ICCJ. Decizia nr. 6209/2004. Penal. Art.215 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6209/2004
Dosar nr. 3713/2004
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 87 din 17 februarie 2004, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul P.T.G. la:
- 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată s-a dedus timpul executat prin arest preventiv de la 13 august 2001 până la 12 februarie 2003.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.371.215.976 lei, beneficiu realizat din infracţiune.
S-a luat act că SC M.S. SA Băicoi nu s-a constituit parte civilă în cauză şi nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În baza art. 21 lit. g) din Legea nr. 26/1990, privind Registrul Comerţului, republicată, şi art. 135 din Legea nr. 31/1990, republicată, raportat la art. 6 alin. (2) din aceeaşi lege, a dispus comunicarea unui exemplar legalizat de pe hotărâre la Oficiul Registrului Comerţului, după rămânerea definitivă a acesteia.
Prin aceeaşi hotărâre, inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 1.500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În urma unui control efectuat la sediul firmei inculpatului P.T.G., la data de 13 noiembrie 2000, de către Garda Financiară Prahova, s-a constatat că în cursul anilor 1998 – 2000, acesta a ridicat de la caseria societăţii diverse sume de bani pentru achiziţii de mărfuri totalizând 4.643.281.617 lei, sumă pe care nici nu a decontat-o şi nici nu a restituit-o societăţii. Procedând în acest fel inculpatul a lipsit societatea de posibilitatea plăţii obligaţiilor legale faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, fondul de sănătate şi fondurile speciale pentru perioada 1999 – 2000.
Urmare a însuşirii sumei de către inculpat şi nedecontarea acesteia SC M.S. SA Băicoi a înregistrat la data de 30 septembrie 2000, restanţe la plata obligaţiilor către stat în sumă de 1.283.496.050 lei.
Din controlul efectuat, organele Gărzii Financiare au constatat că inculpatul a scos întreaga sumă din caseria societăţii cu ordine de plată ce aveau destinaţia achiziţionării de mărfuri dar că, în realitate, marfa ce se estima a fi cumpărată nu a fost introdusă în societate, dar nici banii restituiţi.
Direcţia controlului fiscal public Prahova a dispus o verificare financiară contabilă la SC M.S. SA Băicoi care, a confirmat constatările Gărzii Financiare Prahova, atât cu privire la sumele de bani ridicate de inculpat din caseria societăţii, nerambursate, cât şi cu privire la obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat.
De menţionat faptul că anterior pronunţării hotărârii de faţă, în cauză a mai avut loc o judecată în fond, apel şi recurs.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 258 din 11 iunie 2002, Tribunalul Prahova, l-a condamnat pe inculpatul P.T.G. la o pedeapsă de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, apel care a fost admis de către Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 447 din 30 septembrie 2002, în sensul că a fost redusă pedeapsa de la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., la 6 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., prin reţinerea de circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 74 şi art. 76 lit. a), fiind respinse celelalte critici referitoare la întinderea prejudiciului.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpat, care a fost admis de către Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia penală nr. 681 din 12 februarie 2003, decizie prin care s-au casat atât sentinţa instanţei de fond, cât şi Decizia instanţei de apel, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la prima instanţă.
Prin Decizia de casare, s-a concluzionat că, în cauză este necesară o verificare de fond a gestiunii societăţii pentru a se stabili, fără dubii ce sumă de bani a folosit inculpatul în interesul societăţii, chiar fără riguroasa respectare a Legii Contabilităţii sau a Legii nr. 31/1990.
Prin aceeaşi decizie s-a mai arătat că fără nici o dovadă certă a faptului că inculpatul şi-a însuşit sume de bani în interesul său sau în interese străine societăţii nu poate fi ţinut pentru infracţiunea de delapidare, dar eventual se poate reţine o altă infracţiune, respectiv la Legea Contabilităţii sau Legea nr. 31/1990.
Rejudecând după casare, Tribunalul Prahova a dispus efectuarea unei expertize tehnico-contabilă, aşa cum s-a dispus de către instanţa de casare, expertiză care a concluzionat că fondurile băneşti reflectate în contul 542, avansuri trezorerie, au fost folosite în interesul societăţii şi nu în interesul personal al inculpatului.
Considerând că această expertiză nu a răspuns obiectivelor stabilite prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie, s-a dispus efectuarea unei noi expertize contabile.
Prin noua expertiză contabilă, s-a stabilit ca în urma verificării actelor contabile existente, cât şi al ansamblului probator administrat în cauză, rezultă că din suma de 3.042.000.000 lei stabilită de evaluator pentru investiţii în societate, în evidenţele contabile ale societăţii există documente justificative numai pentru suma de 670.784.024 lei, iar pentru restul nu sunt situaţii de lucrări sau procesele verbale respective.
Urmare a administrării acestei probe, Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa penală amintită şi anume nr. 87 din 17 februarie 2004.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat apel inculpatul P.T.G. pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că nu se face vinovat de săvârşirea nici unei fapte penale, aspect ce rezultă şi din lucrările dosarului, care atestă că toate valorile au fost evidenţiate în contabilitatea societăţii, fiind însă greşit interpretate din punct de vedere contabil, aspect ce se regăseşte, de altfel în toate expertizele din dosarul cauzei.
Inculpatul a mai arătat că în mod nejustificat nu au fost luate în seamă expertizele extrajudiciare întocmite de specialişti competenţi, după cum fără nici o explicaţie a fost înlăturată expertiza făcută de către expert C.M., cu ocazia rejudecării cauzei şi, la cererea instanţei, care a confirmat faptul că nu şi-a însuşit nici o sumă de bani.
Tot astfel, inculpatul a mai susţinut că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile instanţei de casare, în sensul că nu a luat în considerare apărările sale, prin care a făcut dovada că din banii primiţi de la societate a făcut investiţii şi cheltuieli în interesul acesteia, pentru simplul motiv că nu există documente contabile care să confirme susţinerea sa.
În final, inculpatul a solicitat admiterea apelului, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 195 din 4 mai 2004, a admis apelul declarat de inculpat, a casat hotărârea atacată pe care a desfiinţat-o în parte, în sensul că a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi, prin reţinerea prevederilor art. 74 şi art. 76 C. pen., l-a condamnat la o pedeapsă de 11 luni închisoare.
A constatat că pedeapsa a fost executată.
A dispus reducerea sumei confiscate de la 2.371.215.976 lei la 1.525.408.327 lei.
A înlăturat aplicarea pedepsei complementare privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi s-a decis ca cheltuielile judiciare să fie suportate de stat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că acuzaţia adusă inculpatului potrivit căreia acesta şi-a însuşit suma de 4.140.000.000 lei este justificată numai în parte şi anume numai pentru sumele de bani pe care acesta le-a oferit unor potenţiali parteneri de afaceri, cum de altfel a şi recunoscut în mod constant şi cum a arătat şi martora M.B., respectiv 500.000.000 – 600.000.000 lei, dar şi pentru alte sume, pe care nu le-a putut justifica ca fiind folosite în interesul societăţii, în total fiind vorba de suma de 1.525.408.377 lei.
S-a arătat că rezultă cu certitudine din probele administrate că inculpatul a ridicat din caseria societăţii, în mod repetat, sume de bani care în total se ridică la cifra de 4.645.281.617 lei, sume care au fost înregistrate în contabilitatea societăţii la contul 401 în care ar fi trebuit să fie evidenţiate investiţiile şi despre care acesta susţine că a fost o eroare.
În realitate, a precizat instanţa, nu este vorba de o eroare ci de ignorare evidentă şi o nerespectare a dispoziţiilor legii Contabilităţii şi Societăţilor Comerciale şi că practic acesta a dispus, fără să aibă dreptul, de sume din societate, însuşindu-şi şi folosind în interesul său sau pentru alţii (a împrumutat diverse persoane), făcând o confuzie între patrimoniul societăţii şi al său propriu, confuzie nepermisă de lege şi pentru care urmează să răspundă.
În aceste condiţii, având şi calitatea de gestionar, vinovăţia sa a fost bine stabilită.
Cu privire la expertiza întocmită de experta C.M. la care inculpatul a făcut referire şi prin care se consideră că nu şi-a însuşit sume de bani, înlăturată de prima instanţă, s-a arătat că în mod justificat nu a fost luată în consideraţie „atâta timp cât însăşi experta a menţionat în cursul lucrării că nu a putut face o verificare de fond a gestiunii societăţii, nefiind posibilă o inventariere faptică totală a activelor şi pasivelor a acesteia" deşi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tocmai acest lucru se stabilise şi anume verificarea de fond a gestiunii societăţii.
Cu privire la această expertiză instanţa de apel a arătat că „Experta a încercat însă în lucrarea sa, să realizeze justificarea tuturor sumelor la care a făcut referire inculpatul, dar şi sumele menţionate în cuprinsul deciziei instanţei supreme, în care se arăta textual că nu pot fi considerate delapidate, sumele ce au fost investite efectiv în patrimoniul societăţii de către inculpat, chiar cu încălcarea dispoziţiilor legii contabilităţii şi legii societăţilor comerciale".
Se constată, arată instanţa de apel, că tribunalul nu a lămurit toate aspectele şi nici nu a ţinut cont de considerentele deciziei de casare amintită.
Astfel din suma totală reţinută drept prejudiciu, în procesul verbal al Gărzii Financiare, de 4.643.281.617 lei, se consideră justificate următoarele sume de bani: 568.223.697 lei reprezentând dividente neîncasate de inculpat în perioada supusă controlului gărzii, de care acesta avea dreptul să dispună oricum şi care în mod evident nu poate fi considerată delapidată; suma de 678.000.000 lei reprezentând depuneri în numerar ale inculpatului, după controlul Gărzii Financiare, suma la care se referă însăşi expertiza S.T., a cărei lucrări sunt avute în vedere chiar de Tribunalul Prahova, fără a se preocupa însă de acest aspect; suma de 550.000.000 lei, reprezentând avans pentru marfă remis numitului B.V., sumă la care face referire şi Curtea Supremă de Justiţie, recunoscută de acesta şi care, de asemenea, nu poate fi considerată ca nejustificată; sumele de 60.000.000 lei şi respectiv 474.649.593 lei, achitate pentru plata a două terenuri cumpărate de inculpat pentru societate.
În legătură cu valoarea terenurilor cumpărate, instanţa de apel a arătat că deşi în Decizia Curţii Supreme se precizează că este de 800.000.000 lei, se constată că aceasta a fost plătită numai în parte şi anume 474.649.593 lei, pentru diferenţa de 325.351.407 lei, vânzătoarea C.C., înscriindu-se la masa credală, după declararea falimentului societăţii, întrucât nu a reuşit să o recupereze.
S-a concluzionat că faţă de cele arătate, inculpatul a reuşit să justifice suma de 2.330.873.290 lei care, chiar dacă nu a fost corect înregistrată în contabilitate, nu poate fi considerată delapidată.
Referitor la susţinerile inculpatului, potrivit cărora o mare parte din bani, cca. 3 miliarde de lei se regăsesc în investiţiile făcute, respectiv construcţii, instanţa de apel a arătat că, deşi acestea nu pot fi ignorate, ele nu pot fi totuşi reţinute la valoarea stabilită de expertiza extrajudiciară, atâta vreme cât în dosarul cauzei nu există practic nici un fel de document care să ateste modul în care au fost ridicate, banii cheltuiţi efectiv, materialele folosite atât cantitativ cât şi calitativ, aşa încât valoarea corectă a acestora nu poate fi decât aceea înregistrată în contabilitatea societăţii şi anume: un gard – 28.000.000 lei, platformă betonată – 112.000.000 lei şi locuinţa de serviciu – 647.000.000 lei, sume care, de asemenea, nu pot fi considerate ca fiind delapidate.
Prin urmare, a arătat instanţa de apel, adiţionând toate sumele menţionate, rezultă că, inculpatul a justificat din prejudiciul reţinut iniţial, suma de 3.117.783.290 lei, astfel că suma nedovedită care determină prejudiciul cauzat şi formează obiectul infracţiunii de delapidare este de 1.525.408.327 lei, şi care urmează să fie confiscată.
S-a precizat că înregistrarea greşită în contabilitate a sumelor încasate drept avansuri spre decontare şi care nu au putut fi justificate, reprezintă o contravenţie la Legea Contabilităţii, constată deja de organele abilitate prin notele de control încheiate încă înainte de declanşarea urmăririi penale.
Având în vedere faptul că prejudiciul cauzat de inculpat prin infracţiunea de delapidare este sub 2 miliarde lei, în cauză urmează a se constata că fapta nu poate fi considerată ca având consecinţe deosebit de grave, motiv pentru care se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 2151 alin. (2) în art. 2151 alin. (1) C. pen., în ambele cazuri cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
A mai apreciat instanţa că în cauză se impune reţinerea în favoarea inculpatului de circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., cărora urmează a le da eficienţă în cadrul procesului de individualizare a pedepsei.
S-a făcut precizarea că din moment ce se va schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai uşoară, în cauză nu se mai justifică nici aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este nici obligatorie.
Decizia Curţii de apel a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi inculpatul P.T.G.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a criticat Decizia atacată cu privire la greşita încadrare juridică a faptei, întrucât instanţa de apel în mod eronat a reţinut că inculpatul a justificat suma de 3117.789.290 lei, sumă care a stat şi la baza schimbării încadrării juridice a faptei din art. 2151 alin. (2) în art. 2151 alin. (1) C. pen., apreciind că, în realitate, suma de bani însuşită de inculpat este cea reţinută de prima instanţă, solicitând casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe, prin respingerea apelului declarat de inculpat.
Inculpatul a criticat aceeaşi hotărâre cu privire la greşita sa condamnare, solicitând casarea atât a deciziei atacată, cât şi a hotărârii primei instanţe şi achitarea sa, întrucât nu se face vinovat de însuşirea nici unei sume de bani, iar probele de la dosar nu sunt în măsură să dovedească vinovăţia sa.
Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi inculpatul P.T.G. sunt nefondate.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că instanţa de apel, făcând o apreciere corectă a materialului probator administrat în cauză, căruia i-a dat o interpretare corespunzătoare, ţinând seama şi de îndrumările date prin Decizia de casare, în mod corect a reţinut ca fiind dovedite sumele menţionate proporţional cu care a şi redus prejudiciul reţinut iniţial, stabilind că în prezent acesta este de 1525.408.327 lei.
Prin urmare, prejudiciul cauzat de inculpat prin fapta imputată, fiind sub 2 miliarde lei, în mod corect instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 2151 alin. (2) C. pen., în art. 2151 alin. (1) C. pen.
În aceste condiţii critica parchetului prin care se solicită menţinerea hotărârii primei instanţe este nejustificată. De altfel, în motivele de recurs atât scrise cât şi orale, parchetul nu a evidenţiat situaţii concrete care să justifice cererea sa, totul bazându-se pe afirmaţii şi nu pe dovezi certe care să justifice critica invocată, spre deosebire de instanţa de apel care a manifestat rol activ şi care a făcut o analiză pertinentă a materialului probator justificând cu argumente de ce anumite sume nu pot fi reţinute drept prejudiciu şi de ce altele formează obiectul infracţiunii de delapidare.
Pentru aceleaşi considerente urmează a se constata că nici motivul de casare invocat de inculpat prin care solicită a se dispune achitarea nu este fondat, acesta, în afară de a solicita să i se constate nevinovăţia, nefăcând nici o dovadă în măsură să convingă că se impune a i se da curs.
În ce priveşte cererea inculpatului de a fi repus în termenul de recurs, întrucât a fost declarat peste termen, se constată că nu este reală, acesta a declarat recursul în ultima zi permisă de lege, şi nu după expirarea acestuia.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere că verificând Decizia atacată în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi inculpatul P.T.G. sunt nefondate şi a fi respinse ca atare în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de inculpatul P.T.G. împotriva deciziei penale nr. 195 din 4 mai 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6210/2004. Penal. Plîngere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6208/2004. Penal. Plîngere. Recurs → |
|---|
