, motiv pentru care, cererea formulată de petent a fost respinsă.
Împotriva sentinței penale nr. 188/21.05.2015, pronunțată de J. Reșița a declarat apel, în termenul legal, condamnatul B. C. G., apel înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 10.07.2015.
În motivele de apel formulate de condamnat s-a solicitat a se constata că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, întrucât în speță nu este îndeplinită nici una dintre condițiile prevăzute de art. 136 alin.2 lit.i din Legea nr. 302/2004, astfel că nu se impune reținerea incidenței acestui motiv de nerecunoaștere a hotărârii, așa cum a procedat prima instanță. Se arată că din probele administrate nu rezultă faptul că apelantul și-ar fi stabilit domiciliul în alt stat, domiciliul său de drept comun fiind cel care rezultă din actul de identitate, iar simplul fapt că nu mai locuiește permanent la adresa din Reșița-Calea Caransebeșului, nu poate echivala cu o schimbare a domiciliului. Potrivit mențiunilor din cartea de identitate domiciliul apelantului este în continuare în Reșița, Calea Caransebeșului nr. 9 ., adresă declarată și în cuprinsul cererii de recunoaștere a hotărârii penale străine, aspect care nu poate fi infirmat prin declarațiile unor persoane ( vecin, administrator), așa cum în mod nelegal a reținut instanța de fond. Întrucât apelantul nu a mai locuit în ultimul timp la această adresă nu echivalează cu o schimbare de domiciliu și cu atât mai mult nu poate echivala cu o schimbare de domiciliu într-un alt stat, așa cum în mod netemeinic a susținut prima instanță. În privința celei de-a doua condiții prev. de art. 136 alin.2 lit.a, s-a arătat că, susținerile instanței de fond potrivit cărora a fi cetățean român nu poate echivala cu existența unor legături însemnate cu statul român, din moment ce apelantul nu s-a întors în țară de cel puțin 4 ani, sunt lipsite de temei, întrucât, cetățenia reprezintă per se o legătură juridică specială, permanentă și păstrată oriunde s-ar afla persoana. În acest sens s-a arătat că apelantul condamnat are legături semnificative cu statul român prin prisma cetățeniei române pe care o are în continuare, legături care sunt întărite și de faptul că familia acestuia locuiește în continuare pe teritoriul României .
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale apelate din prisma motivelor de apel precum și din oficiu potrivit art. 417 al.2 cpp, instanța de apel apreciază că hotărârea penală atacată este legală și temeinică în deplină concordanță cu starea de fapt și ansamblul probator administrat în cauză.
Astfel, art. 136 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală prevede că „ o hotărâre judecătorească străină poate fi recunoscută în România dacă este de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale române și sunt îndeplinite următoarele condiții:a) hotărârea este definitivă și executorie; b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției s eface pentru fiecare infracțiune în parte;p c)ersoana condamnată a consimțit la executarea pedepsei în România, înafară de cazul în care aceasta, după executarea pedepsei, ar fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia; d) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la alin.2. În cazul în care este incident vreunul din motivele prevăzute la alin.2, instanța poate dispune recunoașterea numai dacă există convingerea că executarea pedepsei în România ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate; e) executarea în România a pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate”.
Printre cazurile de refuz al recunoașterii și punerii în executare a unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță străină se regăsește la lit.i situația persanei condamnate care a părăsit România, stabilindu-și domiciliul într-un alt stat și ale cărei legături cu statul român nu sunt semnificative. Din analiza acestui text rezultă că pentru a fi în prezența acestui motiv de nerecunoaștere, se cer a fi întrunite cumulativ două condiții: persoana condamnată să fi părăsit România și să-și fi stabilit domiciliul într-un alt stat și legăturile sale cu statul român să nu fie semnificative. per a contrario, neîndeplinirea vreuneia dintre cele două condiții atrage după sine imposibilitatea reținerii incidenței acestui motiv de nerecunoaștere a unei hotărâri penale străine.
Din probele administrate în cauză, rezultă îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de legea specială. Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 87 din Noul Cod Civil, domiciliul persoanei fizice este acolo unde acesta declară că își are locuința principală, în timp ce potrivit art. 88 cod civil, reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară. Totodată, conform dispozițiilor art. 91 alin.1 din Codul civil actual, dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. Potrivit mențiunilor din cartea de identitate a condamnatului apelant domiciliul declarat este în continuare în Reșița, Calea Caransebeșului nr. 9 . . S., loc declarat și în cuprinsul cererii de recunoaștere a hotărârii penale străine că fiind locuința principală.
Împrejurarea că apelantul condamnat ar locui efectiv la adresa menționată pe actul de identitate a fost combătută de probele testimoniale administrate în cauză, respectiv de procesul verbal aflat la fila 21 dosar fond întocmit de Inspectoratul de Jandarmi Județean C. S. și din care rezultă că din discuțiile purtate cu vecinul care locuiește la apt.10 ( susținerile condamnatului apelant fiind cele potrivit cărora că el ar domicilia la apt.11), nu mai locuiește la adresă de aproximativ 4 ani, iar apt aparținând condamnatului a fost vândut numitei Marianovici D.. Aceiași stare de fapt este confirmată și de administratorul imobilului, respectiv J. I., care arată că apartamentul a fost înstrăinat aceleiași persoane menționată mai sus, condamnatul fiind plecat de 4 ani în străinătate. Din analiza cărții de identitate emisă pe numele inculpatului aflată la fila 22 dosar fond, rezultă că valabilitatea acesteia era pe perioada 5.03._14, astfel încât la data formulării de către condamnat a solicitării de recunoaștere a hotărârii penale străine și de executare a pedepsei în România, respectiv 02.12.2014, cartea de identitate era expirată. Această împrejurare este de natură să confirme susținerile cuprinse in procesul verbal la care s-a făcut referire mai sus, în sensul că apelantul condamnat nu mai domiciliază la adresa indicată în actul de identitate, astfel încât în mod corect au fost interpretate prevederile art.136 din Lg.302/2004. În susținerile formulate de condamnat atât în cererea inițială cât și în motivele de apel, legătura sa cu România era generată de mențiunile cuprinse în actul de identitate cu privire la domiciliu, fără a se face o altă dovadă a locuirii efective la adresa menționată. Instanța de apel apreciază că pentru a se face dovada neîndepliniri condiției care a dus la respingerea cererii, condamnatul avea posibilitatea de a proba locuința efectivă la adresa menționată în cartea de identitate - în situația în care afirmațiile sale ar fi fost reale - cu dovada chitanțelor privind achitarea cheltuielilor curente de întreținere a imobilului pe care susținea că îl deținea, respectiv plata c/v energiei electrice, a serviciilor de apă, gaz, etc.
S-a susținut în cuprinsul motivelor de apel că textul articolului 136 al.2 lit.i din Lg.302 se referă la domiciliul persoanei fizice și nu la reședința acestuia privită ca o locuință secundară. S-a arătat că pentru a se putea stabili faptul că o persoană și-a schimbat domiciliul este necesar a se probe pe de o parte elementul animus, respectiv intenția acesteia de a-și stabili locuința principală în acea localitate, iar pe de altă parte, elementul corpus, respectiv ca persoana să dețină o locuință în acea localitate. În cauză, niciunul dintre aceste elemente nu a fost probat, nici declarațiile persoanelor la care se face referire în procesul verbal de executare a mandatului de aducere și nici faptul că există un mandat de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului,ori faptul că ar fi dat în urmărire internațională, neputând proba faptul că apelantul și-ar fi schimbat domiciliul în străinătate.
Pentru a fi în prezența unui domiciliu este necesar ca persoana să își manifeste intenția de a se stabili într-o anumită localitate și totodată, să aibă efectiv o locuință principală în acea localitate. Domiciliul se determină deci prin conjuncția unui element intențional cu unul material; luate izolat, niciunul dintre aceste elemente nu ar fi suficient. Deci voința individuală constituie un factor decisiv în determinarea domiciliului, doar că această intenție a persoanei interesate trebuie să se materializeze în fapte, mai exact ea trebuie să se concretizeze într-o instalare materială care să corespundă unei stabiliri efective într-o anumită locuință. Condamnatul nu a reușit să facă dovada existenței unui domiciliu pe teritoriul României câtă vreme s-a stabilit că mențiunile din cartea de identitate și-a pierdut valabilitatea odată cu expirarea acesteia, iar condamnatul nu a dovedit continuarea aceleiași stări de fapt menționată în cuprinsul actului.
S-a susținut că cetățenia română deținută de condamnat reprezintă o legătură semnificativă cu statul român care ii dădea dreptul la recunoașterea hotărârii penale pronunțată într-un stat străin, fără a fi necesară îndeplinirea unei alte condiții, afirmație apreciată eronată de către instanța de apel. În primul rând se impune precizarea că art. 136 care se referă la condițiile pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești străine, face parte din secțiunea I intitulată „ transferarea persoanelor condamnate deținute în state terțe în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România” din cadrul cap.II intitulat „ recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine”. La articolul 134 care fixează cadrul legal de desfășurare a procedurii ce va fi mai pe larg prezentată în articolele următoare, se arată că informațiile trimise de Ministerul Justiției se înaintează „ parchetului de pe lângă curtea de Apel în a cărui circumscripție teritorială domiciliază persoana condamnată”. Art. 131 alin.1 lit.c prevede că „atunci când recunoașterea se face in scopul executării pe teritoriul României a pedepsei aplicată în statul emitent” obligațiile autorităților române, la solicitarea statului emitent sau ulterior, sunt să intre în posesia unui înscris care să ateste că persoana condamnată are cetățenie română. Prin urmare, este evident că apelantul condamnat B. C. G. a uzat de prevederile Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală tocmai în considerarea cetățeniei pe care acesta o are și a cărei existență nu a fost negată de instanța de fond. În plus, față de deținerea cetățeniei române articolul invocat de instanța de fond în respingerea solicitării, se referea la dovada existenței unei legături semnificative cu statul român, condiție neîndeplinită în speță. Este evident că intenția legiuitorului a fost de a impune o dublă analiză a îndepliniri condițiilor care dau dreptul la recunoașterea unei hotărâri pronunțată în străinătate, respectiv a existenței unei legături semnificative cu țara de origine, și a părăsirii teritoriului țării consecutiv cu stabilirea domiciliului într-un alt stat, simpla deținerea a cetățeniei române nefiind suficientă. Faptul că apelantul B. C. G. se află în posesia unei cărți de identitate expirată și a cărei mențiuni privind domiciliul nu mai este valabilă este un indiciu că legăturile semnificative la care se face referire nu există, după cum, în mod logic, trăind în străinătate – aspect netăgăduit de către condamnat- acesta posedă un domiciliu în acea țară.
Astfel, în baza art. 421 alin 1 lit. b C.p.p., se va respinge ca nefondat apelul declarat de condamnatul B. C. G. împotriva sentinței penale nr. 188/21.05.2015, pronunțată de J. Reșița.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. 2 C.p.p.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În baza art. 421 alin 1 lit. b C.p.p., respinge ca nefondat apelul declarat de condamnatul B. C. G. împotriva sentinței penale nr. 188/21.05.2015, pronunțată de J. Reșița.
În temeiul art. 275 alin. 2 C.p.p. obligă condamnatul la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 29 octombrie 2015.
Președinte, Judecător,
A. N. L. Ani B.
Grefier,
A. J.
Red. AN/10.11.2015
Tehnored A.J. /2 ex/10.11. 2015
Prima instanță: Judec.Reșița- H. L.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 1106/2015. Curtea de... | Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea... → |
|---|
