ICCJ. Decizia nr. 6482/2004. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6482/2004
Dosar nr. 3144/2004
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
O.C. a formulat plângere penală împotriva fostului soţ Ţ.N.S., ofiţer de poliţie judiciară, pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.
În motivarea plângerii s-a învederat că inculpatul a sustras mai multe bunuri din fosta locuinţă comună, mai înainte de a fi făcut obiectul acţiunii de partaj, fapta acestuia constituind infracţiunea de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.
Prin rezoluţia nr. 1301/P/2002 din 19 septembrie 2002 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de lt. col. Ţ.N.S., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 210 C. pen., reţinându-se că acesta nu a sustras bunurile comune, ci numai le-a folosit, aşa cum petenta a folosit la rândul ei, alte bunuri comune, cel în cauză declarând procurorului că va lua măsuri de conservare şi le va prezenta, atunci când el şi fosta soţie vor efectua partajul.
Contra acestei rezoluţii, petiţionara a făcut plângere, care, a fost respinsă de prim-procurorul militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin rezoluţia nr. 1301/P/2002 din 1 aprilie 2003, reţinându-se că nu sunt temeiuri care să justifice redeschiderea cercetărilor.
Petiţionara a atacat ambele rezoluţii cu plângere la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti care, prin sentinţa nr. 103 din 10 iunie 2003 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, avându-se în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului şi calitatea de comisar de poliţie a inculpatului Ţ.N.S.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 56 din 18 septembrie 2003, a respins plângerea, cu motivarea că a fost depusă peste termenul de 10 zile, respectiv, partea vătămată a primit comunicarea parchetului la 1 aprilie 2003 şi a depus plângerea la instanţă la 9 mai 2003.
Prin Decizia nr. 866 din 12 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de petiţionară şi a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
S-a avut în vedere că, prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, la art. IX pct. 5 se prevede că în cazul rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii, prevăzută în art. 2781 C. proc. pen., este de un an şi curge de la intrarea în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Dispoziţiile privitoare la plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, situaţie în care plângerea petentei O.C. s-a apreciat ca fiind formulată în termen.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 42 din 20 mai 2004, a respins ca nefondată, plângerea formulată de petiţionară împotriva rezoluţiei procurorului.
Pentru a da această soluţie, Curtea constată, pe baza materialului probator administrat în cauză, că nu sunt elemente care să justifice admiterea plângerii petentei şi desfiinţarea rezoluţiei atacate.
Împotriva sentinţei, petiţionara a declarat recurs, prin care se susţine că, în raport cu actele dosarului se impunea ca instanţa să constate că fapta săvârşită de inculpat întruneşte elementele infracţiunii de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 210 C. pen., pentru existenţa infracţiunii de furt între soţi este necesar, ca şi în cazul oricărui alt furt, sub aspectul laturii subiective, ca făptuitorul prin luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, împotriva voinţei acesteia, să urmărească însuşirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenţia de a-l trece în proprietatea sa.
Probele administrate în cauză confirmă susţinerea învinuitului că a luat bunurile comune nu cu intenţia de a şi le însuşi pe nedrept, ci pentru a le folosi.
De altfel, prin copia contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 889 din 14 mai 2003 se atestă că, ulterior plângerii prealabile intentată de fosta soţie, împotriva inculpatului, de comun acord au înstrăinat imobilul bun comun în care au avut fostul domiciliu comun, împrejurare care demonstrează că susţinerea inculpatului cu privire la scopul reţinerii obiectelor corespund adevărului.
Prin urmare, se impune concluzia lipsei intenţiei inculpatului în comiterea infracţiunii, aşa încât soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 210 C. pen. şi menţinută de prima instanţă este temeinică şi legală.
În consecinţă, rezultând că motivul de casare invocat nu este întemeiat şi cum alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionară şi a o obliga să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara O.C., împotriva sentinţei penale nr. 42 din 20 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurentă să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6481/2004. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6496/2004. Penal. Art.211 alin2 c. pen. Recurs → |
|---|
