ICCJ. Decizia nr. 3772/2005. Penal. Revizuire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3772/2005
Dosar nr. 790/2005
Şedinţa publică din 17 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 703 din 25 iulie 2001, Tribunalul Ialomiţa l-a condamnat pe inculpatul V.M.I., la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzută şi pedepsită de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 75 C. pen.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în baza probelor administrate atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, a reţinut că inculpatul, în seara zilei de 14 aprilie 2000, în comuna Scânteia, jud. Ialomiţa, cu o sulă de cusut hamuri, l-a lovit în zona toracică pe partea vătămată O.V., provocându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.
Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3604 din 11 iulie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 444/2002 prin care cu majoritate de voturi s-au respins, ca nefondate recursurile formulate de parchet şi inculpat.
Opinia separată a fost, în sensul achitării inculpatului, în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cu motivarea că probele administrate nu dovedesc că inculpatul i-a produs părţii vătămate leziunile ce i-au pus viaţa în primejdie.
Împotriva hotărârii rămasă astfel definitivă inculpatul a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. În fapt cererea de revizuire a fost motivată pe împrejurarea că după soluţionarea definitivă a cauzei partea vătămată a trimis revizuientului o scrisoare din care rezultă fapte şi împrejurări noi care nu au fost cunoscute de către instanţa care a dispus condamnarea sa în fond şi nici de instanţele care au soluţionat căile de atac.
S-a mai susţinut că există contradicţii între cele consemnate în actele medicale, respectiv foaia de observaţie şi constatările medico legale.
Prin sentinţa penală nr. 133 din 23 mai 2003 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa în dosarul nr. 301/2003 cererea de revizuire a fost respinsă constatându-se că nu sunt întrunite cerinţele art. 394 lit. a) C. proc. pen. S-a motivat că textul de lege invocat de revizuient cere ca faptele şi împrejurările să fie noi şi nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil, ca pe calea de atac extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probatoriului pentru fapte şi împrejurări cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei.
În apelul declarat de inculpat împotriva sentinţei penale nr. 133/2003, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 386 din 22 iulie 2003, cu motivarea că cererea de revizuire nu a fost analizată pe fond, a dispus admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr. 336 din 5 noiembrie 2003, în urma rejudecării cauzei a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire. Inculpatul revizuient a declarat din nou apel, respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 745 din 10 decembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 3835/2003.
Şi această decizie a fost atacată cu recurs de către revizuientul apelant cu motivarea că unul din judecătorii care au judecat apelul a participat şi la judecata fondului şi în acest fel s-a antepronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3020 din 3 iunie 2004 pronunţată în dosarul nr. 218/2004 a admis recursul, a casat Decizia penală sus-menţionată şi a trimis cauza la Curte de Apel Bucureşti, secţia I penală, pentru rejudecarea apelului.
Procedând la rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 739 din 5 octombrie 2004, cu majoritate a admis apelul formulat de revizuientul condamnat V.M.I. împotriva sentinţei penale nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Ialomiţa. A desfiinţat sentinţa apelată şi rejucând cauza a admis cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 203 din 25 iulie 2001 a Tribunalului Ialomiţa. A anulat aceeaşi sentinţă şi rejudecând cauza, în fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului, cu punerea acestuia în libertate.
În opinia separată a unui din judecători se arată că cererea de revizuire a avut ca punct de pornire o scrisoare a părţii vătămate în care afirma că a fost lovit de inculpat doar cu pumnii şi e posibil să fi fost agresat şi de alte persoane. Audiată ulterior deşi şi-a schimbat susţinerile iniţiale a declarat totodată că nu cunoaşte şi nu poate furniza nici un fel de date care să confirme ipotetica agresiune din partea altor persoane.
Se conchide că, simpla schimbare a declaraţiilor părţii vătămate, nesusţinută de nici un fel de probe nu poate pune la îndoială autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive de condamnare, că în fapt, cazul de revizuire invocat de condamnat nu a putut fi dovedit.
În sfârşit, şi această din urmă hotărâre a fost recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Prin motivele scrise, Parchetul critică Decizia Curţii de Apel nr. 739 din 15 octombrie 2004 pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinându-se în esenţă că cererea de revizuire formulată de inculpat a fost greşit admisă, hotărâre luată cu opinia separată a unuia din membrii completului de judecată, câtă vreme nu sunt întrunite condiţiile cerute de art. 294 lit. a) C. proc. pen., text pe care s-a întemeiat cererea de revizuire.
Critica este întemeiată şi recursul urmează să fie admis pentru următoarele considerente.
Revizuirea, concepută de legiuitor ca un mijloc procesual prin folosirea căruia sunt înlăturate erorile judiciare ce ar putea fi prinse în hotărârile penale definitive, constituind deci o cale extraordinară de atac. Fiind vorba de o eroare judiciară ea implică existenţa unei netemeinice judecăţi de fapt în hotărârea penală definitivă.
Potrivit art. 3941 C. proc. pen., printre cazurile când hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii se numără şi cel prevăzut de lit. a) „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
La pct. 2 al aceluiaşi articol, se mai menţionează, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă în baza faptelor s-au împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce în speţă evident nu s-a realizat.
Este de subliniat că recurgerea la calea de atac extraordinară a revizuirii a avut ca punct de pornire (cum s-a mai spus anterior), „scrisoare" din dosarul nr. 301/2003 al Tribunalului Ialomiţa în care se susţine, că partea vătămată ar fi făcut unele menţiuni despre fapte şi împrejurări necunoscute de instanţe la judecarea cauzei.
Pe conţinutul acelei „scrisori" (lipseşte dovada că este o scrisoare expediată prin poştă) se bazează o cerere de revizuire în care se dezvoltă în principal două ipoteze una că deşi între revizuient şi partea vătămată a existat un conflict în seara zilei de 14 aprilie 2000 inculpatul nu l-a lovit pe O.V. cu vreun obiect.
- ipoteza că partea vătămată a fost agresată în cursul nopţii de 14 aprilie 2000 de alte persoane.
- ipoteza că între actele medicale şi cele medico legale există contradicţie.
De menţionat că ultima susţinere nu se ia în discuţie neconstituind o împrejurare de fapt, în sensul art. 294 lit. a) C. proc. pen., şi totodată conţinutul actelor medicale şi medico legale a fost cunoscut de instanţe la soluţionarea cauzei, mai mult ele nu sunt contradictorii ci se completează şi nu exclud, interpretate în întregul lor, concluzia la care instanţele care au soluţionat fondul cauzei au ajuns.
- susţinerea privind inexistenţa agresiunii în cadrul conflictului dintre victimă şi inculpatul revizuient este contrazisă de constatările obiective leziuni care i-au pus în primejdie viaţa victimei produse cu un obiect înţepător, posibil sulă de cusut hamuri. Zonele anatomice afectate corespund susţinerii iniţiale ale victimei ele nu sunt situate în faţă ci antero – latero – posterior, chiar dacă vizează abdomenul în sens anatomic.
Prin conţinutul scrisorii părţii vătămate rezultă fără îndoială că cele scrise au fost rezultatul ştirii că inculpatul a încercat să se sinucidă afirmaţii de altfel nedovedite medical, gest care dacă ar fi fost real ar fi fost de natură a crea părţii vătămate din punct de vedere moral un sentiment de culpă. Contrar însă tuturor susţinerilor făcute şi dezvoltate pe tot parcursul ciclului procesual privind soluţionarea cererii de revizuire că partea vătămată ar fi afirmat în scrisori că alte persoane l-ar fi agresat acest lucru nu rezultă. Afirmaţia este dimpotrivă o imputare la insistenţele inculpatului în a-l determina să susţină acest lucru. Faţă de conţinutul inechivoc al celor menţionate în scrisoare declaraţiile părţii vătămate în faţa instanţei, făcute în legătură cu aceeaşi împrejurare nu are nici un fel de relevanţă câtă vreme nu conţin nici cel mai mic indiciu concret care să ducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin hotărârile de condamnare.
Considerentele deciziei Curţii de Apel Bucureşti, decizie ce face obiectul prezentului recurs că nu inculpatul este autorul faptei de tentativă de omor nu au nici un suport probatoriu, instanţa făcând trimitere la opinia separată a unuia din judecătorii care au soluţionat recursul în primul ciclu procesual aprecierea respectivă este judicios şi temeinic înlăturată prin opinie separată a unuia din membrii completului de judecată care a soluţionat apelul revizuientului în dosarul nr. 2626/2004 al Curţii de Apel Bucureşti.
Conchizând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că faptele invocate, ca fapte noi, nu există nefiind probate şi ca atare nu pot constitui temeiuri pentru schimbarea soluţiei de condamnare aşa încât în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia recurată a admis cererea de revizuire a desfiinţat hotărârile de condamnare şi rejudecând cauza pe fond l-a achitat pe inculpatul V.M.I. în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 11 lit. a) C. proc. pen.
Prin consecinţă admiţând recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti va casa Decizia nr. 739 din 15 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti şi va menţine sentinţa penală nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Ialomiţa.
Faţă de considerentele ce preced, instanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 739 din 15 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe condamnatul revizuient V.M.I.
Casează hotărârea atacată şi menţine sentinţa penală nr. 336 din 5 noiembrie 2003 a Tribunalului Ialomiţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3769/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3822/2005. Penal. Legea 143/2000. Recurs → |
|---|
