ICCJ. Decizia nr. 6515/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea menționată, Curtea de Apel Galați secția penală, ca instanță investită cu judecarea apelului declarat de inculpatul O.I. împotriva sentinței penale nr. 639, pronunțate la 22 februarie 2004 de Tribunalul Galați, a menținut măsura arestării preventive a respectivului inculpat, conform art. 3002 _i a art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen.
Recursul declarat în termen legal împotriva încheierii de către inculpat fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 6032/2005.
Motivarea scrisă dată recursului, făcută odată cu declararea lui, la 30 septembrie 2005, a fost completată, la 17 noiembrie 2005, atât prin depunerea unui "memoriu" scris cât și prin concluziile formulate cu ocazia dezbaterilor de la acel termen.
în esență, motivarea dată în scris recursului a constat în enumerarea, nesistematizată, a mai multor critici aduse încheierii atacate. Au fost astfel evocate:
- inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 159 C. proc. pen., dat fiind că "urmărirea penală a fost finalizată și a fost redactat rechizitoriul";
- faptul că probele administrate pe parcursul cercetării judecătorești nu justifică măsura menținerii arestării preventive deoarece sunt fie incomplete (invocându-se în acest sens neprezentarea cuțitului cu care se prezumă că a fost comis omorul și care ar fi păstrat urme papilare ale altei persoane decât inculpatul), fie lipsite de credibilitate (aserțiune care se referă la depoziții ale unor martori considerați a fi bolnavi psihic de către recurent);
- faptul că inculpatului îi "sunt aplicabile principiile dubiului, in dubio pro reo" care de asemenea ar justifica punerea sa în libertate;
- existența unui element de "viclenie disimulată" din partea instanței de apel care revocă drept argument al menținerii măsurii arestării condamnarea hotărâtă prin sentință, fără a menționa că respectiva hotărâre "nu este definitivă";
- faptul că amintita condamnare este în realitate "absolut inechitabilă", iar aprecierile referitoare la pericolul social care ar subzista în persoana inculpatului reprezintă doar "presupunerile unei instanțe interesate și corupte";
- faptul că judecarea măsurii prelungirii arestării preventive a inculpatului s-a desfășurat în absența acestuia, deși aducerea sa era obligatorie, întrucât se află în stare de arest,
- faptul că desfășurarea dezbaterilor asupra chestiunii menținerii stării de arest în absența sa constituie și o încălcare a dreptului său la apărare prevăzut de art. 171 C. proc. pen.;
- faptul că în speță nu erau "aplicabile prevăzute art. 3002raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen.";
- faptul că măsura dispusă prin încheierea recurată îi încalcă recurentului dreptul la libertate "garantat prin art. 23 din Constituție _ dreptul la apărare și la un proces echitabil stipulat prin art. 6 C.E.D.O. ratificat de România_";
- faptul că "prevederile art. 159 și art. 314 nu au fost respectate" precum și
- faptul că arestarea preventivă este nelegală, motiv care, din punctul de vedere al recurentului, atrage nulitatea absolută a încheierii atacate, aceasta "intrând sub incidența art. 197 C. proc. pen."
Ca o concluzie a acestor motive formulate în scris recurentul a susținut în finalul memoriului depus în dosar la 17 noiembrie 2005 că persoana sa nu prezintă pericol social și că, prin urmare, solicită revocarea măsurii preventive precum și punerea sa de îndată în libertate pentru a-și "putea demonstra nevinovăția în instanțe".
Acest ultim motiv de recurs a fost reiterat oral de recurent cu ocazia dezbaterilor desfășurate la termenul de la 17 noiembrie 2005, prilej cu care apărătorul său a solicitat instanței să ia, de asemenea, în considerare vârsta inculpatului și bolile de care acesta suferă, ca motive suplimentare care impun punerea lui în libertate.
Recursul este nefondat.
în acest sens, Curtea are în vedere mai întâi că O.I. a fost citat pentru a fi adus la Curtea de Apel Galați, secția penală, la termenul de la 27 septembrie 2005, iar Penitenciarul Jilava, unde acesta se afla în stare de arest, a comunicat că se află în imposibilitatea de a-l prezenta pe inculpat în fața respectivei instanțe.
Numai după efectuarea verificărilor administrative care au atestat aceste împrejurări instanța a constatat, în mod justificat, că în speță erau aplicabile prevederile art. 159 alin. (4) C. proc. pen., care, în raport cu dispozițiile art. 3001și art. 371 alin. (2) C. proc. pen., îngăduiau verificarea, și în absența inculpatului, a legalității stării sale de arest ca și a oportunității prelungirii acesteia.
Prin urmare nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la nerespectarea art. 159 și art. 314 C. proc. pen., precum și aserțiunile privind pretinse încălcări ale dreptului său la apărare.
în altă ordine de idei, Curtea reține că prevederile art. 3002 C. proc. pen., instituie nu doar un drept, ci și o obligație a instanțelor de a verifica în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive, iar dispozițiile art. 160b alin. (1) din același cod, stabilesc expres temenele minime de câte 60 de zile în cursul cărora astfel de verificări se impun a fi efectuate.
Aceste texte de lege au fost invocate expres în motivarea încheierii recurate, alături de prevederile art. 160b alin. (3) C. proc. pen., care stabilesc, de o manieră imperativă, obligația instanței astfel investite de a menține arestarea preventivă dacă temeiurile avute în vedere inițial, sau temeiuri nou intervenite, impun în continuare o astfel de măsură.
întrucât aceste reglementări au aplicabilitate indiferent de faza procesuală, sunt lipsite de suport legal aserțiunile recurentului prin care se sugerează că, în urma pronunțării sentinței de condamnare, instanța de apel nu ar mai avea legitimitatea de a prelungi starea de arest.
în acest context, Curtea contată ca fiind de necontestat că prezumția de nevinovăție invocată de O.I. continuă să își păstreze eficiența juridică și ulterior pronunțării unei hotărâri nedefinitive de condamnare, aspect reflectat printre altele de însăși reglementarea legislativă a căilor de atac.
Cu toate acestea este nerațională afirmația recurentului potrivit căreia în apel ar urma să beneficieze într-un mod mai accentuat de acea prezumție și că deci condamnarea sa, iar nu achitarea, dispusă prin sentință, ar fi de natură să ducă automat la punerea sa în libertate.
Nici încercarea recurentului de a pune în discuție, în recursul declarat împotriva unei încheieri, a tuturor apărărilor pe care intenționează să le invoce în susținerea apelului nu este de natură a duce la concluzia că respectivul recurs este fondat.
Este de observat de exemplu că nivelul de aprofundare a analizei materialului probatoriu este relevant în speță numai în limitele procedurale specifice cauzei.
Or instanța care a pronunțat încheierea recurată a reținut, tocmai în considerarea probatoriului deja administrat, că menținerea măsurii arestării este justificată.
Așa fiind, nu pot fi primite nici afirmațiile referitoare la pretinsa lipsă de credibilitate ori la caracterul incomplet al probatoriului, critici a căror temeinicie și relevanță rămâne a face obiectul judecării apelului declarat împotriva sentinței de condamnare.
în altă ordine de idei, Curtea constată că referirea la pretinsa nulitate a încheierii recurate, care ar opera conform art. 197 C. proc. pen., nu au fost argumentate, ca de altfel nici cele privind pretinse fraude imputabile instanței ori încălcări ale unor drepturi fundamentale, ca de exemplu dreptul la apărare, deja menționat, dreptul la libertate sau dreptul la un proces echitabil.
Verificând și din oficiu aceste apărări, tot în limitele procedurale în care a fost investită, Curtea nu a identificat elemente care să confirme justețea lor.
Conchizând așadar că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 3859C. proc. pen., Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.
în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6530/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6503/2005. Penal → |
|---|
