ICCJ. Decizia nr. 5857/2004. Penal. Legea 284/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5857/2004
Dosar nr. 5228/2004
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 91 din 28 ianuarie 1960, Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti a condamnat pe inculpatul O.S.G. la 10 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2 şi 5 din Legea nr. 284/1947.
În baza art. 80 pct. 3 şi a art. 25 pct. 6 C. pen. anterior, a dispus confiscarea monedelor din aur, precum şi confiscarea totală a averii.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt că, până la 21 noiembrie 1959, inculpatul a deţinut, contrar dispoziţiilor legale, 673 monede din aur.
Tribunalul Capitalei, Colegiul VI penal, prin Decizia penală nr. 144 din 27 februarie 1960, a respins recursul declarat de inculpat.
Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., criticându-le ca fiind pronunţate cu încălcarea legii, deoarece fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută străină, în ţară şi străinătate, erau obligate ca în termen de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R.
Aceeaşi obligaţie revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât pe baza unei autorizaţii, şi după intrarea în vigoare a legii.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani şi amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante.
Potrivit art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. anterior, în cazul infracţiunilor săvârşite în dauna economiei naţionale, printre care şi cele prevăzute de Legea nr. 284/1947, putea fi aplicată pedeapsa complementară a confiscării averii, urmând să se ţină seama de gradul de pericol social al faptei şi de persoana infractorului.
Se constată însă, că aceste dispoziţii incriminatoare, adoptate evident împotriva unor categorii sociale, erau în contradicţie atât cu Constituţia României, în vigoare la data adoptării şi aplicării acelor acte normative, cât şi cu D.U.D.O.
În acest sens, se reţine că, prin art. 15 şi 17 din Constituţia României din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849/1944, s-a statuat că prin nici o lege nu se poate dispune confiscarea averilor, iar proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică.
De asemenea, prin art. 8 şi 9 din Constituţia adoptată în anul 1948 s-a stipulat că „proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucură de o protecţie specială", iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi şi cu o justă despăgubire.
Prin art. 12 din Constituţia din 1952 s-a prevăzut că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege.
În sfârşit, conform art. 17 din D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948 prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate şi că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Se constată aşadar, în raport de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum au evaluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit de normele de drept internaţional, că dispoziţiile Legii nr. 284/1947 erau menite să lipsească pe cetăţeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, fiind astfel neconstituţionale în raport cu însăşi legea fundamentală română în vigoare, atât la data incriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate, cât şi la data condamnării inculpatului.
Mai mult, şi pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului, aplicată pe lângă pedeapsa închisorii, era menită să aducă atingere dreptului de proprietate.
În atare situaţie, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor şi normelor legii fundamentale şi are un caracter neconstituţional.
În speţă, se constată că inculpatul, din veniturile realizate din muncă, a achiziţionat în mod licit monede din aur în scop de tezaurizare, pe care le-a îngropat în curtea imobilului proprietate personală.
Pe de altă parte, conform art. 6 din Legea nr. 638/1946, nu sunt supuse aplicării acestei legi, obiectele prelucrate din metale preţioase, care servesc uzului propriu, printre care şi bijuteriile.
Ulterior, conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice erau obligate să cedeze aurul sub orice formă, având ca excepţie, printre altele, şi aurul sub formele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 638/1946.
Or, inculpatului i-au fost confiscate şi diverse bijuterii care, aşa cum s-a arătat, erau exceptate de la obligaţia predării către stat, putând fi deţinute de către persoane fizice.
Prin sentinţa penală nr. 1287 din 28 februarie 1961 a Tribunalului Popular al Raionului 1 Mai, s-a dispus restituirea către O.S.E., moştenitoarea condamnatului defunct, a unei părţi din bijuteriile confiscate, restul fiind valorificate în folosul statului.
Având în vedere prevederile constituţionale şi internaţionale arătate mai sus, este evident că Legea nr. 284/1947 suprimă un drept fundamental, acela de proprietate, situaţie inacceptabilă într-o ordine juridică firească, motiv pentru care nu poate produce efectele pentru care a fost edictată.
Curtea constatând aşadar, că Legea nr. 284/1947 este esenţialmente neconstituţională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul şi alte valori nu poate fi considerată infracţiune şi ca atare, se impune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi a art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea acestuia şi înlăturarea măsurii confiscării speciale, prevăzută de art. 80 pct. 3 şi art. 25 pct. 6 C. pen. anterior.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite în cauză cerinţele cazului de casare invocat, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate şi va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 91 din 28 ianuarie 1960 a Tribunalului Popular al Raionului 1 Mai Bucureşti şi deciziei penale nr. 144 din 27 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei R.P.R. – Colegiul VI penal, privind pe inculpatul O.S.G.
Casează hotărârile atacate şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul O.S.G., pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 284/1947.
Înlătură măsura confiscării speciale prevăzută de art. 80 pct. 3 şi art. 25 pct. 6 C. pen. anterior.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5839/2004. Penal. Art.211 c.p. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5884/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
