ICCJ. Decizia nr. 672/2005. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175 c.pen. Recurs

Decizii penale ICCJ 2005

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 672/2005

Dosar nr. 6977/2004

Şedinţa publică din 28 ianuarie 2005

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 335 din 10 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul P.V. la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia durata arestării preventive de la 21 aprilie 2003 la zi.

Inculpatul a fost obligat la 4.966.876 lei cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi la 30.000.000 lei daune morale către partea civilă M.I. (fostă P.).

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a satârului de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, depus la camera de corpuri delicte a instanţei.

În fapt, s-au reţinut următoarele:

Inculpatul P.V. şi partea vătămată P.I., foşti soţi, au fost căsătoriţi până la data de 17 aprilie 2003, când prin sentinţa civilă nr. 2680 din 14 aprilie 2003, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, s-a dispus în primă instanţă, desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât, reţinându-se că acesta era violent şi consuma băuturi alcoolice.

Pe fondul relaţiilor tensionate existente între părţi, generate în opinia inculpatului de conduita părţii vătămate, care întreţinea o relaţie extraconjugală şi urmărea partajarea locuinţei, deşi aceasta nu constituia bun comun, în dimineaţa zilei de 21 aprilie 2001, în jurul orelor 6,00, între inculpat şi partea vătămată a avut loc o discuţie legată de procesul de divorţ, partea vătămată exprimându-şi satisfacţia faţă de soluţia pronunţată în primă instanţă.

Pe fondul consumului de alcool şi al discuţiei purtate cu partea vătămată, inculpatul a luat hotărârea de a o ucide, sens în care a ieşit în curte, a luat un satâr şi profitând de faptul că partea vătămată citea, ghemuită între aragaz şi pervaz, i-a aplicat o lovitură în zona capului, în traiectoria satârului interpunându-se rama metalică a aragazului.

Instinctiv, partea vătămată şi-a dus mâna dreaptă la cap, astfel că următoarea lovitură aplicată de inculpat a fost amortizată, lama satârului secţionându-i parţial degetele 3 şi 4.

Alarmaţi de strigătele victimei, fiii părţilor, martorii M.D. şi P.C.Şt., au imobilizat şi dezarmat inculpatul, după care au anunţat ambulanţa şi organele de poliţie.

Partea vătămată a fost transportată la Spitalul Universitar Bucureşti unde a fost internată cu diagnosticul polileziuni prin agresiune fizică cu fracturi deschise la degetele 3-4 de la mâna dreaptă, plagă minoră tăiată şi escoriaţii faţă volară antebraţ stâng, precum şi plagă epicarniană parieto-occipitală dreaptă, iar prin raportul de expertiză medico-legală nr. A1/5665/2003 din 3 octombrie 2003 întocmit de I.M.L. Mina Minovici s-a stabilit că leziunile traumatice prezentate de victimă au putut fi produse prin lovire cu obiect tăietor-despicător (posibil satâr), necesitând pentru vindecare 40-45 zile îngrijiri medicale.

Reţinând fapta mai sus expusă, prima instanţă a calificat-o tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., ţinându-se seama că inculpatul a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa victimei.

La individualizarea pedepsei s-a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei săvârşite şi circumstanţele personale ale inculpatului, aflat la primul conflict cu legea penală, cu ocupaţie stabilă, şi cu o atitudine parţial sinceră pe parcursul procesului penal, precum şi de starea tensionată existentă între părţi, imputabilă şi părţii vătămate, fiind probate susţinerile inculpatului, în sensul că de mai multe ori ar fi fost victima agresiunilor comise de fiul major al părţii vătămate.

Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă au declarat apel partea civilă M.I. şi inculpatul.

Prin apelul declarat partea civilă apelantă a criticat hotărârea atacată cu privire la cuantumul despăgubirilor civile acordate.

La rândul lui, inculpatul a solicitat achitarea, întrucât nu a săvârşit fapta, victima accidentându-se. În subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 761/ A din 14 octombrie 2004, a admis apelul declarat de partea civilă M.I. şi a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe respectiv numai cu privire la latura civilă.

Rejudecând cauza în aceste limite, Curtea de Apel a dispus obligarea inculpatului la 1.606.000 lei despăgubiri civile către recurenta parte civilă.

A menţinut celelalte dispoziţii.

Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

În motivarea acestei decizii, Curtea de Apel a arătat că situaţia de fapt a fost corect reţinută, fiind confirmată de probele existente la dosar şi din care rezultă vinovăţia inculpatului, iar concluzia la care a ajuns că fapta acestuia constituie tentativa la infracţiunea de omor este justă. Totodată pedeapsa ce a fost aplicată a fost corect individualizată în raport de fapta comisă şi datele ce caracterizează persoana făptuitorului.

Întrucât partea civilă a depus odată cu motivele scrise de apel şi acte care dovedesc cheltuielile făcute de aceasta ca urmare a vindecării leziunilor traumatice cauzate, a acordat acesteia despăgubiri materiale în sumă de 1.606.000 lei.

Împotriva sus-menţionatei decizii inculpatul a declarat recurs, susţinând că instanţele au încadrat greşit fapta săvârşită în dispoziţiile privind tentativă la infracţiunea de omor calificat, deoarece el n-a avut intenţia de a ucide victima; se mai susţine că pedeapsa aplicată inculpatului este prea mare faţă de datele sale personale (fără antecedente penale, cu o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, fiind la o vârstă înaintată şi grav bolnav).

Motivele formulate sunt neîntemeiate.

Din cuprinsul hotărârilor recurate rezultă că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au examinat susţinerea inculpatului cu privire la încadrarea juridică a faptei săvârşite, reiterată prin motivele de recurs, dar au înlăturat-o motivând corespunzător că din probele administrate rezultă intenţia acestuia de a suprima viaţa victimei.

Într-adevăr, folosirea unui instrument apt pentru a săvârşi un omor, satâr, aplicarea a două lovituri într-o regiune vitală a corpului, regiunea capului, şi cu o deosebită intensitate, duc la concluzia că în momentul respectiv intenţia inculpatului nu a fost aceea de a cauza victimei numai vătămări corporale, aşa cum se pretinde, ci că el a urmărit suprimarea vieţii acesteia sau că cel puţin a acceptat în mod conştient posibilitatea producerii acestui rezultat.

Aşa fiind, justificat instanţele au considerat că fapta inculpatului constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., şi nu infracţiunea de vătămare corporală gravă, cum eronat se pretinde de recurent.

În consecinţă, sub aspectul învederat, primul motiv al recursului fiind neîntemeiat, se respinge.