ICCJ. Decizia nr. 6860/2004. Penal. Art. 254 c. pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6860/2004
Dosar nr. 5588/2004
Şedinţa publică din 17 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 119/ F din 17 mai 2004 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, inculpatul P.I.M. a fost condamnat la:
- 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000;
- 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000;
- 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.
S-a constatat că infracţiunile au fost comise în concurs real, prevăzută de art. 33 lit. a) C. pen.
Conform art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 (şase) ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiile art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestul preventiv începând cu data de 3 decembrie 2002 la zi.
Potrivit art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
În temeiul art. 255 alin. (3) şi (5) C. pen., s-a dispus restituirea sumei de 20.000 Euro numitului H.I., iar a sumei de 40.000 Euro numitului A.P.
S-a menţinut sechestrul asigurător şi inscripţia ipotecară instituită în cursul urmăririi penale în vederea recuperării prejudiciului prin ordonanţa nr. 7272/2002 şi nr. 8964/2002, încheiate între SC P. SA Bistriţa şi Y.F.L.
Inculpatul a fost obligat să plătească în favoarea statului cheltuieli judiciare în sumă de 10.850.000 lei.
Pentru a pronunţa sentinţa menţionată, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
- În perioada ianuarie 2001 – 30 septembrie 2002, inculpatul P.I.M. a îndeplinit funcţia de director general al SC P. SA Bistriţa, societate având ca acţionar unic Consiliul Local Bistriţa.
I. În programul de investiţii al SC P. SA Bistriţa pentru anul 2002 a fost cuprins obiectivul M.U.T., etapa 1, scop în care inculpatul P.I.M. a fost abilitat să reprezinte societatea în relaţiile cu terţe persoane fizice sau juridice şi să încheie acte juridice pe seama acesteia. De asemenea, realizarea lucrării arătate era prevăzută ca obiectiv în contractul de performanţă al inculpatului la poziţia I din anexa 3, contract încheiat în conformitate cu prevederile OUG nr. 79/2001 în baza Hotărârii nr. 72/2002 al Consiliului local al municipiului Bistriţa.
Pentru realizarea obiectivului menţionat în perioada 22 martie – 22 aprilie 2002 a fost organizată o licitaţie deschisă la care au participat firma I.P. AS Praga şi SC G.I. Cluj Napoca, licitaţia fiind adjudecată de aceasta din urmă.
Între SC G.I. SA Cluj Napoca şi F.A. I.I. din Germania exista un contract de subantrepriză, subantreprenorul obligându-se să furnizeze şi să pună în funcţiune la SC P. SA Bistriţa, o turbină AF A 6 G 6a. Dat fiind că era interesată în livrarea turbinei cu aburi, această firmă subantreprenoare, reprezentată de H.I. (director general) a participat la licitaţie. În acest scop, H.I. a avut mai multe întâlniri cu inculpatul, purtând discuţii referitoare la aspectele tehnice ale agregatului ce urma să-l livreze, dar şi referitoare la finanţarea lucrării.
La cea de a doua întâlnire dintre cei doi, în perioada în care se încerca obţinerea scrisorii de garanţie din partea B.C.R. Bistriţa, inculpatul a pretins de la H.I., suma de 20.000 Euro în scopul derulării proiectului, respectiv a încheierii contractului de execuţie a lucrării cu SC G.I. Cluj Napoca, contract la care urma să participe ca subantreprenor, cât şi pentru a obţine mai repede o hotărâre a Consiliului Local Bistriţa, de garantare a creditului de la banca menţionată.
Fiind interesat de achiziţionarea lucrării de către firma ce o reprezenta, H.I. a fost de acord cu propunerea inculpatului, însă înainte de a-i da suma pretinsă a cerut martorului A.I., director general la SC G.I. Cluj Napoca să contribuie la rândul lui cu 10.000 Euro (jumătate din sumă). A.I. a refuzat, motivând că, întrucât a câştigat legal licitaţia: contractul va fi oricum încheiat cu SC G.I. Cluj Napoca, a cărei ofertă era cu circa 960.000 Euro mai avantajoasă decât cea a firmei concurente cehe, sfătuindu-l şi pe H.I. să nu accepte propunerea inculpatului.
Întrucât F.A. I. din Germania avea o putere financiară importantă şi era interesată în încheierea de cât mai multe contracte, H.I. a acceptat propunerea inculpatului şi după o prealabilă discuţie telefonică, la 21 aprilie 2002 s-a deplasat la Bistriţa. La data menţionată, pe unul din holurile Hotelului C.A. unde era cazat, H.I. i-a înmânat inculpatului suma de 20.000 Euro pretinsă pentru „efectuarea demersurilor necesare obţinerii aprobării creditelor necesare plăţii utilajului şi montării acestuia".
Fiind o sumă importantă, H.I. a conceput în prealabil un înscris denumit „Minută", pe care l-a redactat personal, în care a menţionat expres suma, scopul în care dă banii inculpatului şi obligaţia acestuia de a-i restitui „în cel mai scurt timp posibil" în cazul nederulării contractului dintre P. SA Bistriţa şi G.I. Cluj Napoca.
Această „minută", întocmită într-un singur exemplar, a fost semnată de inculpat odată cu primirea banilor şi a fost o condiţie impusă de H.I. pentru a-i remite cei 20.000 Euro pretinşi.
Ulterior, la data de 23 aprilie 2002, inculpatul a comunicat SC G.I. Cluj Napoca adjudecarea licitaţiei şi a invitat-o la încheierea contractului de execuţie, fapt realizat la data de 18 iunie 2002.
Conform clauzelor contractului nr. 4527 din 18 iunie 2002, finanţarea obiectivului de investiţii se realiza sub forma unui credit furnizor, în care furnizorul creditor era executantul, SC G.I. Cluj Napoca, plata lucrării urmând a fi făcut de achizitor prin bilete la ordin garantate de B.C.R. Bistriţa printr-o scrisoare de garanţie bancară (art. 18, pct. 18.1.1. - 18.1.4 pag. 10 din contract).
În cele din urmă P. SA Bistriţa nu a obţinut garanţia bancară, aspect ce rezultă din adresa B.C.R., sucursala Bistriţa nr. 28944 din 22 iulie 2002, care precizează că banca nu poate accepta drept garanţie Hotărârea Consiliul municipiului Bistriţa nr. 77 din 6 iunie 2002.
Aşa fiind, proiectul nu s-a mai finalizat, împrejurare în care H.I. i-a solicitat inculpatului P.I.M. restituirea celor 20.000 Euro, lucru pe care acesta nu l-a făcut.
Pentru a rezolva această situaţie cei doi s-au întâlnit la Hotelul S. din Cluj Napoca, întâlnire la care a participat şi martorul A.I., prilej cu care în prezenţa acestuia, H.I. a cerut inculpatului restituirea întregii sume.
Inculpatul a produs lui H.I. restituirea în rate a sumei, cu menţiunea că prima rată va fi de circa 7000 Euro, după vânzarea unor imobile din Târgu Mureş, iar diferenţa i-o va restitui în termen de 1 an prin plata în rate lunare.
Cum după aproximativ două săptămâni de la această întâlnire, inculpatul nu a reuşit să vândă apartamentul din Târgu Mureş, H.I. a depus un denunţ penal prin care a relatat fapta.
Fapta săvârşită de inculpatul P.I.M., în calitate de director general al SC P. SA Bistriţa, astfel cum a fost reţinută mai sus, a fost încadrată în art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000.
2. În cursul anului 2002, SC P. SA Bistriţa a întâmpinat dificultăţi la încasarea contravalorii agentului termic furnizat beneficiarilor săi persoane fizice şi juridice.
Odată cu apariţia Legii nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale s-a creat posibilitatea potrivit art. 6 alin. (1) lit. d), de vânzare a creanţelor pe bază de contract, contra unor taxe forfetare unor instituţii specializate.
Această operaţiune a fost analizată şi de conducerea SC P. SA Bistriţa, cu ocazia şedinţei A.G.A. ce a avut loc la 29 iulie 2002.
Ulterior apariţiei legii menţionate, A.P. s-a deplasat la sediul P., unde prezentându-se sub o identitate falsă, respectiv avocat R.P., vicepreşedinte al Companiei Y.F.L. s-a arătat interesat de preluarea creanţelor aparţinând P., scop în care a propus întâlniri inculpatului, căruia i-a solicitat situaţia acestora.
În perioada următoare, A.P. a avut mai multe întâlniri cu inculpatul, acesta precizându-i că pentru cesionarea creanţelor este necesară încheierea unui contract de cesiune între SC P. SA Bistriţa şi Compania Y.F.L.
Pentru încheierea acestui contract, inculpatul i-a pretins lui A.P., în urma „negocierilor" suma de 40.000 Euro, spunându-i că o parte din bani trebuie dată membrilor A.G.A. Cu ocazia negocierii sumei pretinse, inculpatul a întocmit un bilet, pe care a scris valoarea creanţelor şi penalităţile aferente aparţinând M.C.C.I.A.Ş., convenind împreună cu A.P. sumele ce reveneau celor două societăţi precum şi un procent de 8 %, ce-i revenea lui din suma repartizată firmei Y., respectiv echivalentul a 40.000 Euro.
Aceştia au convenit, de asemenea, ca plata să fie făcută după încheierea contractului de cesiune.
La data de 19 august 2002, cei doi au încheiat un prim contract de cesiune de creanţe în valoare de 16,5 miliarde lei, contractul fiind înregistrat abia la 22 august 2002 sub nr. 7272. În aceeaşi seară, inculpatul P.I.M., s-a deplasat la domiciliul lui A.P. care i-a dat suma de 3000 Euro, iar a doua zi 30.000.000 lei, cu ocazia unei deplasări pe care au făcut-o împreună la Târgu Mureş, suma în cauză fiind primită de A.P. de la S.A.N. cu care cei doi s-au întâlnit.
La data de 26 august 2002, A.P. a participat la şedinţa A.G.A. a P. prin care s-a aprobat încheierea contractului de cesiune a creanţelor în valoare de aproximativ 50 miliarde lei cu firma sa, iar a doua zi inculpatul şi A.P. au semnat un contract de cesiune de creanţe în valoare de 53 miliarde lei, după care inculpatul i-a pretins achitarea diferenţei de 30.000 Euro, fapt pe care A.P. l-a făcut, dându-i banii în 4 tranşe proporţionale cu valoarea creanţelor justificate, de fiecare dată la domiciliul său.
Instanţa a constatat că fapta descrisă mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000.
3. La data de 29 iulie 2002, A.G.A. a SC P. SA Bistriţa (reprezentanţii mandataţi) printre altele, a analizat posibilitatea de vânzare a creanţelor societăţii pe bază de contract de cesiune, conform art. 6 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 469/2002, contra unor taxe forfetare unor instituţii specializate, aspect care rezultă din hotărârea nr. 54/2002.
Ulterior, la 21 august 2002, într-o altă şedinţă a A.G.A. inculpatul a făcut o nouă prezentare a Legii nr. 469/2002 şi a propus vânzarea de carenţe către firme specializate contra unei taxe forfetare. A.G.A. a mandatat conducerea executivă a societăţii să demareze această acţiune prin întocmirea unei oferte şi a unui proiect de contract care să fie discutate în următoarea şedinţă din săptămâna 26 - 30 august 2002.
La data de 26 august 2002, A.G.A., prin Hotărârea nr. 55 a împuternicit Consiliul de Administraţie şi directorul general să cesioneze creanţele SC P. SA Bistriţa la nivelul de aproximativ 50 miliarde lei şi cu reducerea taxei forfetare cu 2 – 3 % faţă de oferta nr. 7481 din 26 august 2002 Companiei Y.F.L. S.U.A., reprezentată de A.P., stabilindu-se totodată ca anterior semnării contractului acesta să fie prezentat A.G.A. La această şedinţă A.G.A. a P. SA Bistriţa a participat A.P. sub identitatea falsă de avocatul R.P., vicepreşedinte Y.F.L. S.U.A., care întrebat fiind de consilierii participanţi referitor la sediul şi contul firmei ce o reprezintă, a răspuns că „este nerezidentă" şi nu trebuie să aibă sediul în România, iar privitor la contul companiei a dat un răspuns evaziv, spunând doar că firma sa are cont bancar, fără a preciza la ce bancă.
Contrar Hotărârii nr. 55/2002 a A.G.A. a SC P. SA Bistriţa, inculpatul P.I.M., în calitate de director general a încheiat a doua zi, 17 august 2002 un contract de cesionare a creanţelor cu Firma Y., pentru care sub identitatea falsă de R.P., vicepreşedinte, a semnat A.P. Prin acest contract înregistrat sub nr. 7272 din 27 august 2002 s-au cesionat creanţe ale P. în valoare totală de 53,1 miliarde lei, cu o taxă de forfetare de 18 %, fără a fi prezentat anterior semnării A.G.A., deşi ambii participând la şedinţa din ziua anterioară aveau cunoştinţă de această obligaţie.
În aceleaşi împrejurări, inculpatul a încheiat cu firma Y.F.L. S.U.A. alte două contracte de cesiune de creanţe, respectiv nr. 8964 din 9 septembrie 2002 (creanţe izvorâte din furnizarea de agent termic către SC M. SA Bistriţa) în valoare de 6,4 miliarde lei şi nr. 7272 din 22 august 2002 în valoare de 16,5 miliarde lei, depăşind astfel valoarea totală a creanţelor stabilite a fi cedate.
În primul contract de cesiune nr. 8964 din 9 septembrie 2002, taxa de forfetare prevăzută a fost de 30 %, deci mai mare decât cea hotărâtă de A.G.A. a SC P. SA Bistriţa, iar al doilea contract nr. 7272 din 22 august 2002 a fost în realitate anterior adoptării Hotărârii nr. 55/2002.
Prin încheierea celor 3 contracte în împrejurările arătate, inculpatul a încălcat art. 2 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, conformă căreia „părţile contractante vor depune diligenţele necesare în sensul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea persoanelor juridice sau a persoanei fizice cu care intră în raporturi contractuale, în conformitate cu reglementările B.N.R., privind organizarea şi funcţionarea „C.I.P".
De asemenea, conform acestei legi, creanţele trebuiau cedate către o societate bancară sau financiară specializată.
Deşi în şedinţa A.G.A. din 26 august 2002 în cadrul căreia s-a discutat posibilitatea cesionării creanţelor către firma Y.F.L. S.U.A. s-a ridicat problema bonităţii acestei societăţi, fără a verifica situaţia financiară şi obiectul de activitate al companiei menţionate, inculpatul a încheiat în ziua următoare un contract de cesiune în valoare de 53,1 miliarde lei, prejudiciile grav societatea al cărei director general era.
Inculpatul nu a făcut verificările impuse de lege nici ulterior, încheind un nou contract de cesiune la data de 9 septembrie 2002, în valoare de 6,4 miliarde lei, prin semnarea căruia a depăşit nu doar valoarea totală a creanţelor ce puteau fi cedate ci şi taxa de forfetare, stabilite de A.G.A.
La data de 28 august 2002, a doua zi după încheierea contractului de cesiune nr. 7272 din 27 august 2002, Compania Y. a încheiat un contract de mandat comercial cu SC E.C.I. SRL Bistriţa, pentru încasarea şi urmărirea de către mandatar a creanţelor.
Ulterior, prin intermediul executorilor judecătoreşti M.M. şi I.E. şi a SC E. SRL Bistriţa, Compania Y.F.L. S.U.A., a trecut la executarea creanţelor, fiind încasată suma totală de 1.452.370.867 lei.
Prejudiciul total cauzat SC P. SA Bistriţa, prin încheierea abuzivă a contractelor de cesiune de creanţe, a fost de 1.425.370.867 lei, din care, până la sesizarea instanţei s-a recuperat suma de 267.428.027 lei.
Fapta săvârşită de inculpat, astfel cum a fost reţinută mai sus, de a încheia cu ştiinţă, contrar dispoziţiilor legale, cele trei contracte de cesiune, cauzând astfel SC P. SA Bistriţa, un prejudiciu de 1.425.370.867 lei, a fost încadrată în dispoziţiile art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2002.
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă au declarat apel P.N.A. - Serviciu Teritorial Anticorupţie Cluj şi inculpatul.
Prin apelul declarat, parchetul a criticat hotărârea atacată cu privire la:
- nelegalitatea hotărârii întrucât în cauză în mod greşit au fost încadrate faptele de luare de mită în art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000
- omisiunea aplicării art. 64 lit. c) C. pen. şi art. 30 din Legea nr. 78/2000.
La rândul său inculpatul a solicitat a se dispune achitarea pe considerentul că din materialul probator de la dosar nu se poate reţine existenţa faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia penală nr. 256/ A din 7 septembrie 2004, a admis apelul declarat de parchet şi a desfiinţat hotărârea primei instanţe numai cu privire la încadrarea juridică a unor fapte, omisiunea aplicării art. 64 lit. c) C. pen. şi art. 30 din Legea nr. 78/2000, individualizarea pedepselor aplicate inculpatului.
Rejudecând cauza în limitele arătate, Curtea de Apel Cluj dispus:
- schimbarea încadrării juridice a faptelor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina inculpatului, în infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpat la 7 ani închisoare şi 3 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.;
- majorarea pedepsei de la 3 ani la 5 ani închisoare, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 22 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Totodată, conform art. 30 din Legea nr. 78/2000, a dispus ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta să fie publicată în ziarul local R. din Bistriţa.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
În motivarea acestei decizii curtea de apel a arătat că deşi situaţia de fapt a fost corect reţinută, fiind confirmată de probele existente la dosar şi din care rezultă vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a făcut o greşită încadrare juridică a infracţiunilor de mită în art. 254 alin. (1), raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, în loc de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, deoarece inculpatul a avut calitatea de director general al SC P. SA şi prin urmare, era un funcţionar cu atribuţii de control, iar aplicând pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, nu s-a stabilit interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de natura celei de care s-a folosit pentru comiterea faptelor, astfel încât urmează a se dispune în consecinţă, respectiv potrivit dispozitivului al cărui conţinut a fost expus mai sus.
Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs, în susţinerea căruia a formulat mai multe motive de casare.
Prin primul motiv de casare, inculpatul susţine că în mod greşit instanţele au reţinut că el a săvârşit infracţiunea de luare de mită privind cazul H.I., întrucât suma de 20.000 Euro i-a fost remisă cu titlu de împrumut, astfel că fapta nu constituie infracţiune.
Susţinerea inculpatului în tot cursul procesului că nu a primit drept mită banii de la H.I., este infirmată de autodenunţul şi declaraţiile denunţătorului, audiat ca martor în cauză, minuta redactată de denunţător şi semnată de inculpat şi declaraţia martorului A.I., care nu lasă nici o îndoială asupra scopului în care inculpatul a pretins suma de 20.000 Euro şi anume acela de a încheia şi derula un contract de execuţie.
Chiar dacă suma de bani primită de inculpat, ar fi fost solicitată cu titlu de împrumut, această împrejurare este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii de luare de mită; într-adevăr, împrumutul constituie „un folos", în scopul textului sus-menţionat, astfel că, din moment ce a fost solicitat de către un funcţionar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită sunt realizate.
Astfel fiind, acest motiv de casare este nefondat şi urmează a se respinge.
Prin al doilea motiv de recurs se susţine că infracţiunea de luare de mită privind cazul A. a fost reţinut în sarcina sa, fără ca la dosar să existe împotriva sa probe temeinice de vinovăţie.
Vinovăţia inculpatului în ce priveşte săvârşirea infracţiunii de luare de mită şi în cazul privind pe A.P. a fost corect stabilită pe baza probelor administrate, deşi inculpatul nu a recunoscut fapta ce i s-a pus în sarcină în legătură cu acest caz.
Fapta comisă de inculpat rezultă însă cu certitudine din relatările denunţătorului A.P., audiat ca martor în cauză, care se coroborează cu:
- biletul întocmit de inculpat cu ocazia negocierii sumei pretinse al cărui scris îl recunoaşte, pe care a înscris valoarea creanţelor şi penalizărilor aparţinând M.C.C.I.A.Ş. şi prin care a convenit cu A.P. sumele ce reveneau celor două societăţi contractante dar şi un procent de 8% ce-i revenea lui din suma repartizată firmei Y., respectiv echivalentul a 40.000 Euro;
- declaraţiile martorilor S.O. şi M.H.L. care au arătat că denunţătorul le-a relatat despre suma pretinsă şi înmânată inculpatului şi ale martorului S.A.N. care a precizat că a dat denunţătorului suma de 30.000.000 lei pentru a fi remisă inculpatului;
- biletele adresate lui A.P. după arestare, prin care inculpatul a recunoscut primirea banilor şi a solicitat insistent acestuiasă-şi retracteze declaraţiile date, făcându-i promisiunea că îi va plăti sume de bani lunare.
Din probele sus-menţionate rezultă deci activitatea infracţională a inculpatului, luare de mită în cazul examinat, fiind pe deplin dovedită.
În consecinţă şi acest motiv de casare este nefondat şi urmează a se respinge.
Prin al treilea motiv de casare inculpatul critică hotărârea atacată pe motiv că în mod greşit instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică în art. 254 alin. (2) C. pen.
Susţinerea inculpatului că nu poate fi subiect al acestei din urmă infracţiuni, deoarece nu a avut atribuţii de control, nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. pen., infracţiunea de luare de mită este agravată dacă este săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.
Prin expresia „atribuţii de control" al cărei conţinut nu este explicat în codul penal, trebuie înţeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare şi analiză a unei situaţii, în vederea urmăririi evoluţiei acesteia şi propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere.
Din regulamentul de organizare şi funcţionare rezultă că inculpatul a ocupat funcţia de director general la SC P. SA Bistriţa, având ca sarcini de serviciu, printre altele, să conducă nemijlocit şi efectiv întreaga activitate a societăţii comerciale, să reprezinte societatea în relaţiile cu terţe persoane, fizice sau juridice, să încheie acte juridice, în numele şi pe seama societăţii comerciale, conform legii.
În raport cu atribuţiile ce reveneau inculpatului în calitatea sa de director general, este evident că el era funcţionar cu atribuţii de control şi deci, subiect al infracţiunii de luare de mită în forma agravantă, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen.
Ca urmare, fiind funcţionar cu atribuţii de control şi săvârşind cele două infracţiuni de luare de mită, în această calitate, încadrarea corectă a faptelor este în prevederile art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Astfel fiind, şi acest motiv este neîntemeiat şi urmează a se respinge.
Prin cel de al patrulea motiv de casare inculpatul a susţinut că a fost greşit condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., deoarece cele trei contracte de cesiune au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar buna intenţie a lui este evidentă, motiv pentru care l-a determinat ca după ce a realizat că A.P. nu prezintă credibilitate, a făcut demersuri pentru rezilierea contractelor.
Apărarea inculpatului, în sensul celui formulat prin motivul de casare este neîntemeiat.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 C. pen., fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta creează o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimonială acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.
În cazul de faţă, din probele administrate rezultă, aşa cum de altfel s-a reţinut şi prin Decizia atacată, că deşi prin hotărârea nr. 55 din 26 august 2002, A.G.A. a SC P. SA a împuternicit Consiliul de administraţie şi pe directorul general P.I.M. să cesioneze firmei Y. creanţe de aproximativ 50 miliarde lei cu reducerea taxei de forfetare cu 2 – 3 % faţă de ofertă, stabilindu-se totodată ca anterior semnării contractului acesta trebuie să fie prezentat adunării generale a acţionarilor, totuşi inculpatul, contrar celor hotărâte şi fără a verifica situaţia financiară şi obiectul de activitate al companiei menţionate, a încheiat a doua zi, respectiv la 27 august 2002 un contract de cesiune a creanţelor cu firma sus-menţionată în valoare de 53,1 miliarde lei, fără a-l prezenta anterior A.G.A., iar ulterior, a mai încheiat cu aceeaşi firmă alte două contracte în valoare de 6,4 miliarde lei şi 16,5 miliarde lei, depăşind astfel şi valoarea totală a creanţelor stabilite a fi cedate, în cazul primului contract taxa de forfetare prevăzută a fi fost de 30 %, respectiv mai mare decât cea stabilită de A.G.A., iar al doilea contract a fost de fapt încheiat anterior hotărârii A.G.A. prin care s-a aprobat cesionarea creanţelor. Faţă de toate aceste împrejurări instanţele au ajuns la concluzia că prin încheierea celor trei contracte de cesiune, inculpatul a încălcat şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, potrivit căruia avea obligaţia de a depune diligenţele necesare în copul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea firmei cu care a intrat în raporturi contractuale, precum şi ale art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia creanţele trebuiau cedate către o societate bancară sau financiară specializată.
O asemenea concluzie este pe deplin justificată dacă se are în vedere şi împrejurarea că inculpatul nu a întreprins demersuri în scopurile arătate mai sus, în sensul că nu a solicitat un minim de informaţii de la reprezentanţii Companiei Y.F.L. S.U.A., respectiv să prezinte documente referitoare la activitatea financiară a firmei, statutul sau orice alte documente din care să rezulte obiectul de activitate şi disponibilităţile bancare ale companiei, rezumându-se să verifice doar dacă firma există pe Internet, ulterior dovedindu-se că de fapt această companie deşi activă, ca formă de organizare juridică are cel mai scăzut nivel de răspundere faţă de terţi (conform legislaţiei americane) că nu a declarat profit impozabil pe anul 2001, avea facturi întârziate la plată şi că aceste împrejurări constituie un semnal de alarmă privitor la lichidităţile disponibile şi bonitatea firmei, iar pentru relaţii suplimentare se recomandă, solicitarea de informaţii, contra cost, prin intermediul unei firme specializate, ceea ce însă nu a făcut.
Acţionând în modul arătat, instanţele au avut temeiuri pentru a conchide, că sub aspect subiectiv, inculpatul a săvârşit fapta cu intenţia cerută pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa şi nu cu bună credinţă, aşa cum nefondat se susţine prin motivul de casare. Împrejurarea că inculpatul a cerut în instanţă rezilierea contractelor încheiate cu sus-menţionata companie pentru nerespectarea termenelor de plată nu poate modifica poziţia subiectivă a acestuia, în sarcina căruia urmează a se reţine abuz în serviciu contra intereselor publice, motiv pentru care critica formulată sub acest aspect este neîntemeiată şi va fi respinsă.
În subsidiar, dacă se va reţine comiterea infracţiunilor imputate, inculpatul susţine că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor referitoare la circumstanţe atenuante, ţinându-se seama că nu are antecedente penale, a avut o conduită anterioară bună, este căsătorit şi are doi copii studenţi.
Verificându-se hotărârile atacate sub aspectul criticii formulate se constată următoarele:
Instanţele, reţinând în sarcina inculpatului faptele despre care s-a arătat, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului şi împrejurările în care acesta a comis faptele imputate în cauză, în mod just au constatat că în speţă nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile legale referitoare la circumstanţele atenuante. De asemenea, rezultă că instanţa de apel a ţinut seama deopotrivă de împrejurările invocate de către inculpat în cadrul recursului de faţă, ca şi de gravitata faptelor comise şi atitudinea nesinceră a acestuia în timpul procesului, astfel încât pedepsele stabilite de 7 ani, 10 ani şi 5 ani închisoare, apar ca fiind just individualizate şi de natură a garanta atât reeducarea inculpatului, cât şi asigurarea prevenirii generale.
Întrucât, verificându-se din oficiu cauza nu s-au constatat alte motive de casare în favoarea inculpatului, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică, urmează a se respinge recursul acestuia, cu obligarea lui la plata cheltuielilor judiciare.
Se va deduce din durata pedepsei aplicate timpul arestării preventive a inculpatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I.M. împotriva deciziei penale nr. 256/ A din 7 septembrie 2004 a Curţii de Apel Cluj.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 decembrie 2002 la 17 decembrie 2004.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
DEFINITIVĂ.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6859/2004. Penal. Lg.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6861/2004. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
