ICCJ. Decizia nr. 433/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea nr. 10/ F din 10 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 93/2004, a fost admisă, în temeiul art. 2711alin. (8) lit. c) C. proc. pen., plângerea formulată de petiționarul G.E., s-a desfințat Ordonanța nr. 141/2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești și s-a reținut cauza spre judecare pentru săvârșirea infracțiunilor, prevăzute de art. 250 alin. (2) C. pen. și art. 2671alin. (1) C. pen., de către inculpatul D.E.
Instanța a reținut ca plângerea formulată de petiționar împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală este întemeiată încât au fost încălcate dispozițiile art. 262 C. pen., deoarece, pentru faptele reținute în sarcina sa, D.V. trebuia să fie trimis în judecată.
După efectuarea cercetării judecătorești, prin sentința penală nr. 43/ F din 18 mai 2004, Curtea de Apel Pitești l-a condamnat pe inculpatul D.V. la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
în baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani stabilită conform art. 82 C. pen.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.
Inculpatul a fost obligat să plătească părții civile G.E. suma de 100.000.000 lei daune morale.
în baza art. 10 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 2641C. proc. pen.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
în fapt, s-a reținut că, la 5 noiembrie 2002, partea vătămată G.E., fratele său, G.S. și numiții G.A. și Ț.I. se aflau în barul A. din zona centrală a municipiului Pitești.
La un moment dat în bar a intrat un echipaj de poliție care acționând în cadrul unei proceduri de prevenire a schimbului ilegal de valută și pentru menținerea ordinii și liniștii publice, le-a cerut părții vătămate și celor cu care aceasta era la masă, să se urce în mașina poliției pentru a merge la secție.
Partea vătămată și însoțitorii săi au refuzat să se urce în mașina poliției și în final au acceptat să se deplaseze la secție cu autoturismul lor.
Când au ajuns la sediul secției, comisarul șef D.V. l-a insultat și amenințat pe G.E. și l-a lovit cu palmele și cu pumnii în zona feței. Ceilalți membrii ai grupului a fost duși în altă încăpere unde se aflau și alte persoane, iar partea vătămată a fost dusă în biroul inculpatului și apoi condusă în încăperea unde se aflau ceilalți.
S-a reținut că partea vătămată și însoțitorii săi au fost fotografiați și amendați.
Din actele medico-legale instanța a reținut că partea vătămată a fost lovită, în ziua de 5 noiembrie 2002, suferind leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Instanța a reținut că din declarațiile martorilor P.M.A., C.C., G.S., G.A., R.F. coroborate și cu declarațiile părții vătămate, rezultă că partea vătămată a fost lovită de inculpat în timp ce se afla la sediul poliției.
Au fost înlăturate declarațiile martorilor B.C., S.I.D., N.N.C., G.E.D. și F.G., care au susținut afirmația inculpatului că nu a lovit partea vătămată, deoarece s-a apreciat că întrucât în mare parte martorii sunt colegi de serviciu cu inculpatul, declarațiile au caracter subiectiv. Instanța a mai reținut că aceste declarații nu se coroborează cu alte mijloace de probă.
S-a reținut că în drept fapta inculpatului care, aflându-se în executarea atribuțiunilor de serviciu și având calitatea de funcționar public, a agresat fizic pe partea vătămată G.E., producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tortură, prevăzută de art. 2671alin. (1) C. pen.
împotriva sentinței au declarat recurs inculpatul și partea civilă.
în motivarea recursului declarat de inculpat s-a susținut că judecătorul care a judecat cauza era incompatibil, deoarece și-a spus părerea prin încheierea din 10 februarie 2004 prin care a admis plângerea petiționarului G.E.
S-a mai susținut că la data la care a fost judecată plângerea inculpatul a fost în imposibilitate să se prezinte și că instanța nu s-a pronunțat asupra unor probe administrate de natură a demonstra că nu se face vinovat de săvârșirea vreunei fapte penale.
Recursul declarat de partea civilă nu a fost motivat nici scris și nici oral.
Este de precizat că, la 23 iunie 2004, dosarul având ca obiect cele două recursuri a fost conexat la dosarul nr. 1216/2004 având ca obiect recursul formulat de petiționarul D.V. împotriva sentinței penale nr. 7/ F din 3 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin care i s-a respins plângerea împotriva rezoluției nr. 141 din 2 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.
La termenul din 19 ianuarie 2005 s-a dispus disjungerea cauzelor constatându-se că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 37 alin. (2) C. proc. pen., pentru a se dispune reunirea cauzelor în recurs, neexistând nici un caz de indivizibilitate sau de conexitate.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate și din oficiu, conform art. 3859alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt fondate.
Astfel, se constată că este fondat primul motiv de recurs invocat de inculpat.
Din actele dosarului rezultă că încheierea nr. 10/ F din 10 februarie 2004, prin care s-a admis plângerea petiționarului G.E., s-a desființat ordonanța de scoatere de sub urmărire penală și s-a reținut cauza pentru judecată, și sentința penală nr. 43/ F din 18 mai 2004, au fost pronunțate de același judecător.
în opinia Curții judecătorul care pronunță o hotărâre în temeiul art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen., nu mai poate participa la judecarea cauzei reținute spre soluționare, fiind incompatibil.
Concluzia se impune din următoarele considerente:
Răspunderea penală poate fi stabilită numai în cadrul acțiunii penale care se pune în mișcare și se exercită în condițiile prevăzute de lege.
Art. 2781alin. (8) lit. c) și alin. (9) C. proc. pen., creează o situație atipică întrucât se referă expres numai la actul prin care se sesizează instanța, precizându-se că acesta este, în această situație, plângerea persoanei vătămate sau a celor ale căror interese legitime sunt vătămate.
Or actul de sesizare a instanței este diferit de actul de inculpare (de punere în mișcare a acțiunii penale).
Cum textul de lege menționat nu face nici o derogare expresă de la regula oficialității, în sensul că, indiferent de infracțiune, plângere formulată reprezintă un act e punere în mișcare a acțiunii penale, Curtea apreciază că încheierea prin care se admite o plângere conform art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen., echivalează, în cazul infracțiunilor pentru care legea nu prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu un act de inculpare.
Așa fiind, judecătorul care pronunță încheierea devine incompatibil să judece cauze.
Mai mult decât atât, în speță, prin încheierea din 19 februarie 2004, s-a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 262 C. pen. și că "pentru faptele reținute în sarcina sa, D.V. trebuia să fie trimis în judecată".
Or potrivit art. 262 alin. (1) pct. 1, trimiterea în judecată a unei persoanei se poate dispune numai dacă, din materialul de urmărire penală, rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau inculpat și că acesta răspunde penal.
Pe de altă parte, conform art. 345 alin. (2) C. pen., instanța pronunță condamnarea dacă constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Așa fiind, este evident că judecătorul care s-a pronunțat, în sensul că învinuitul trebuia trimis în judecată și-a spus implicit părerea în cauza respectivă și ca atare conform art. 47 alin. (2) C. proc. pen., este incompatibil să judece.
Față de considerentele expuse se constată că judecătorul care a pronunțat sentința atacată era incompatibil să judece cauza, împrejurare ce constituie caz de casare conform art. 3859alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., care, potrivit art. 3859alin. (3) teza I C. proc. pen., va fi luat în considerare din oficiu și în recursul părții civile.
Participarea unui judecător incompatibil la judecarea cauzei constituie o încălcare a dispozițiilor privind compunerea instanței și atrage, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., nulitatea hotărârii.
în consecință recursurile vor fi admise, se va casa hotărârea atacată și conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Curtea reține, de asemenea, că încheierea nr. 10/ F din 10 februarie 2004, prin care a fost soluționată plângerea petiționarului G.E., este supusă casării în condițiile art. 3859alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., întrucât la acel termen intimatul D.V. a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.
Rezultă, astfel, din actele dosarului că termenul anterior a fost la 3 februarie 2004, când s-a admis cererea de amânare formulată de petiționarul G.E. și s-a acordat termen la 10 februarie 2004.
Intimatul D.V. a fost citat pentru acest termen, dar din actele dosarului rezultă că, în perioada 2 februarie - 13 februarie 2004, nu s-a aflat la domiciliu fiind plecat în misiune la București.
Procedura de citare a fost îndeplinită, la data de 5 februarie 2004, prin afișare pe ușa locuinței.
Cum intimatul lipsea de la domiciliu este evident că nu a avut cunoștință de termen și în consecință nici nu a putut să aducă la cunoștință instanței că este în imposibilitate să se prezinte.
Așa fiind, se va casa inclusiv încheierea din 10 februarie 2004.
Față de soluția de casare cu trimitere, este inutilă analiza celorlalte motive invocate de recurentul D.V., care vor fi analizate de instanță în cadrul apărărilor formulate de inculpat cu ocazia rejudecării.
S-a impus și precizarea că, întrucât prin decizia penală nr. 406/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a casat sentința penală nr. 7/ F din 3 februarie 2004 și s-a trimis spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești și plângerea formulată de D.V. împotriva ordonanței nr. 141 din 2 octombrie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, pentru o justă soluționare a cauzei s-a impus în rejudecare conexarea plângerilor formulate de G.E. și D.V. împotriva aceleiași ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 406/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2478/2005. Penal → |
|---|
