ICCJ. Decizia nr. 6858/2004. Penal. Art.250 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6858/2004
Dosar nr. 2027/2004
Şedinţa publică din 17 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 78/P/2001 din 28 decembrie 2001, Parchetul Militar Tg. Mureş a trimis în judecată pe inculpatul sergent (rez.) C.A.M. şi plt. V.D.I., pentru săvârşirea infracţiunilor, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., respectiv art. 250 alin. (2) C. pen.
Prin sentinţa nr. 86 din 12 iulie 2002, Tribunalul Militar Cluj a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.A.M., pentru lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. şi a achitat pe inculpatul V.D.I., pentru purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Soluţionând apelurile declarate de Parchetul Militar Cluj şi de C.D., Tribunalul Militar Teritorial a desfiinţat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă (Decizia nr. 37 din 6 martie 2002), deoarece cauza a fost soluţionată în condiţiile lipsei de procedură cu inculpatul C.A.
Prin sentinţa nr. 91 din 16 septembrie 2003, Tribunalul Militar Cluj şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Militar Teritorial deoarece, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, competenţa de judecată pentru agenţii de poliţie (foştii subofiţeri) revine tribunalelor, iar competenţa instanţelor militare este atrasă de calitatea de jandarm a inculpatului C.A.M. la data săvârşirii faptei, competenţă ce s-a păstrat prin efectul art. IX din Legea nr. 281/2003 (cauza era la 1 iulie 2003 pe rolul instanţelor militare).
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 182 din 19 decembrie 2003, a condamnat pe inculpatul agent şef adjunct de poliţie V.D.I., la 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat graţiată pedeapsa aplicată, în condiţiile art. 7 din actul menţionat.
Inculpatul a fost obligat la 10.000.000 lei daune morale către partea civilă C.D.
Totodată, prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului serg. (rez.) C.A.M., deoarece partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În ziua de 25 iunie 2001, în jurul orei 16,00, C.D. a avut un incident cu N.Z. în timp ce lucrau împreună cu alte persoane la Ferma pomicolă nr. 3 B. din jud. Mureş. C.A., aflat în concediu de odihnă, îl substituia pe tatăl său care era paznic la acea fermă. El a intervenit pentru a aplana incidentul şi l-a lovit pe C.D. peste faţă şi în stomac. Ulterior, a anunţat incidentul la postul de poliţie Pănet.
Inculpatul V.D.I., împreună cu colegul său C.E., s-a deplasat cu autoturismul marca Dacia de culoare roşie condus de martorul civil L. la ferma B. Ambii purtau uniforme militare de poliţie.
La circa 1 km de fermă s-au întâlnit şi cu J.A.C. (r) C.A.M., pe care l-au urcat în maşină şi astfel toţi patru au ajuns la sediul fermei B., în jurul orelor 17,00.
Aici, plt. V.D.I. a avut o scurtă discuţie cu şeful de fermă martorul C.N., care i-a confirmat că s-a produs un scandal în livadă.
Pentru că birourile fermei se aflau la câteva zeci de metri de locul denumit „vamă" unde aşteptau circa 50 de zilieri, plt. V.D.I., împreună cu C.A.M. şi C.E. s-au deplasat pe jos până la grupul de persoane.
Intenţia celor doi poliţişti era de a ridica pe partea vătămată şi de a o conduce la sediul Postului de poliţie Pănet.
În momentul în care cei trei au ajuns în dreptul grupului de persoane, C.A.M. a indicat-o cu degetul pe partea vătămată C.D. Plt. V.D.I. s-a îndreptat spre acesta şi fără să-l întrebe despre ce este vorba sau să se prezinte în vreun fel, cu un gest energic l-a prin cu mâna de umeri şi l-a tras puternic peste lădiţele aflate în dreptul său.
Gestul inculpatului a fost de natură a atrage nemulţumirea celor prezenţi care au început să strige şi să ia atitudine.
Inculpatul însă, şi-a continuat agresiunea lovind-o pe partea vătămată de mai multe ori cu pumnii în cap şi în stomac.
În acest mod partea vătămată a fost condusă până la Dacia cu care inculpaţii sosiseră, unde a şi fost urcată pe bancheta din spate. Practic partea vătămată se afla pe banchetă, flancată de cei doi inculpaţi.
C.D. a fost dus în acest mod la Postul de poliţie Pănet.
Loviturile aplicate de cei doi inculpaţi au provocat lui C.D. vătămări ce au necesitat, pentru vindecare, 4-5 zile de îngrijiri medicale.
Fapta inculpatului V.D.I. care l-a lovit pe C.D. la data de 25 iunie 2001, în jurul orelor 17,00, în timp ce-şi exercita atribuţiile de poliţist şi în legătură cu aceste atribuţii, întruneşte elementele constitutive ale purtării abuzive, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Consecinţele loviturilor fiind relativ reduse, iar inculpatul având, până la acea dată, o conduită bună, pedeapsa va fi orientată spre limita minimă prevăzută de textul incriminator. Totodată, se va face aplicaţiunea art. 1 şi 7 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă împotriva inculpatului V.D.I. cu suma de 40 milioane lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale. S-a apreciat că suferinţa fizică ce a fost provocată părţii civile poate fi compensată prin acordarea sumei de 10 milioane lei, suma solicitată fiind prea mare în raport de suferinţele cauzate. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 998 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă în limita sumei precizate.
Curtea Militară de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 19 din 23 martie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă C.D. şi inculpatul V.D.I.
Împotriva sus-menţionatelor hotărâri a declarat recurs inculpatul V.D.I., susţinând prin motivul de casare formulat că acestea sunt nelegale şi netemeinice.
Astfel, inculpatul sus-numit arată că instanţele au reţinut o situaţie de fapt greşită, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că partea vătămată a fost lovită de coinculpatul C.M.; iar nu de către el; că partea vătămată nu a fost lovită de el, arată recurentul, rezultă din declaraţiile martorilor N.Z., M.P., C.N., O.M.S., F.A., B.C., C.A. şi K.A.
Asupra motivului de casare invocat:
Vinovăţia recurentului în ce priveşte săvârşirea infracţiunii a fost corect stabilită pe baza probelor administrate în cauză, deşi acesta a negat în tot cursul procesului că ar fi lovit pe partea vătămată.
Fapta comisă de recurent rezultă însă cu certitudine din relatările părţii vătămate C.D., care se coroborează cu declaraţiile martorilor oculari C.I., M.A., R.T., P.C., P.T., D.N. şi K.G., care l-au văzut pe recurent când a lovit-o pe partea vătămată cu pumnii în cap şi în stomac.
Este adevărat că în apărarea recurentului au fost audiaţi martorii C.N., K.A., N.Z., N.L., M.P., B.C., F.A. şi O.M.S., care au arătat că recurentul nu a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate.
Instanţele examinând sus-arătatele declaraţii, în mod corect nu le-a luat în consideraţie, deoarece ele sunt infirmate nu numai de probele analizate mai înainte, ci şi de constatările că martorii au făcut relatări cu privire la împrejurările susţinute de numitul în apărarea sa, fără ca ei să fi văzut şi respectiv perceput întreaga desfăşurare a evenimentelor, nefiind de faţă la începutul incidentului, iar ultimii trei martori fără a sta în imediata apropiere a părţilor, fiind la o mai mare depărtate la locul faptei (30-50 m).
Faţă de cele expuse, se constată că, instanţele, apreciind în mod just şi complet probele administrate în cauză au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia recurentului, aşa încât cererea de a se dispune achitarea lui este nejustificată.
Verificându-se din oficiu cauza nu s-au constatat alte motive de casare în favoarea inculpatului, aşa încât hotărârile fiind legale şi temeinice, recursul acestuia urmează a fi respins, cu obligarea lui la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul V.D.I. împotriva deciziei nr. 19 din 23 martie 2004 a Curţii Militare de Apel, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6902/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6859/2004. Penal. Lg.143/2000. Recurs → |
|---|
