ICCJ. Decizia nr. 6503/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 98, pronunțată la 30 iunie 2005 în dosarul nr. 386/P/2005, Tribunalul Călărași l-a condamnat pe inculpatul B.M.C.:
- la 10 ani de închisoare și 4 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea, în seara de 21 august 2004, infracțiunii de viol în forma prevăzută de art. art. 197 alin. (1), raportat la art. 37 lit. a) C. pen.;
- la 5 ani de închisoare, pentru săvârșirea, în noaptea de 21 aprilie 2005, a infracțiunii de violare de domiciliu prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), precum și
- la 10 ani de închisoare și 4 ani de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea, tot în noaptea de 21 aprilie 2005, a infracțiunii de viol în forma prevăzută de art. art. 197 alin. (1), raportat la art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Starea de recidivă postcondamnatorie și respectiv postexecutorie, reflectată în aplicarea prevederilor art. 37 lit. a) și 37 lit. b) C. pen., a fost reținută în raport cu o condamnare anterioară a inculpatului, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, stabilită prin decizia penală nr. 33/ A pronunțată de Tribunalul Călărași, la 6 februarie 2003, și în legătură cu care B.M.C. beneficiase de liberare condiționată, rămânând neexecutat un rest de pedeapsă de 347 de zile de închisoare.
întrucât prima infracțiune de viol a fost comisă în intervalul de timp prevăzut de art. 61 alin. (1) C. pen., prin sentință s-a făcut aplicarea prevederilor acestui text de lege revocându-se beneficiul liberării condiționate pentru restul de pedeapsă amintit.
Distinct de aceasta în cauză s-a făcut, în legătură cu toate pedepsele menționate, aplicarea art. 72, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), precum și a art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., stabilindu-se că inculpatul urma să execute pedeapsa principală de 10 ani de închisoare precum și pedeapsa complimentară a interzicerii pe timp de 4 ani a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.
De asemenea, prin hotărârea primei instanțe:
- a fost menținută starea de arest a inculpatului, conform art. 350 C. proc. pen.;
- s-a dedus, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din durata pedepsei perioada în care acesta s-a aflat în stare de arest preventiv, cu începere de la 23 aprilie 2005 și până la pronunțarea sentinței
- și a fost obligat B.M.C. la plata către stat a sumei de 2.000.000 lei vechi cu titlu de cheltuieli judiciare,
- luându-se totodată act că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile.
Apelurile declarate ulterior de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și de inculpat împotriva sentinței a fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 648/ A pronunțată la 25 august 2005, în dosarul nr. 2458/M/2005, de către Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.
Instanța de apel a procedat la rândul său la o actualizare a perioadei arestării preventive care se deduce din pedeapsă și l-a obligat pe inculpat la plata către stat a cheltuielilor judiciare în valoare de 150 lei noi.
Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și cea de apel au reținut în esență că:
- în seara de 21 august 2004, inculpatul a întreținut, prin constrângere, raport sexual cu partea vătămată S.D.L. în vârstă de 14 ani.
- iar în noaptea de 21 aprilie 2005 acesta a pătruns fără drept în locuința părții vătămate C.B. în vârstă de 85 de ani, cu care a întreținut, tot prin constrângere, raporturi sexuale.
Respectivele concluzii au fost argumentate în considerentele fiecăreia dintre cele două hotărâri prin analiza detaliată a probelor.
în plus instanța de apel a procedat la o verificare a modului de individualizare a pedepselor aplicate în cauză, răspunzând astfel criticilor aduse sentinței de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași care susținea că respectivele pedepse sunt insuficient de severe, dar și obiecțiunilor lui B.M.C., care afirma că, dimpotrivă, sunt excesiv de aspre.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul B.M.C., cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 6042/2005.
Prin recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și care se întemeiază pe prevederile art. 38515 pct. lit. d), raportat la art. 3859pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat casarea parțială a ambelor hotărâri pronunțate în cauză, majorarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., precum și aplicarea unui spor de pedeapsă.
în motivarea acestor cereri s-a susținut în esență că individualizarea pedepselor efectuată prin sentință și menținută prin decizia dată în apel nu s-a făcut printr-o valorificare corespunzătoare a criteriilor prevăzute de art. 37 C. pen.
în acest sens s-a afirmat că pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de viol săvârșită împotriva părții vătămate S.D.L. este criticabilă deoarece nu ține seama
- de modalitatea concretă de comitere a faptei, inclusiv de amenințarea cu moartea adresată victimei, în condițiile în care aceasta din urmă se afla oricum în vădită inferioritate date fiind vârsta sa și "diferența de constituție fizică";
- de atitudinea nesinceră a inculpatului care nu a recunoscut comiterea faptei;
- de existența unor condamnări anterioare suferite de B.M.C., inclusiv "pentru fapte similare cu cele deduse judecății";
- precum și de necesitatea asigurării scopului preventiv și educativ al sancțiunii penale.
Totodată recurentul a relevat caracterul contradictoriu al pedepselor identice aplicate pentru cele două infracțiuni de viol, deși acestea aveau o calificare juridică diferențiată, inclusiv sub aspect sancționator.
Necesitatea aplicării unui spor de pedeapsă în condițiile prevăzute de art. 34 lit. b) C. pen., a fost, de asemenea, susținută "având în vedere perseverența inculpatului și specializarea acestuia în comiterea de infracțiuni privitoare la viața sexuală".
Prin recursul declarat de B.M.C. s-a susținut că acesta nu se face vinovat de comiterea unei infracțiuni de viol împotriva părții vătămate S.D.L., că aprecierile contrare ale instanțelor constituie o eroare gravă de fapt care atrage incidența în cauză a prevederilor art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. și că, referitor la respectiva faptă, se impune achitarea sa conform art. 11 pct. lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Referitor la aceeași faptă s-a susținut că nu există suport probatoriu care să confirme că inculpatul ar fi exercitat vreo formă de constrângere împotriva respectivei părți vătămate și că deci, în măsura în care Curtea nu ar primi concluziile de achitare, s-ar impune analizarea în subsidiar a necesității schimbării încadrării juridice în infracțiunea definită de art. 198 C. pen. (act sexual cu o minoră), situație în care în cauză ar deveni incidente prevederile art. art. 3859pct. 17 C. proc. pen.
Tot prin recursul inculpatului s-a cerut acestei Curți să reanalizeze modului de aplicare a prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), susținându-se că pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de viol, a cărei comitere a fost recunoscută de inculpat, este prea severă.
Recursurile sunt nefondate.
în acest sens, Curtea reține că, după unele ezitări, inculpatul a recunoscut comiterea infracțiunilor de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cât și a celei de viol săvârșite împotriva părții vătămate C.B. în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen.
De altfel, nici în fața instanței de recurs inculpatul nu a contestat săvârșirea acelor infracțiuni și a căror comitere rezultă în mod evident din probele administrate.
De un suport probatoriu la fel de coerent și relevant beneficiază însă și acuzația privind violul comis conform art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., împotriva părții vătămate S.D.L.
Astfel apărarea inculpatului în sensul că în seara comiterii infracțiunii i-ar fi adresat acesteia doar câteva cuvinte după care a părăsit discoteca în spatele căreia a avut loc violul au fost infirmate nu numai de declarațiile victimei, care l-a indicat în mod constant ca autor al violului ci și de depozițiile covergente ale martorilor care au confirmat veridicitatea respectivelor declarații.
Faptul că pe corpul părții vătămate au fost identificate urme de violență precum și găsirea cerceilor săi, parțial deteriorați în locul unde aceasta susține că a fost forțată să întrețină raport sexual constituie, de asemenea, probe deosebit de relevante ale faptului că fapta comisă de inculpat constituie infracțiunea de viol, iar nu aceea de raport sexual cu o minoră evocată în subsidiar de apărarea lui B.M.C. cu ocazia dezbaterilor asupra recursului.
Prin urmare nu pot fi primite criticile prin care inculpatul tinde la exonerarea sa de răspundere penală, prin achitare, sau diminuarea respectivei răspunderi, prin schimbarea încadrării juridice a faptei analizate.
în ceea ce privește criticile pe care ambele recursuri le-au adus modului de individualizare a pedepsei Curtea constată că, într-adevăr, inculpatul a suferit și alte condamnări penale, inclusiv pentru infracțiunea de viol, fără ca acele pedepse inițiale să fie mai mari de 4 ani și 6 luni de închisoare.
în raport cu această premisă pedeapsa principală rezultantă stabilită în cauza de față la 10 ani de închisoare este considerabil mai severă fiind de natură a-I permite inculpatului să conștientizeze că persistența sa infracțională duce la accentuarea sensibilă a represiunii penale.
în același timp, Curtea are în vedere prevederile art. 52 alin. (1) C. pen., care, pe lângă caracterul de constrângere și componenta preventivă a pedepsei consacră și imperativul asigurării reeducării celui condamnat.
Or acest din urmă imperativ ar fi golit de conținut în cazul majorării duratei pedepsi peste limita celor 10 ani de închisoare în condițiile în care inculpatul avea vârsta de 24 de ani la datele comiterii infracțiunilor.
Prin urmare nu se justifică solicitarea recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind aplicarea unui spor de pedeapsă.
Curtea reține totodată că obiecțiunile privind lipsa unei diferențieri în stabilirea sancțiunilor aplicate pentru cele două infracțiuni concurente de viol sunt irelevante în același context, de vreme ce în speță esențială pentru evaluarea modului de aplicare a prevederilor art. 52 și 72 C. pen., este, așa cum s-a menționat, pedeapsa rezultantă.
Nu în ultimul rând Curtea constată că este lipsită de temei este și critica formulată de recurentulu-inculpat în legătură cu pretinsa asprime excesivă a pedepsei stabilite în cazul infracțiunii de viol comise împotriva părții vătămate C.B.
Reținând deci că nu sunt întrunite cerințele art. 3859pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen., invocate de recurenți, iar alte dispoziții ale aceluiași text de lege, verificate din oficiu nu își găsesc nici ele incidența în speță, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul respingerii recursului ca nefondat.
întrucât recurentul inculpat s-a aflat, fără întrerupere, în stare de arest preventiv cu începere de la 23 aprilie 2005 și până la judecarea recursului, perioada menționată va fi dedusă din durata pedepsei conform art. 38516 alin. (2), raportat la art. 381 alin. (1) și la art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.
în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs, cu precizarea că onorariul cuvenit apărătorului care i-a fost desemnat din oficiu s-a avansat din fondul Ministerului Justiției.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6515/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 6508/2005. Penal → |
|---|
