ICCJ. Decizia nr. 491/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 491/2004
Dosar nr. 772/2003
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 361 din 15 mai 2002, Tribunalul Timiş a dispus condamnarea inculpatului J.I.V. la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 208 şi art. 209 lit. a) şi alin. (4) C. pen. În baza art. 861 şi art. 862 C. pen., instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de încercare de 6 ani.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea inculpatului la despăgubiri civile în sumă de 931.803.840 lei către partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în fapt că la data de 29 iunie 2002, inculpatul a sustras din proprietatea părţii civile S.C. Vaslui M.I. S.R.L. o combină.
Prin Decizia penală nr. 485 A din 9 decembrie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei instanţei de fond de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpatul J.I.V. şi partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, inculpatul J.I.V. şi partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L.
În susţinerea recursului său, inculpatul J.I.V. a solicitat să fie achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, dat fiind că nu a acţionat cu intenţia de a sustrage un bun al părţii vătămate ci, în condiţiile concrete ale cazului, a fost convins că utilajul reclamat de partea vătămată, combina, este proprietatea sa, a inculpatului.
În subsidiar, inculpatul a solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanţă, în vederea stabilirii complete a raporturilor juridice dintre inculpat şi partea vătămată şi a caracterizării corecte a acţiunii inculpatului, care nu este o faptă de natură penală ci una de natură civilă, sau reducerea pedepsei la limita minimului special prevăzut de lege pentru infracţiunea de furt calificat, cu aplicarea prevederilor art. 861 şi art. 862 C. pen.
Recursul inculpatului nu este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L. a cumpărat combina mai sus menţionată, cu preţul de 127.907.989 lei, la licitaţia organizată la data de 8 decembrie 1999, în cadrul procedurii de executare silită pornită de partea civilă împotriva S.C. T. S.A. Buziaş, în baza sentinţei civile nr. 882 din 1 iulie 1999 a Tribunalului Timiş, prin care inculpatul J.I., director al S.C. T. S.A. Buziaş fusese obligat să plătească S.C. Vaslui M.I. S.R.L. suma de 127.907.989 lei. În condiţiile perseverenţei inculpatului în refuzul de a preda combina cumpărătorului, acesta a intrat în posesia bunului abia la data de 29 iunie 2001, aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la acea dată de executorul judecătoresc însoţit de organele de poliţie. Preluând deci, efectiv, combina de pe un teren situat pe raza comunei Moraviţa, judeţul Timiş, reprezentantul părţii civile, M.I. a început deplasarea utilajului spre sediul din Timişoara al firmei sale. Inculpatul însă, a interceptat deplasarea combinei pe raza comunei Ciacova, judeţul Timiş şi cu ajutorul altor persoane l-a silit pe mecanicul care conducea utilajul să coboare de la volan, după care şi-a însuşit bunul pe care ulterior l-a vândut.
Împrejurarea invocată de inculpat în apărarea sa, că după licitaţie a plătit părţii civile unele sume de bani, considerând că reprezintă preţul combinei, nu este de natură să-l exonereze pe acesta de răspundere pentru comiterea infracţiunii de furt calificat, dat fiind că nu există nici o dovadă, în sensul că partea civilă ar fi înţeles să restituie inculpatului proprietatea combinei, iar pe de altă parte, datoria faţă de partea civilă era deja stinsă încă din momentul adjudecării, plăţile ulterioare fiind astfel, nedatorate.
Ţinând seama de probele menţionate, se constată că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, fiind neîndoielnic că partea civilă avea atât dreptul de proprietate asupra combinei, cât şi posesia bunului, proprietatea, dobândită prin adjudecarea la licitaţia publică din 8 decembrie 1999, iar posesia, atribuită prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 29 iunie 2001, şi fiind, de asemenea, dovedit că inculpatul cunoştea că a pierdut, la datele şi prin actele juridice menţionate, orice drept asupra bunului.
În consecinţă nu poate fi primită cererea inculpatului, de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în condiţiile arătate.
Se constată, de asemenea, că nu există temeiuri să se dispună trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanţă, dat fiind că situaţia de fapt a fost pe deplin lămurită prin probele administrate.
În ce priveşte individualizarea pedepsei, se constată că instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama atât de circumstanţele în care s-a comis fapta, cât şi de datele personale ale inculpatului.
În susţinerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a cerut casarea hotărârilor pronunţate, rejudecarea cauzei şi majorarea pedepsei aplicate inculpatului, cu înlăturarea suspendării executării, ţinând seama de pericolul ridicat al infracţiunii comise de acesta.
Recursul parchetului este nefondat.
Aşa cum s-a arătat, infracţiunea a fost comisă în împrejurări complexe, pe fondul finalizării unor procese civile existente între inculpat şi M.I., asociatul unic al firmei constituită parte civilă, împrejurări în raport cu care instanţele au individualizat corect pedeapsa, atât în ce priveşte cuantumul acesteia, 4 ani închisoare, cât şi în ce priveşte suspendarea executării sub supraveghere. Considerând că pedeapsa aplicată, ca şi dispoziţia privind suspendarea executării acesteia sunt de natură să asigure reeducarea inculpatului şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, instanţa de recurs apreciază că nu este cazul să se majoreze pedeapsa aplicată inculpatului şi nici să se înlăture suspendarea executării acesteia.
În ce priveşte recursul părţii civile se constată că acest recurs nu a fost motivat, iar partea civilă nu s-a prezentat să-l susţină.
În consecinţă urmează să se dispună respingerea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpatul J.I.V. şi partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L., cu obligarea inculpatului şi a părţii civile la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, partea civilă S.C. Vaslui M.I. S.R.L. Timişoara şi inculpatul J.I.V. împotriva deciziei penale nr. 485/ A din 9 decembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă recurenta parte civilă şi recurentul inculpat să plătească statului suma de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 490/2004. Penal. Art.215 alin.3,5 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 492/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs → |
|---|
