ICCJ. Decizia nr. 6212/2004. Penal. Legea nr.284/1947. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6212/2004
Dosar nr. 5308/2004
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 16 din 8 ianuarie 1960 a condamnat pe inculpatul G.M. la 3 ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2, art. 5 şi art. 14 din Legea nr. 284/1947.
În baza art. 80 pct. 1 C. pen. anterior, a dispus confiscarea a 60 monede din aur.
În fapt, s-a reţinut că până la data de 18 noiembrie 1959, inculpatul a deţinut contrar dispoziţiilor legale, 60 monede din aur de diferite tipuri şi emisiuni.
Recursul declarat de inculpat a fost respins prin Decizia penală nr. 80 din 2 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei – Colegiul I Penal.
Împotriva hotărârilor mai sus menţionate, în temeiul art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 3 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, criticându-le ca fiind pronunţate cu încălcarea legii, întrucât fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazurile de casare invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursul în anulare fondat, urmând a fi admis.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 284/1947, persoanele fizice sau juridice având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, cecuri şi ordine de plată, disponibil în conturi şi creanţe în valută străină în ţară şi străinătate erau obligate ca, în termen de 15 zile de la publicarea acestei legi în M. Of., să le predea B.N.R.
Aceeaşi obligaţie revenea, potrivit art. 5, celor care dobândeau astfel de valori, pe altă cale decât în baza unei autorizaţii şi după intrarea în vigoare a legii.
Nerespectarea acestor dispoziţii era considerată infracţiune şi se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani şi amendă egală cu încincitul valorilor confiscate, fără a se putea acorda circumstanţe atenuante.
Or, aceste dispoziţii încriminatoare, adoptate evident împotriva unor categorii sociale, erau în contradicţie, atât cu Constituţia României, în vigoare la data adoptării şi aplicării acelor acte normative, cât şi cu D.U.D.O.
Astfel, prin dispoziţiile art. 15 şi art. 17 din Constituţia României din 1923 (repusă în vigoare prin Decretul Regal din 31 august 1944) s-a statuat că prin nici o lege nu se poate dispune confiscarea averilor, iar proprietatea este garantată şi nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică.
De asemenea, prin art. 8 şi art. 9 din Constituţia adoptată în anul 1948 s-a stipulat că „proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială", iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică pot fi făcute pe baza unei legi cu o justă despăgubire.
Prin art. 12 din Constituţia din 1952 s-a prevăzut că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege.
În sfârşit, conform art. 17 din D.U.D.O., proclamată la 10 decembrie 1948, prin R.A.G.O.N.U., s-a statuat că orice persoană are dreptul la proprietate şi că nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Aşadar, în raport de caracterul imperativ al dispoziţiilor constituţionale, aşa cum ele au evoluat în timp şi de forţa juridică a principiului consfinţit de normele de drept internaţional, se constată că dispoziţiile Legii nr. 248/1947 erau menite să lipsească pe cetăţeanul român de proprietatea sa în mod abuziv, fiind astfel neconstituţionale în raport cu însăşi legea fundamentală română în vigoare atât la data încriminării obligaţiei de cedare a valorilor arătate, cât şi la data condamnării inculpatului.
În atare situaţie, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor şi normelor legii fundamentale şi are un caracter neconstituţional.
În speţă, se constată că inculpatul, medic, din veniturile realizate din muncă a achiziţionat în mod licit monedele din aur în scop de tezaurizare pe care le-a ascuns.
În altă ordine de idei, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/1947, mahmudelele şi icuşarii erau exceptaţi de la obligaţia de predare, putând fi deţinuţi în mod legal .
Ca atare, cele 7 mahmudele şi icuşarul din aur confiscate de la inculpat nu făceau obiectul infracţiunii prevăzute de legea menţionată.
În concluzie, în raport de prevederile constituţionale şi internaţionale mai sus arătate, este evident că Legea nr. 284/1947 suprima dreptul de proprietate, situaţie inacceptabilă într-o ordine judiciară firească, motiv pentru care nu poate produce efectele pentru care a fost edictată.
Aşadar, Legea nr. 284/1947, fiind esenţialmente neconstituţională, fapta inculpatului de a nu preda, ceda ori declara aurul şi alte valori, dintre care unele erau permise la deţinere, nu poate fi considerată infracţiune, lipsindu-i o trăsătură esenţială, aceea de a fi prevăzută într-o lege penală.
În consecinţă, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite cerinţele cazurilor de recurs în anulare invocate, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa hotărârile atacate şi va achita pe inculpatul G.M., în temeiul art. 11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu privire la săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2, art. 5 şi art. 14 din Legea nr. 284/1947.
Va înlătura măsura confiscării monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen. anterior.
Onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului în această fază procesuală, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 16 din 8 ianuarie 1960 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin Bucureşti şi deciziei penale nr. 80 din 2 februarie 1960 a Tribunalului Capitalei, Colegiul I Penal, privind pe inculpatul G.M.
Casează hotărârile atacate.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul G.M., cu privire la săvârşirea infracţiunii de deţinere ilegală de metale preţioase, prevăzută de art. 2, art. 5 şi art. 14 din Legea nr. 284/1947.
Înlătură măsura confiscării monedelor din aur, dispusă conform art. 80 pct. 1 C. pen. anterior.
Onorariul în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6113/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6213/2004. Penal. Art.208,209 c.pen. Recurs... → |
|---|
