ICCJ. Decizia nr. 5894/2004. Penal. Legea 248/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5894/2004
Dosar nr. 5227./2004
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Popular al Raionului I.V.S. Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1238 din 17 iulie 1958, a condamnat pe inculpatul R.O. la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2 şi 5 din Legea nr. 284/1947, pe care a dispus să o execute cumulat cu aceea de 20 de ani muncă silnică, aplicată prin sentinţa penală nr. 754 din 25 iulie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti.
În temeiul art. 14 din aceeaşi lege, a dispus confiscarea a 480 monede din aur şi 853 monede din argint, precum şi diferite bijuterii, menţionate în inventarul aflat la dosar şi care face parte integrantă din dispozitivul hotărârii.
S-a reţinut că, până la data de 24 iunie 1957 a deţinut, contrar dispoziţiilor legale, 480 monede din aur, monede jubiliare din argint, 83 bucăţi briliante, aur brut şi diferite bijuterii.
Tribunalul Capitalei al R.P.R., Colegiul II, a respins recursul declarat de inculpat, prin Decizia penală nr. 2489 din 24 septembrie 1958.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat în baza art. 409 şi 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., recurs în anulare împotriva celor două hotărâri.
În motivarea acesteia s-a invocat faptul că Legea nr. 284/1947 este neconstituţională, astfel că se impune achitarea inculpatului, conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 1 şi 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea legii, să predea aceste valori B.N.R., contra plată în lei, la cursul oficial.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea conform art. 14 din aceeaşi lege.
Aceste dispoziţii erau însă în contradicţie atât cu Constituţia României, în vigoare la data adoptării legii, cât şi cu D.U.D.O.
Astfel, prin art. 15 şi 17 din Constituţia României din 1923, repusă în vigoare prin Decretele Regale nr. 1849/1944 privind drepturile românilor şi nr. 1849/1944, se statua că „nici o lege nu poate înfiinţa confiscarea averilor" şi că „proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de nulitate publică".
De asemenea, potrivit art. 8 şi 10 din Constituţia din 1948, proprietatea particulară era recunoscută şi garantată de lege, cea agonisită prin muncă şi economisire bucurându-se de o protecţie specială, iar exproprierile puteau fi făcute pentru cauză de nulitate publică şi cu dreaptă despăgubire.
Prin art. 12 din Constituţia din 1952 s-a prevăzut că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiile provenite din muncă, asupra obiectelor casnice de uz personal cât şi dreptul la moştenire sunt ocrotite de lege".
Aşa fiind, se constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetăţeanul român de proprietatea sa, încălcându-se astfel un drept fundamental ocrotit de Constituţia în vigoare atât la data incriminării obligaţiei de cedare a valorilor menţionate, cât şi de cea de la data condamnării inculpatului.
Faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum ele au evaluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit de D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U., potrivit căreia „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa", Curtea constată că normele de drept penal cuprinse în Legea nr. 284/1947 sunt neconstituţionale.
Respectiva lege, prin urmare, nu putea produce efecte juridice, astfel că fapta pentru care inculpatul R.O. a fost trimis în judecată, nefiind prevăzută de lege, se impune achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi înlăturarea măsurii confiscării speciale.
În raport de considerentele mai sus arătate, Curtea va constata că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., urmând a admite recursul în anulare, conform art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., casând ambele hotărâri criticate.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul pentru apărătorul din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 1238 din 17 iulie 1958 a Tribunalului Popular al Raionului I.V.S. Bucureşti şi deciziei penale nr. 2489 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului Capitalei, privind pe inculpatul R.O.
Casează în totalitate sentinţa şi Decizia atacată şi rejudecând în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 şi 5 din Legea nr. 284/1947.
Înlătură măsura confiscării.
Onorariu avocat din oficiu în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5890/2004. Penal. Decr.328/1966. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5899/2004. Penal. într.exec.ped. Recurs → |
|---|
