ICCJ. Decizia nr. 3038/2004. Penal. Legea nr.284/1947; Decr.209/1950. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3038/2004
Dosar nr. 2193/2004
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 500 din 4 aprilie 1959, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Buzău a fost condamnată, printre alţii, inculpata I.M. la 3 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională, pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950, cu aplicarea art. 157 C. pen., anterior.
S-a dedus din pedeapsă arestarea preventivă de la 10 noiembrie 1958 până la 13 noiembrie 1958.
S-a dispus confiscarea celor 21 monezi găsite la inculpată şi confiscarea parţială a averii acesteia, respectiv a unei case de locuit situată în Buzău, b-dul Stalin.
Inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În fapt s-a reţinut că inculpata a achiziţionat 100 monezi din aur din care o parte le-a dat fiicei sale, iar restul de 21 au fost descoperite la domiciliul său cu ocazia percheziţiei.
Tribunalul Regional Ploieşti, prin Decizia penală nr. 2889 din 4 iunie 1959 a respins recursul declarat de inculpată.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat în baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., recurs în anulare împotriva celor două hotărâri.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că Legea nr. 284/1947 are caracter neconstituţional, astfel încât se impune achitarea inculpatei conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Recursul în anulare este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută străină în ţară şi străinătate erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of., să predea aceste valori B.N.R., contra plată în lei la cursul oficial.
Aceeaşi obligaţie revenea, potrivit art. 5 din lege, celor care dobândeau astfel de valori după intrarea în vigoare a actului normativ.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea conform art. 14 din aceiaşi lege.
Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior, în cazul infracţiunii săvârşite în dauna economiei naţionale, printre care şi cele prevăzute în Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând să se ţină seama de gradul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului.
Aceste dispoziţii legale, adoptate în mod evident împotriva unor categorii sociale erau în contradicţie atât cu Constituţia României în vigoare la data adoptării şi aplicării acestor acte normative, cât şi cu D.U.D.O.
Astfel, prin art. 15 şi 17 din Constituţia României din 1923 repusă în vigoare prin Decretele Regale nr. 1849/1944 privind drepturile românilor şi nr. 1849/1944 se statua că „nici o lege nu poate înfiinţa confiscarea averilor" şi că „proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică".
De asemenea, potrivit art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948, proprietatea particulară era recunoscută şi garantată de lege, cea agonisită prin muncă şi economisire bucurându-se de o protecţie specială, iar exproprierile puteau fi făcute pentru cauză de utilitate publică şi cu dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
Prin art. 12 din Constituţia din 1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare de lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege".
Aşa fiind, se constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau numite să lipsească cetăţeanul român de proprietatea sa încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit imperativ de dispoziţiile constituţionale în vigoare la data incriminării încălcării obligaţiei de cedare a valorilor menţionate în lege şi la data condamnării inculpatei.
Dispoziţiile legale în baza cărora s-a dispus condamnarea fiind neconstituţionale se reţine că fapta inculpatei, care din venituri realizate împreună cu soţul său, din muncă, a achiziţionat monezi din aur în scop de tezaurizare, nu este prevăzută de legea penală, împrejurare ce constituie caz de casare conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen.
În consecinţă se va admite recursul în anulare şi conform art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor casa hotărârile pronunţate.
Rejudecând, Curtea va dispune achitarea inculpatei în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi se va înlătura măsura confiscării speciale, precum şi pedeapsa complementară a confiscării parţiale a averii.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul pentru apărătorul din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 500 din 4 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Buzău şi deciziei penale nr. 2889 din 4 iunie 1959 a Tribunalului Regional Ploieşti, privind pe inculpata I.M.
Casează hotărârile atacate numai cu privire la inculpata I.M.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpata I.M., pentru infracţiunea prevăzută de art. 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, modificată prin Decretul nr. 209/1950.
Înlătură pedeapsa complementară a confiscării averii şi măsura confiscării speciale a 21 monezi de aur (menţionate în inventarul 619, confiscate de B.S.R.P.R., sucursala Regională Ploieşti, prin adresa înregistrată sub nr. 3152 din 19 mai 1962, măsură dispusă în baza sentinţei penale nr. 500 din 4 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Buzău).
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iunie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 3032/2004. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3039/2004. Penal. întrerupere executare... → |
---|