ICCJ. Decizia nr. 3473/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 37 din 14 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 211 alin. (21) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul G.V. la 7 ani și 6 luni închisoare.
în baza art. 61 C. pen., s-a revocat liberarea condiționată pentru restul neexecutat de 342 zile din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1033/2001 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă prin nerecurare, rest contopit cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute 7 ani și 6 luni închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a menținut starea de arest a inculpatului.
S-a dedus prevenția de la 16 iunie 2004 la zi.
în baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă G.M. și a obligat inculpatul la contravaloarea în lei a sumei de 2.500 Euro la data punerii în executare a prezentei și 25.000.000 lei cu titlu de despăgubiri.
A fost obligat inculpatul la 20.000.000 lei daune morale către partea civilă A.G.M.
A fost obligat inculpatul la 4.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
în fapt, s-a reținut că, la 24 noiembrie 2003, martorul D.M.N. însoțit de inculpatul G.V. a sunat la ușa apartamentului proprietatea părții vătămate G.M., răspunzând partea vătămată A.G.M. întrucât acesta din urmă îl cunoștea pe martor, i-a permis să pătrundă în apartament, iar în timp ce partea vătămată se afla la bucătărie pentru a le aduce un pahar cu apă, cei doi au început să caute prin casă bunuri de valoare. Revenind în cameră, parte vătămată a fost îmbrâncită și amenințată cu o rangă de fier de către inculpatul G.V. și martorul D.M.N. care au sustras din apartament suma de 5.000 Euro și produse cosmetice. Profitând de neatenția celor doi, partea vătămată a reușit să fugă din apartament.
împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul solicitând în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar redozarea pedepsei ținând seama de circumstanțele sale personale.
Prin decizia penală nr. 173/ A din 9 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul G.V.
A dedus prevenția de la 16 iunie 2004 la 9 martie 2005.
A menținut starea de arest a inculpatului și a obligat inculpatul la cheltuieli judiciare către stat.
împotriva celor două hotărâri, inculpatul G.V. a declarat recurs reiterând motivele invocate la instanța de apel.
Recursul nu este fondat.
înalta Curte, examinând hotărârile atacate prin prisma criticilor și din oficiu, constată:
Materialul probator administrat în cauză a fost corect perceput și temeinic analizat de către prima instanță care a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată constând în aceea că, în ziua de 24 noiembrie 2003, împreună cu altă persoană a pătruns în apartamentul părții vătămate G.M. unde, prin violența exercitată asupra fiului acesteia, a sustras suma de 5.000 Euro, precum și alte bunuri.
Este adevărat că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii pentru care este cercetat, negând însă și prezența sa la fața locului, precum și faptul că l-ar cunoaște pe cofăptuitorul D.M.
Aceste susțineri însă nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosar, astfel încât în mod corect prima instanță le-a înlăturat, constatând că inculpatul a participat la fapta pentru care este cercetat.
Astfel, prezența sa în locuința părții vătămate este demonstrată, pe de o parte de declarațiile constante ale părții vătămate A.G. care l-a indicat pe inculpat ca fiind persoana care îl însoțea pe D.M. (pe care partea vătămată îl știa din cartier), poziție pe care aceasta și-a menținut-o și cu ocazia recunoașterii inculpatului după planșe foto și din grup.
De asemenea, împotriva inculpatului stau și declarațiile cofăptuitorului D.M. care a fost trimis în judecată separat și mai înainte de trimiterea în judecată a inculpatului și care a descris în mod detaliat în faza de urmărire penală modalitatea în care fapta a fost comisă și l-a indicat pe inculpat cunoscut la acel moment sub numele de S. (pe care martorul îl întâlnise anterior în penitenciar cu ocazia executării unei alte pedepse). împrejurarea că martorul D.M. a revenit în faza de cercetare judecătorească asupra susținerilor inițiale, nu poate înlătura valoarea probatorie a declarațiilor anterioare, câtă vreme nu poate oferi o explicație credibilă și logică pentru această schimbare de atitudine.
în fine, dar nu în ultimul rând, o probă esențială în sprijinul vinovăției inculpatului, o reprezintă constatarea tehnico-științifică efectuată în faza de urmărire penală asupra urmelor papilare ridicate cu ocazia cercetării la fața locului, mai precis a celei de pe paharul din care se reține că ar fi băut apă persoanele care au săvârșit infracțiunea. Se concluzionează, astfel că respectiva urmă a fost creată de degetul mare de la mâna dreaptă a inculpatului.
în legătură cu această probă, inculpatul a susținut, în esență, că ar fi contrafăcută, în sensul că în realitate urma ar fi fost ridicată de pe un pahar din care a băut apă în cursul cercetărilor în timp ce se afla la secția de poliție, pahar care apoi ar fi fost amplasat la locul faptei.
O asemenea susținere este ilegală și contravine în mod flagrant realității. Astfel, din declarațiile constante date de partea vătămată A.G., rezultă că acesta le-a oferit celor doi martori la cererea acestora un pahar din care au băut apă, iar pe de altă parte existența acestui pahar a fost reținută chiar în procesul verbal de cercetare la fața locului întocmit în ziua săvârșirii infracțiunii, proces din care rezultă că fiul părții vătămate a indicat paharul din care a băut apă unul din autori, fiind relevate și ridicate cu folie transparentă 6 fragmente de urme digitale.
Faptul că inculpatul a fost arestat la câteva luni după comiterea infracțiunii, nu este relevant în stabilirea vinovăției sale câtă vreme încă de la început în cauza inițială cercetările au vizat două persoane, pentru ca mai întâi să se dispună trimiterea în judecată în calitate de inculpat a făptuitorului D.M., iar ulterior ca urmare a disjungerii cauzei în vederea identificării numitului S., indicat de D.M. ca fiind participant la faptă, a fost identificat și inculpatul, probarea activității sale infracționale făcându-se și prin analiza urmelor ridicate cu ocazia cercetării la fața locului.
Prin urmare, susținerea, constantă, a inculpatului în sensul, că nu a participat la săvârșirea infracțiunii este neîntemeiată.
Tot astfel este și cel de-al doilea motiv de recurs care vizează individualizarea pedepsei.
Analizând actele dosarului, înalta Curte constată că circumstanțele reale și cele personale au fost corect analizate și cântărite de către prima instanță, lucru care se reflectă în cuantumul pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului și care este situată cu numai 6 luni peste minimul special, în condițiile în care dincolo de gravitatea faptei comise ce rezultă din modalitatea în care inculpatul a acționat (folosind violența împotriva unui minor în vârstă de 13 ani), inculpatul a suferit multiple condamnări până în prezent, toate pentru infracțiuni contra patrimoniului, activitatea sa infracțională anterioară începând chiar din minorat. Deși inculpatul este recidivist postcondamnatoriu în prezenta cauză, prima instanță nu a dat efecte stării de recidivă, câtă vreme pedeapsa este orientată către minimul special, astfel încât nu se poate vorbi despre o severitate a tratamentului sancționator, în condițiile în care inculpatul nu a recunoscut fapta săvârșită.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul inculpatului și l-a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3123/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3474/2005. Penal → |
|---|
