ICCJ. Decizia nr. 5731/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5731/2004
Dosar nr. 2051/2004
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 152 din 21 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul C.M. la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. c) C. pen.
Totodată, în baza art. 61 C. pen., instanţa a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 259 zile de închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1137 din 14 mai 1997 a Judecătoriei Ploieşti şi l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca acesta să execute 4 ani închisoare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut în fapt că la data de 13 noiembrie 1998, inculpatul C.M. împreună cu minorul R.I., cu privire la care s-a disjuns cauza, a sustras din autoturismul proprietatea părţii vătămate T.N., un telefon mobil în valoare de 7.000.000 lei.
Prin Decizia penală nr. 856 din 5 iunie 2000, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat împotriva sentinţei primei instanţe, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin sentinţa penală nr. 77 din 23 ianuarie 2002, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rejudecând cauza, a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reţinând că din probele administrate în cauză nu rezultă săvârşirea de către inculpat a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Prin Decizia penală nr. 2059 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror împotriva sentinţei instanţei de apel, iar prin Decizia penală nr. 796 din 24 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat recursul declarat de procuror împotriva deciziei instanţei de apel.
Împotriva hotărârilor pronunţate după rejudecarea cauzei a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a susţinut că achitarea inculpatului a rezultat din aprecierea greşită a probelor administrate în cauză, din care rezultă cu certitudine vinovăţia inculpatului şi a solicitat, în consecinţă, casarea hotărârilor atacate, rejudecarea cauzei şi condamnarea inculpatului pentru furtul comis la 13 noiembrie 1998 în dauna părţii vătămate T.N.
Recursul în anulare nu este fondat.
Inculpatul C.M. nu a recunoscut participarea sa la comiterea furtului şi a susţinut în toate declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii că a primit un telefon mobil de la minorul R.I. care îi datora o sumă de bani, fără să cunoască provenienţa bunului, şi că aflându-se cu minorul în momentul intervenţiei organelor de poliţie, a fugit şi a abandonat telefonul mobil fără să poată să explice comportamentul său altfel, decât prin teama de poliţişti.
Condamnarea inculpatului prin sentinţa penală nr. 152 din 21 ianuarie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pentru infracţiunea de furt calificat mai sus-menţionată, s-a întemeiat pe procesul-verbal de constatare a infracţiunii încheiat de organele de poliţie la data de 13 noiembrie 1998 şi pe declaraţiile părţii vătămate T.N. şi ale martorului T.N. care au arătat la urmărirea penală că l-au văzut pe inculpat sustrăgând telefonul mobil din cabina autovehiculului proprietatea părţii vătămate.
În cursul procesului la instanţele judecătoreşti atât partea vătămată, cât şi martorul menţionat au revenit asupra primelor declaraţii şi au arătat că acestea le-au fost sugerate de inspectorii de poliţie P.V. şi M.R. care au încheiat procesul-verbal de constatare din 13 noiembrie 1998.
Pe de altă parte, minorul R.I. a declarat că el este autorul faptei, la săvârşirea căreia inculpatul C.M. nu a avut nici o contribuţie.
Analizând declaraţiile părţii vătămate şi ale martorului T.N., precum şi procesul-verbal de constatare întocmit de organele de poliţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nepotriviri esenţiale care fac îndoielnice declaraţiile date de partea vătămată şi de martorul T.N. la urmărirea penală.
Astfel, contrar precizărilor din procesul-verbal de constatare, în sensul că partea vătămată şi martorul menţionat l-au văzut pe inculpat şi pe minorul R.I. furând telefonul mobil din autovehicul, din conţinutul declaraţiilor date de martor şi de partea vătămată rezultă că aceştia se găseau într-un loc de unde nu se putea vedea comiterea furtului.
De altfel, nici partea vătămată şi nici martorul nu i-au urmărit pe făptuitori, cum era firesc, îndată după comiterea furtului, minorul şi inculpatul fiind urmăriţi şi prinşi de către cei doi inspectori de poliţie, după ce, potrivit celor consemnate în procesul-verbal de constatare aflându-se în zona în care s-a comis infracţiunea, i-au văzut pe aceştia în apropierea autovehicului proprietatea părţii vătămate.
În aceste condiţii, Curtea constată că revenirea părţii vătămate T.N. şi a martorului T.N. asupra primelor declaraţii este justificată, Curtea constată, de asemenea, stăruinţa depusă de instanţe pentru aflarea adevărului şi faptul că nu s-a făcut dovada participării inculpatului la comiterea faptei.
În consecinţă, neexistând dovezi concludente cu privire la comiterea de către inculpatul C.M. a furtului, iar procesul-verbal întocmit de cei doi inspectori de poliţie fiind, de asemenea, neconcludent datorită gravelor carenţe în relatarea corectă a constatărilor făcute de aceştia, urmează ca recursul în anulare să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 77 din 23 ianuarie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deciziei penale nr. 2059/ A din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi deciziei penale nr. 796 din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe intimatul inculpat C.M.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5715/2004. Penal. întrerupere executare... | ICCJ. Decizia nr. 5740/2004. Penal. Art.20 rap.la art.]176... → |
|---|
