ICCJ. Decizia nr. 1396/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1396/2004
Dosar nr. 5290/2003
Şedinţa publică din 11 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa penală nr. 314 din 17 septembrie 2001, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din acelaşi cod şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., a dispus achitarea inculpatului T.D.
În baza dispoziţiilor art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului o amendă cu caracter administrativ de 1.000.000 lei.
S-a reţinut că, în cursul lunii ianuarie 2000, martorul G.M. a hotărât împreună cu doi cetăţeni italieni să înfiinţeze o societate mixtă, sens în care a căutat un spaţiu adecvat desfăşurării activităţii de producţie viitoare, spaţiu ce l-a găsit într-o hală a Fermei nr. 2 Umbrăreşti ce aparţine S.C. A. SA Iveşti.
Astfel, a luat legătura cu directorul general al societăţii, inculpatul T.D., care i-a recomandat iniţial un spaţiu în Ferma Viile. Martorul G.M. a vizitat împreună cu partenerul de afaceri S.F. acest spaţiu şi constatând că este impracticabil i-au solicitat inculpatului hala de la Ferma nr. 2 care avea ieşire la şoseaua naţională. La început, inculpatul a dorit să închirieze doar jumătate din capacitatea halei, precizând orientativ o chirie de 300 dolari S.U.A./lună, pe termen de un an. Spaţiul a fost măsurat cu aproximaţie de economistul fermei, martorul T.S.
Martorul G.M. a fost de acord să încheie contractul de închiriere în condiţiile impuse de inculpat şi l-a căutat pe acesta de mai multe ori în perioada 24 februarie – 2 martie 2000. Inculpatul venea în general la serviciu spre sfârşitul programului, iar în ziua de 1 martie când G.M. ar fi dorit să încheie contractul inculpatul nu se afla în zonă. A doua zi, 2 martie 2000, G.M. l-a căutat din nou pe inculpat pe telefonul mobil şi aflând că este la sediul societăţii, s-a deplasat personal şi a aşteptat până, în jurul orei 12,00, când a terminat de rezolvat problemele curente, după care s-a procedat la perfectarea actului prin calcularea suprafeţei, completarea şi semnarea (şi de contabilul şef) a contractului nr. 444 din 2 martie 2000, având ca obiect închirierea unei magazii din cadrul Fermei nr. 2, cu o suprafaţă de 695 mp, pe termen de un an de zile, contravaloarea chiriei fiind de 209 dolari S.U.A./lunar. Plata urma a se face lunar la casieria unităţii. Contractul de închiriere a fost semnat din partea societăţii de către inculpat în calitate de director, de către contabilul şef al societăţii şi de martorul G.M. ca persoană fizică.
După înregistrarea şi predarea unui exemplar al contractului lui G.M., acesta a rămas în biroul inculpatului şi i-a înmânat un plic în care se găsea suma de 1000 dolari S.U.A., ce apoi a fost preluată de organul de urmărire penală, prezent la faţa locului.
S-a apreciat de instanţă că fapta inculpatului de a primi această sumă de bani după încheierea contractului de închiriere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C. pen.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr. 524/ A din 17 septembrie 2003, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat în parte hotărârea de fond şi în temeiul art. 254 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 3 ani şi 2 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod. Totodată, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpat.
S-a motivat, în esenţă, că starea de fapt reţinută în expozitivul rechizitoriului este confirmată de probele administrate în cauză, în sensul că martorul G.M. i-a oferit inculpatului suma de 200 dolari S.U.A. cu titlu de chirie şi, în plus, 100 dolari S.U.A. pe lună pentru el, inculpatul acceptând oferta şi pretinzând în avans întreaga sumă care i s-ar fi cuvenit pe timp de 5 ani, respectiv 6000 dolari S.U.A.
S-a conchis că infracţiunea de luare de mită s-a consumat în momentul în care inculpatul a acceptat promisiunea primirii banilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, invocând motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10 şi 12 C. proc. pen.
Astfel, s-a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor probe şi asupra unor cereri esenţiale ale inculpatului iar, pe de altă parte nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită. În subsidiar, s-a solicitat menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Recursul inculpatului este întemeiat potrivit celor ce urmează.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, prin ordonanţa din 7 august 2000 (care nu a fost ataşată dosarului de urmărire penală) a dispus în baza dispoziţiilor art. 262 pct. 2 lit. a) şi art. 249, cu referire la art. 11 pct. 1 lit. b) şi art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului T.D., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., pe motiv că susţinerile denunţătorului nu se mai coroborează cu alte mijloace de probă.
Ulterior, prin ordonanţa din 25 septembrie 2000, procurorul şef de secţie la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, a dispus infirmarea ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi, redeschiderea şi reluarea urmăririi penale faţă de învinuitul T.D., anchetat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, urmând a se administra următoarele probe:
- audierea cetăţenilor italieni S.F. şi L.P. cu privire la condiţiile încheierii contractului de închiriere şi destinaţia sumei de 1000 dolari S.U.A.;
- ridicarea foilor de parcurs pentru zilele de 23 şi 24 februarie 2000 întocmite de B.S. (conducător auto pe autovehiculul S.C. A. SA Iveşti) şi reaudierea acestuia cu privire la ceea ce a făcut în zilele respective;
- efectuarea de confruntări între învinuit şi martorii H.I., T.S. cu privire la încunoştinţarea acestora de învinuit despre încheierea contractului de închiriere;
- reaudierea învinuitului cu privire la provenienţa sumei de 1000 dolari S.U.A., pe care i-a împrumutat-o denunţătorului şi pe care o avea asupra lui în ziua de 23 sau 24 februarie 2000; de când îl cunoştea pe G.M.; ce l-a făcut să împrumute o sumă mare de bani fără dovezi.
Rezumându-se numai la reaudierea inculpatului şi a câtorva dintre martori, acelaşi procuror şef de secţie (pe baza aceluiaşi probatoriu controversat) a întocmit rechizitoriul şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită, fără a justifica neadministrarea celorlalte probe (audierea cetăţenilor italieni, confruntări) dispuse prin ordonanţă şi considerate esenţiale pentru dezlegarea cauzei.
Deşi în cursul judecării cauzei la instanţa de fond inculpatul a solicitat restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, în sensul în care chiar organul de urmărire penală l-a dispus, cererea i-a fost respinsă cu motivarea că instanţa „poate şi trebuie să administreze toate probele pe baza cărora să-şi formeze convingerea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului".
Cu toate acestea, probele menţionate nu au fost administrate, concluziile instanţelor (fond şi apel) fiind esenţial deosebite.
Astfel, interpretând singura probă directă (declaraţiile denunţătorului G.M., şi ele oscilante), instanţa de fond a considerat că inculpatul a comis infracţiunea de primire de foloase necuvenite, în timp ce instanţa de apel a considerat că acesta a săvârşit infracţiunea de luare de mită.
Este deci evident că mărturiile cetăţenilor italieni ar fi avut importanţă deosebită fie în susţinerea denunţătorului, fie în confirmarea celor declarate de inculpat în sensul că suma de 1000 dolari S.U.A. provenea de la restituirea împrumutului pentru unul dintre cei doi martori, sumă ce a fost dată lui G.M.
Faţă de această situaţie, concluzia care se impune este aceea de admitere a recursului, a casării hotărârilor pronunţate şi a restituirii cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale în sensul în care el a dispus-o cu ocazia emiterii ordonanţei din 25 septembrie 2000.
De altfel, această concluzie este conformă cu dispoziţiile art. 273 C. proc. pen., potrivit cărora, nedeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
Întrucât scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului s-a dispus în temeiul art. 10 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), considerându-se că susţinerile denunţătorului nu se mai coroborează cu alte mijloace de probă şi probabil a existat un împrumut acordat de inculpat (lipseşte ordonanţa de scoatere de sub urmărire), nedeschiderea urmăririi penale nu se putea face decât dacă s-ar fi constatat ulterior că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri.
Or, procurorul care a ordonat redeschiderea şi reluarea urmăririi penale a dispus şi administrarea unor probe pe baza cărora să se poată concluziona la inexistenţa, în fapt, a cazului care a determinat scoaterea, administrarea acestor probe devenind astfel obligatorie pentru organul de urmărire penală.
Ca atare, admiţându-se recursul inculpatului, potrivit celor menţionate, vor fi casate hotărârile pronunţate şi, în temeiul art. 333 C. proc. pen., se va restitui cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi pentru completarea urmăririi penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul T.D. împotriva deciziei penale nr. 524 din 17 septembrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 314 din 17 septembrie 2001 a Tribunalului Galaţi şi în temeiul art. 333 C. proc. pen., restituie cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi pentru completarea urmăririi penale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1394/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1397/2004. Penal. Art. 175 c.pen. Recurs → |
|---|
