ICCJ. Decizia nr. 503/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 503/2004
Dosar nr. 5441/2003
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 943 din 2 octombrie 2003, Tribunalului Bucureşti, l-a condamnat pe inculpatul B.G. la 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen.
S-a computat prevenţia de la 7 decembrie 2001 la zi.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în perioada 1993 – 1995 între SC L.T.D.I. SRL şi SC R.G. SA reprezentate de Opriş Paul şi SC B.T.T. au existat operaţiuni comerciale legate de finalizarea lucrărilor de execuţie la imobilul B 1 tronsoanele 7 şi 8 situate în Calea Victoriei şi a tronsoanelor 5 şi 6.
Între patronii acestor societăţi s-a declanşat la un moment dat o dispută pentru dobândirea proprietăţii imobilelor ce făcuseră obiectul finalizării lucrărilor de execuţie.
Disputele cu privire la câştigarea dreptului de proprietate au ajuns în instanţă.
După parcurgerea unui ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 3210/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2054/2001 a Curţii Supreme de Justiţie a fost schimbată în totalitate sentinţa civilă nr. 2119/2000 a Tribunalului Bucureşti cu consecinţa respingerii ca nefondate a acţiunii formulate de reclamanta SC L.T.D.I. SRL.
Nemulţumit de soluţia instanţelor de control judiciar, administratorul societăţii reclamante, P.O. a iniţiat demersuri pentru promovarea unui recurs în anulare.
Prin intermediul numitei G.A. a luat legătura cu avocata M.L. care a redactat memoriul pentru recursul în anulare.
Concomitent P.O. a solicitat audienţă la Ministerul Justiţiei de unde i s-a comunicat că nu au fost identificate motive de nelegalitate pentru promovarea unui recurs în anulare.
Nemulţumit de rezultatul demersurilor P.O. a continuat să încerce găsirea unei căi pentru introducerea unui recurs în anulare care să-i promoveze interesul.
Prin intermediul numitei D.R. şi P.M., P.O. a intrat în legătură cu inculpatul B.G. persoană străină de justiţie dar care afirma că are puternice legături în rândul magistraţilor, precum şi judecători până la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi al Curţii Supreme de Justiţie, dar şi în rândul înalţilor funcţionari din Ministerul Justiţiei.
La 2 octombrie 2001, inculpatul s-a întâlnit cu P.O. căruia i-a promis că în schimbul unor sume de bani ce le va transmite unor persoane din Parchetul Curţii Supreme de Justiţie va obţine promovarea unui recurs în anulare în favoare.
În continuare, instanţa de fond reţine că inculpatul s-a interesat de mai multe ori la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie de situaţia memoriilor prin care se solicitase promovarea recursului în anulare.
A aflat astfel că la 1 octombrie 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a promovat calea extraordinară a recursului în anulare în favoarea lui şi societăţii administrate de P.O. şi a luat de la parchet comunicarea oficială cu nr. 1870/C/7102 din 1 octombrie 2001 pe care i-a înmânat-o acestuia.
Imediat P.O. a fost citat la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Mai târziu la 8 octombrie 2001, P.O. l-a denunţat la parchet pe inculpat ale cărei convorbiri telefonice au fost ulterior ascultate şi înregistrate cu autorizaţia procurorului.
Termenul de judecată al recursului fiind fixat la 10 decembrie 2001, inculpatul s-a prezentat anterior la Arhiva Curţii Supreme de Justiţie unde a înregistrat componenţa completului de 9 judecători.
A pretins apoi faţă de denunţător că se bucură de trecere pe lângă unii magistraţi de la Curtea Supremă de Justiţie şi a pretins banii pentru a determina soluţionarea favorabilă denunţătorului a recursului în anulare.
La 7 decembrie 2001, organele de urmărire penală au organizat un flagrant în care inculpatul a fost prins după ce a primit de la denunţător suma de 8000 franci elveţieni şi 500 mărci germane.
Prin Decizia penală nr. 664 din 5 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatului B.G.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul B.G. care, în principal, a susţinut că fapta lui s-a limitat la ridicarea unei comunicări către denunţător de la Parchetul C.S.J. şi prin urmare nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, iar în subsidiar, a cerut reducerea pedepsei, motive de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 14 C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
Din probele administrate, respectiv declaraţiile martorilor şi ale denunţătorului ce se coroborează cu datele din cuprinsul procesului-verbal de transcriere a convorbirilor înregistrate rezultă neîndoielnic că inculpatul a pretins bani de la denunţător, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie competenţi să declare recursul în anulare şi asupra unor judecători de la Curtea Supremă de Justiţie care ar fi urmat să rezolve favorabil recursul în anulare declarat.
Procesul-verbal de prindere în flagrant, din 7 decembrie 2001, când inculpatul a primit banii de la denunţător, dovedeşte fără dubiu că acesta a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.
Cât priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, aceasta este just individualizată.
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În cauză, inculpatul a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru infracţiunea de trafic de influenţă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. Proporţionalizarea pedepsei s-a făcut mai aproape de limita minimă prevăzută de lege. Având în vedere pericolul social concret al faptei comise de inculpat, de natură să zdruncine încrederea în instituţii fundamentale ale statului, precum şi faptul că în cauză nu există împrejurări de natură să atenueze răspunderea penală, pedeapsa aplicată nu este prea severă fiind de natură să satisfacă exigenţele prevăzute de art. 52 C. pen., referitoare la scopul sancţiunii penale.
Aşa fiind, Curtea, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul ca nefondat şi-l va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.G. împotriva deciziei penale nr. 664 din 5 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsă timpul arestării preventive a inculpatului de la 7 decembrie 2001 la 28 ianuarie 2004.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 501/2004. Penal. Art.215 alin.3, 5 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 5035/2004. Penal → |
|---|
