ICCJ. Decizia nr. 5885/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5885/2004
Dosar nr. 2692/2004
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2004
Examinând recursul de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 2538 din 31 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, inculpatul G.F.L. a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă reţinerea de 24 de ore (18 septembrie 2002).
S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
S-a luat act că partea vătămată N.N.A. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 2 milioane lei.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.300.00 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În fapt s-a reţinut că în ziua de 30 august 2002, având nevoie de bani pentru a-şi procura droguri, inculpatul a smuls de la gâtul părţii vătămate, care se afla pe str. Anton Pann, un lănţişor din aur, pe care apoi l-a amanetat la SC E.C.S.I. SRL cu suma de 2 milioane lei.
Pe parcursul cercetărilor, lănţişorul a fost ridicat de la casa de amanet şi a fost restituit părţii vătămate.
S-a reţinut că în drept, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 141/ A din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa şi rejudecând, a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere declaraţiile date de partea vătămată şi de martorul P.M., susţinute şi de declaraţia martorului P.I., în sensul că inculpatul a luat lănţişorul cu consimţământul părţii vătămate, în contul unei datorii şi că aceasta a formulat plângere la îndemnul tatălui inculpatului, care spera că dacă fiul său va fi arestat, nu va mai consuma droguri. Aşa fiind, s-a apreciat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.
Decizia a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susţinându-se că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare.
Examinând cauza, Curtea constată că recursul declarat de parchet este fondat.
Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţă, în urma examinării tuturor probelor administrate.
Instanţa de judecată trebuie să reţină şi să aprecieze acele probe administrate care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material probator şi nu doar de cel administrat în faza cercetării judecătoreşti.
Or din analiza întregului material probator rezultă că inculpatul a smuls lănţişorul de la gâtul părţii vătămate.
Astfel, partea vătămată a relatat în cursul urmăririi penale că inculpatul i-a smuls lănţişorul de la gât, afirmaţii care sunt confirmate de declaraţiile date de martorul P.M. în aceeaşi fază a procesului.
În aceeaşi fază procesuală martora V.S.S. a declarat că la cererea inculpatei a mers şi a depus lănţişorul la casa de amanet pe numele său.
În totală contradicţie cu aceste probe, inculpatul a susţinut în faza de urmărire penală că nu a luat lănţişorul de la partea vătămată şi a pretins că la data respectivă s-a aflat tot timpul în locuinţa fratelui său P.P. Totodată, inculpatul a negat că i-ar fi dat martorei lănţişorul pentru a-l amaneta.
În faza de cercetare judecătorească, inculpatul a prezentat o altă variantă, susţinând că partea vătămată i-a dat de bună voie bijuteria, în contul unei datorii pe care o avea la el şi că ulterior a aflat că tatăl său a obligat-o pe partea vătămată să depună plângere, crezând că în acest fel îl va determina să nu mai consume droguri.
Audiat de instanţă, tatăl inculpatului a susţinut noua apărare a acestuia, afirmând că i-a obligat pe partea vătămată şi martorul P.M. să declare că fiul său a smuls lănţişorul exercitând asupra acestora violenţe chiar în ziua în care se reţine că s-ar fi comis fapta.
În faţa instanţei, atât partea vătămată cât şi martorul au revenit asupra declaraţiilor anterioare susţinând că le-au dat la îndemnul tatălui inculpatului.
Astfel, partea vătămată a afirmat că a dat lănţişorul inculpatului în contul unei datorii, iar martorul a arătat că a fost de faţă când inculpatul a întrebat pe partea vătămată dacă are bani să-i plătească datoria, iar aceasta i-a spus că nu, şi i-a dat lanţul din aur.
Martora V.S. şi-a menţinut declaraţiile anterioare, precizând că lanţul din aur era întreg.
Tot astfel, partea vătămată a susţinut că i s-a restituit lanţul întreg.
Planşele fotografice, precum şi dovada de restituire, precum şi contractul de amanet, dovedesc însă în mod cert că lănţişorul era rupt, fapt ce demonstrează că bijuteria a fost smulsă de la gâtul părţii vătămate.
În raport de aceste dovezi este evident că declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor date în faza de cercetare judecătorească sunt nesincere.
Pe de altă parte, nu este credibilă nici susţinerea că partea vătămată şi martorul P.M. au fost obligaţi de tatăl inculpatului să declare că acesta a comis o infracţiune pentru a fi arestat şi în acest fel să fie împiedicat să mai consume droguri. Este de subliniat faptul că tatăl inculpatului a susţinut că, pentru a-l determina să facă aceste declaraţii, i-ar fi bătut pe cei doi în ziua în care se pretinde că s-a comis fapta, pentru că prefera ca fiul său să fie arestat, decât să moară din cauza drogurilor.
Or, partea vătămată a sesizat poliţia despre fapta comisă abia la data de 16 septembrie 2002, deci după aproximativ 3 săptămâni. De altfel, nici partea vătămată şi nici martorul nu au arătat în declaraţiile lor că tatăl inculpatului ar fi exercitat violenţe asupra lor pentru a afirma că inculpatul a comis o infracţiune.
În consecinţă, Curtea constată că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt reţinând că partea vătămată a dat de bună voie lanţul din aur inculpatului, ignorând probe ce dovedesc fără putere de tăgadă că bijuteria a fost luată prin violenţă, acţiune în urma căreia s-a şi rupt.
Cum această eroare a determinat pronunţarea unei soluţii greşite de achitare, se constată existenţa cazului de casare prevăzută de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
În consecinţă, se va admite recursul declarat de procuror conform art. 38415 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., se va casa hotărârea instanţei de apel şi se va menţine hotărârea primei instanţe.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, astfel încât onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei penale nr. 141/ A din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul G.F.L.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa penală nr. 2538 din 31 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti.
Onorariul avocat din oficiu în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
DEFINITIVĂ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5884/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5906/2004. Penal. Cont.anulare. Contestaţie... → |
|---|
