ICCJ. Decizia nr. 2332/2004. Penal. Revizuire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2332/2004
Dosar nr. 1449/2003
Şedinţa publică din 29 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1150 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins cererea condamnatului G.A. privind revizuirea sentinţei penale nr. 524 din 26 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 2684 din 25 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de judecată a reţinut că s-a cerut revizuirea sentinţei penale nr. 524/2000 a Tribunalului Bucureşti de către condamnatul menţionat, motivat de împrejurarea că martorii audiaţi în cauză au dat declaraţii mincinoase.
Or, pentru ca mărturia mincinoasă să poate constitui temei pentru revizuirea unei hotărâri penale, această situaţie trebuie constată, anterior formulării cererii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau printr-o ordonanţă a procurorului, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Petentul nu a făcut dovada sesizării procurorului în vederea reaudierii martorilor, iar această procedură nu poate fi realizată în soluţionarea cererii de revizuire.
Pe de altă parte, instanţa de judecată a reţinut că cererea petentului privind reaudierea părţii vătămate şi a martorilor, precum şi administrarea probei cu expertiză medico-legală nu poate fi primită, întrucât pe calea revizuirii nu se poate obţine o prelungire a probatoriului pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţe la soluţionarea cauzei penale.
Prin Decizia nr. 87 din 21 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat împotriva hotărârii primei instanţe, reţinându-se că motivele invocate de condamnat nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
Recurentul a susţinut că a formulat cerere de revizuire a hotărârii instanţei de fond, întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 394 lit. a) şi b) C. proc. pen.
Astfel, acesta a arătat că hotărârile celor două instanţe sunt netemeinice, cu referire la faptul că partea vătămată a declarat că la data de 8 ianuarie 2001 a avut relaţii intime nu numai cu inculpatul ci şi cu o altă persoană.
Totodată, martorii M.S., M.A. şi M.M., au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Ca atare, în raport de prevederile art. 299 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., cu referire la art. 395 din acelaşi cod, se impune ca procurorul să efectueze cercetări pentru verificarea temeiniciei cererii revizuientului.
În concluzie, condamnatul G.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi admiterea cererii de revizuire, în sensul obligării procurorului să efectueze cercetările ce se impun pentru verificarea temeiniciei motivelor invocate în susţinerea cererii.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., „instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.".
Aşadar, în raport de textul menţionat, cu referire la conceptualizarea cazurilor de casare prin art. 3859 C. proc. pen., recursul are un caracter devolutiv limitat.
Ca atare, partea care declară recurs trebuie să indice în scris motivele de casare, pe care să le dezvolte, corespunzător dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., sau cel puţin să formuleze critici cu privire la hotărârea atacată apte a fi încadrate în art. 3859 din acelaşi cod.
Este de reţinut că în cauză nu este incidentă excepţia prevăzută de art. 3856 alin. (3) C. proc. pen.
În consecinţă, controlul judecătoresc al hotărârilor atacate este determinat în cauză de limitele stabilite prin art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
În cauză, prin sentinţa penală a cărei revizuire s-a cerut, inculpatul G.A. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., de art. 189 alin. (1) C. pen. şi de art. 201 alin. (1), cu referire la art. 200 alin. (3) C. pen.
S-a reţinut că la data de 8 ianuarie 2000, inculpatul menţionat împreună cu coinculpatul B.N. din Bucureşti, prin ameninţare, au întreţinut cu partea vătămată S.N.C. raporturi sexuale normale, anale şi au supus-o pe aceasta perversiunilor sexuale.
În raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, corespunzător probatoriului administrat în cauză, se constată că în mod corect s-a apreciat de instanţa de judecată, sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire, că revizuientul nu a invocat descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute instanţei, care a judecat cauza penală, inexistente în materialul probator aflat la dosar, corespunzător cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocat de către acesta.
Mai mult, acest caz de revizuire nu priveşte o reapreciere a probelor administrate ci, exclusiv, fapte sau împrejurări noi apte a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, situaţie ce nu se constată în cauză.
Cu referire la cel de al doilea caz de revizuire prevăzut de art. 394 lit. b) C. proc. pen., invocat de către condamnatul menţionat, în mod corect instanţa a reţinut că eroarea judiciară întemeiată pe acest motiv nu a fost dovedită în condiţiile art. 395 alin. (1) C. proc. pen.
Aşa fiind, hotărârile atacate se constată a fi temeinice şi legale, acestea nefiind supuse nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., la care face trimitere alin. (3) al aceluiaşi articol, corespunzător dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) din acelaşi cod.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.A. care, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient G.A. împotriva deciziei penale nr. 87 din 21 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent să plătească statului 700.000 lei cheltuieli judiciare în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 200.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2326/2004. Penal. Art.174, 17, 176 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 2335/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs → |
|---|
