ICCJ. Decizia nr. 69/2005. Penal
| Comentarii |
|
Tribunalul Timiș, prin sentința penală nr. 820 din 17 decembrie 2003, pronunțată în dosar nr. 4823/2003, în baza art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul:
- D.C.M. la:
- 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
în baza art. 255 alin. (5) C. pen., l-a obligat pe inculpat să restituie denunțătorilor W.T.L. suma de 60 Euro și 1.000.000 lei.
în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat să plătească statului suma de 4.000.000 lei cheltuieli judiciare.
în baza art. 30 din Legea nr. 78/2000, a dispus publicarea hotărârii după rămânerea definitivă a acesteia, într-un ziar local.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, inculpatul, în calitatea sa de agent de poliție avea atribuții de control și obligația de a aplica amenzi contravenționale pentru contravențiile săvârșite la legea circulației, iar din probele administrate în faza de urmărire penală și în fața instanței, confirmate chiar de colegul inculpatului, martorul B.C., coroborate cu actele depuse la dosar rezultă că inculpatul fiind de serviciu în schimbul II între orele 15,00 - 23,00, pe patrula auto, pe traseul de patrulare nr. 3, în Timișoara, zona Simion Bărnuțiu - Dorobanți, în echipă cu agentul de poliție B.C., a oprit în trafic un autoturism înmatriculat în Germania, pe motiv că la intrarea în intersecția străzilor calea Lugojului cu str. Nouă, nu a respectat semnificația culorii roșii a semaforului, circulând pe culoarea roșie. în aceste împrejurări, s-a reținut că, inculpatul i-a pretins cetățeanului german care conducea autoturismul suma de 100 Euro sau contravaloarea în lei pentru a nu-l sancționa contravențional, acceptând în cele din urmă să primească suma de 60 Euro și un milion lei.
în denunțul efectuat, cetățeanul german a precizat că împreună cu el în autoturism, la momentul când i-a fost pretinsă suma de 100 Euro pentru a nu fi sancționat, se mai aflau logodnica sa, T.J. și alte trei persoane identificate ulterior.
Instanța de fond a mai susținut că probele administrate în cauză, respectiv declarațiile denunțătorilor, ale martorilor, coroborate cu altele întocmite de Secția I Poliție Timișoara referitor la Organizarea Serviciului de Ordine în ziua de 30 decembrie 2002 și cu procesul verbal de recunoaștere dovedesc fără putință de tăgadă vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând în principal schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de înșelăciune și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.
Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului constatând că în mod corect prima instanță a reținut vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea de luare de mită, în condițiile în care s-a probat că inculpatul a fost cel care a purtat discuții cu conducătorul auto (cetățean german) prin intermediul logodnicei acestuia și tot el a pretins echivalentul maxim al sumei pe care le-o indicase anterior că s-ar percepe pentru contravenția pe care ar fi comis-o conducătorul auto, acceptând în final suma în valută și lei oferită de martora T.J. pentru a le fi restituite actele mașinii și permisul auto, ceea ce s-a și întâmplat, inculpatul urându-le drum bun denunțătorilor atunci când i s-a cerut să elibereze chitanță pentru suma primită.
Referitor la susținerea inculpatului apelant de a se dispune schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de înșelăciune s-a reținut că, în cauză, nu s-a realizat nici o inducere în eroare a cetățeanului german, care să antreneze reținerea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, ci s-a comis o încălcare a atribuțiilor de serviciu de către inculpat, care cunoștea, așa cum dealtfel a declarat, atribuțiile ce-i reveneau conform fișei postului în cazul constatării contravențiilor la Decretul nr. 328/1966, precum și modalitatea de plată a amenzii, inclusiv în cazul contravenienților cetățeni străini.
Inculpatul pentru a nu întocmi proces-verbal de contravenție și a nu aplica sancțiunea contravențională legală a pretins plata unei sume de bani.
Cât privește pedeapsa aplicată, în raport de modalitatea de comitere a faptei, de gradul de pericol social concret al acesteia și de datele ce caracterizează persoana inculpatului, s-a apreciat că în mod corect s-a orientat instanța de fond asupra unei pedepse cu executare în regim de detenție, neexistând garanții că reeducarea inculpatului se poate realiza și fără executarea acesteia.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., considerând că nu există probe care să demonstreze săvârșirea unei infracțiuni; cele administrate în cauză fiind neconcludente, iar într-o primă cerere subsidiară a solicitat casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.
într-o ultimă cerere, de asemenea, subsidiară recurentul a reiterat susținerea din motivele de apel cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de înșelăciune cu consecința aplicării unei pedepse mai mici, al cărei scop să se aprecieze că poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului.
Recursul nu este întemeiat.
Analizând actele și lucrările de la dosar, înalta Curte constată că instanțele de fond și de apel au reținut o corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauză, din care rezultă că inculpatul se face vinovat de comiterea faptei pentru care a fost trimis în judecată, care a fost încadrată în textul de lege corespunzător și pentru care i-a fost aplicată o pedeapsă just individualizată, cu respectarea criteriilor arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Susținerea inculpatului potrivit căreia nu se face vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni este nefondată și infirmată de probele administrate în cauză, care dovedesc contrariul.
Astfel, în afară de declarațiile denunțătorilor care în mod constant au relatat împrejurările în care a fost pretinsă și primită suma de bani, de către inculpat, vinovăția acestuia din urmă este confirmată și de declarațiile martorilor B.F., B.I., B.F., ocupanți ai autoturismului condus de denunțătorul W.T.L., dar și de declarația colegului inculpatului, martorul B.C., care a efectuat serviciul de patrulare împreună cu inculpatul în timpul în care s-a consumat fapta.
Acesta din urmă, în declarațiile sale date în faza de urmărire penală, dar și în depoziția dată în fața instanței a dat explicații amănunțite atât cu privire la discuțiile pe care le-a avut cu inculpatul la momentul la care au oprit autoturismul condus de cetățeanul german, dar și referitor la atribuțiile ce le reveneau în calitate de agenți de poliție în ce privește constatarea contravențiilor la legea circulației, aplicarea sancțiunilor și încasarea amenzilor.
Relevante sunt și precizările acestui martor referitoare la procedura legală ce trebuia urmată în cazul constatării săvârșirii unei astfel de contravenții de către un cetățean străin și la împrejurarea că în cauză nu s-a încheiat procesul-verbal de constatare a contravenției dat fiind faptul că la intrarea în țară cetățeanului german nu i s-a eliberat un talon pentru înscrierea contravențiilor constatate la legea circulației, fapt cunoscut și discutat de inculpat cu martorul.
Din coroborarea acestor probe rezultă fără dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de luare de mită în forma prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 așa cum corect au reținut instanțele de fond și de apel astfel că cererea sa de achitare nu poate fi primită.
în ce privește susținerea recurentului, în sensul că s-ar impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, înalta Curte constată, că din analiza actelor dosarului nu rezultă că în cauză au rămas nelămurite aspecte esențiale necesare aflării adevărului, astfel încât nu se impune administrarea unor alte probe.
Se constată că este neîntemeiat și motivul de recurs vizând greșita încadrare juridică a faptei.
Atâta timp cât nu s-a realizat o inducere în eroare a cetățeanului german ci o încălcare a atribuțiilor de serviciu de către inculpat care a pretins sume de bani pentru a nu întocmi proces-verbal de constatare a contravenției, acceptând primirea unei sume în valută și în lei inferioară celei solicitate, pentru care nu a eliberat chitanță (nefiind dealtfel nici posibil acest lucru), fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită și nu ale celei de înșelăciune.
Cât privește cea din urmă critică referitoare la individualizarea pedepsei aplicate, înalta Curte apreciază că instanțele au evaluat corect circumstanțele reale, dar și cele personale ale inculpatului și au respectat cerințele art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), acordând semnificația cuvenită tuturor criteriilor prevăzute de acest text de lege, respectiv gradul de pericol social concret al faptei, modalitatea în care a fost comisă, atitudinea procesuală a inculpatului, lipsa antecedentelor penale ale acestuia, orientându-se spre o pedeapsă situată aproape de limita minimă cu executare în regim de detenție, în măsură să satisfacă cerințele impuse de art. 52 C. pen.
Ca urmare o reindividualizare a pedepsei nu se impune, iar pentru considerentele deja arătate, înalta Curte apreciază, ca nefondat, recursul declarat de inculpat pe care îl va respinge, ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., reținând din examinarea actelor de la dosar că nu se constată nici existența unor cazuri de casare, din cele prevăzute de art. 3859alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luate în considerare din oficiu.
S-au văzut și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
| ← ICCJ. Decizia nr. 4786/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 406/2005. Penal → |
|---|
