ICCJ. Decizia nr. 6305/2004. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 476 din 28 octombrie 2003, Tribunalul Dâmbovița a admis contestația contra executării sentinței nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmbovița așa cum a fost formulată de condamnatul F.D., și potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat grațiată în întregime și condiționat pedeapsa de un an închisoare, aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
S-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cel condamnat, aflat în executarea pedepsei de un an închisoare, a formulat o contestație contra executării sentinței nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmbovița astfel cum a fost modificată prin deciziile nr. 307 din 20 iunie 2001 a Curții de Apel Ploiești și nr. 4812 pronunțată la 8 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiție.
în contestația formulată, recurentul F.D. a arătat că urmare a hotărârilor menționate, a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), fiind încarcerat la 28 august 2003 în baza mandatului nr. 166 din 28 noiembrie 2001.
Condamnatul a susținut că în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de infracțiunea pentru care a fost condamnat și de împrejurarea că nu este recidivist, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii de grațiere nr. 543/2002.
Contestatorul a precizat că nu poate fi exceptat de la grațiere pe motiv că s-ar fi sustras de la executarea pedepsei deoarece a luat la cunoștință de existența mandatului la data venirii sale în țară când pe Aeroportul Otopeni acest act a fost pus în executare.
Pentru a dovedi susținerile sale, în sensul că nu a avut cunoștință de mandat și ca atare nu s-a sustras de la executarea pedepsei, contestatorul a depus copia permisului de lucru în străinătate pe durată determinată.
Prima instanță, considerând că la data de 26 iunie 2001 a plecat legal în străinătate la muncă, iar simpla comunicare a poliției privind negăsirea ori dispariția condamnatului, în lipsa altor acte din care să rezulte că acesta s-a sustras de la executare, nu constituie motiv de exceptare de la grațiere, a admis contestația la executare și a constatat grațiată pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentința nr. 307 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Dâmbovița.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a fost admis prin decizia nr. 113 din 15 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești, casată sentința atacată și respinsă, contestația la executare formulată de condamnat.
împotriva deciziei instanței de apel, contestatorul a declarat apel.
Apărătorul susținând motivele de recurs depuse în scris la dosar a menționat că această hotărâre nu este legală și temeinică, deoarece la data când a fost judecat în primă instanță și în căile ordinare de atac, inculpatul era plecat legal din țară, așa cum rezultă din actele depuse la dosar.
Ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul prin contestația la executare formulată a solicitat aplicarea art. 1 din Legea nr. 543/2002, iar Tribunalul Dâmbovița, considerând că nu s-a sustras de la executare a constatat că pedeapsa este grațiată în întregime, condiționat.
Instanța a ajuns la această soluție, deoarece a avut în vedere faptul că lucrătorii de poliție primind mandatul de executare a pedepsei l-au căutat pe condamnat la un alt domiciliu și anume acela unde a locuit fără forme legale.
Cu ocazia soluționării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița au fost depuse mai multe procese verbale, care nu au fost la dosar, cu ocazia judecării contestației în primă instanță, care, în opinia apărătorului nu constituie dovezi că cel condamnat s-a sustras de la executarea pedepsei deoarece nu sunt înregistrate în evidențele de specialitate ale poliției și nu sunt semnate și de persoanele ce au fost găsite în locurile respective.
Mai mult, tot cu ocazia soluționării apelului a fost depusă la dosar și o declarație a soției recurentului din care rezultă că acesta era în București și lucra la o firmă.
în recurs apărătorul a mai depus o serie de acte și anume:
- adresa nr. 7457 din 13 mai 2004 a I.G.P.F. prin care i s-a comunicat că datele în legătură cu ieșirea și intrarea din țară nu pot fi transmise potrivit Legii nr. 667/2001.
- adresa nr. 367087 din 4 noiembrie 2004 a I.G.P.R. - Direcția de Investigații Criminale, din care rezultă că recurentul a intrat în țară prin punctul de frontieră Otopeni la data de 28 august 2002 sosind la bordul unei curse T. din direcția Bruxelles.
- copia pașaportului din care reiese că a obținut viza pentru Belgia la data de 18 aprilie 2001 și a plecat din țară la 29 aprilie 2001.
Față de actele depuse la dosar, apărătorul a concluzionat că începând cu aprilie 2001 și până în august 2003, recurentul a fost plecat legal din țară și nu s-a sustras judecării cauzei sau executării pedepsei, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei Curții de Apel Ploiești și menținerea hotărârii primei instanțe, Tribunalul Dâmbovița.
Recursul nu este fondat.
Analizând decizia atacată în raport cu probele administrate se constată că hotărârea este legală și temeinică sub toate aspectele.
Astfel, este stabilit că recurentul a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin sentința nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmbovița, rămasă definitivă la data de 8 noiembrie 2001.
în vederea executării acestei pedepse, Tribunalul Dâmbovița a emis mandatul nr. 166 din 28 noiembrie 2001 care nu a putut fi pus în executare, deoarece condamnatul s-a sustras, motiv pentru care prin ordinul I.G.P. nr. S/123388 din 21 martie 2002 a fost dat în urmărire generală.
Susținerea apărătorului că lucrătorii de poliție nu l-au căutat pe recurent și la domiciliul stabil (Str. Hărniciei) ci numai la cel unde locuia fără forme legale (Str. T. Popescu) nu este întemeiată, deoarece potrivit proceselor verbale de căutare din zilele de 27 decembrie 2001, 24 februarie 2002, 6 mai 2002 și 14 iunie 2002 lucrătorii Biroului Poliției Judiciare din cadrul Poliției municipiului Târgoviște, deplasându-se la adresa din str. Hărniciei au găsit-o pe cumnata condamnatului care le-a spus că acesta nu mai locuiește în acel loc. Din procesul verbal de căutare înaintat biroului de executări penale al Tribunalului Dâmbovița la data de 22 decembrie 2002 reiese că în str. Tudor Popescu domiciliază soția condamnatului care a declarat că acesta se află în București fără să-i cunoască adresa și locul de muncă.
Mai mult, lucrătorii de poliție mergând la această din urmă adresă și în zilele de 22 decembrie 2001, 5 ianuarie 2002, 13 ianuarie 2002, 17 ianuarie 2002, 2 februarie 2002, 11 februarie 2002, 10 august 2002 și 20 septembrie 2002, au găsit-o pe soție căreia i-au solicitat să-i aducă la cunoștință motivul căutării sale de către poliție.
în plus, condamnatul știind că este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 C. pen., avea obligația să se intereseze de modul în care a fost soluționată cauza care putea atrage răspunderea penală. (De altfel, el a fost prezent la dezbaterile ce au avut loc cu ocazia judecării în primă instanță, așa cum rezultă din încheierea pronunțată la data de 6 martie 2001).
Existând posibilitatea ca hotărârea pronunțată să rămână definitivă, iar pedeapsa să fie executată în regim de detenție condamnatul a plecat în străinătate, unde a obținut un permis de muncă.
Susținerea acestuia că în tot acest interval de timp a stat în străinătate fără să revină în țară este contrazisă de soția lui care la data de 10 aprilie 2002 a declarat că aproximativ cu două luni înainte a fost acasă unde a stat la domiciliu o zi. Potrivit aceleiași declarații i s-a adus la cunoștință că a fost căutat de lucrătorii de poliție.
Faptul că inculpatul a plecat în București fără a-i spune soției adresa și locul de muncă, precum și plecarea lui în străinătate, cu puțin timp înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, demonstrează reaua credință a recurentului care s-a sustras de la executarea pedepsei, astfel încât bine a procedat instanța de apel admițând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și a respins contestația la executare formulată de condamnat.
împrejurarea că el a revenit în țară la un an după apariția Legii de grațiere nr. 543/2002 nu duce la concluzia că nu s-a sustras executării pedepsei deoarece pe baza probelor care au fost complet administrate și corect interpretate s-a demonstrat contrariul.
în consecință, recursul urmează să fie respins ca atare.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei au fost restituite de către recurent.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6287/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6314/2004. Penal → |
|---|
