ICCJ. Decizia nr. 679/2005. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 679/2005
Dosar nr. 3404/2004
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Inculpatul O.D. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 19 septembrie 2002, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinându-se în fapt că în perioada ianuarie – februarie 2002 a deţinut şi furnizat altor persoane heroină, în vederea vânzării.
Prin sentinţa penală nr. 1084 din 20 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II–a penală, a condamnat pe sus-numitul inculpat la 4 ani închisoare, pentru infracţiunea de deţinere de droguri fără drept pentru consum propriu, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, prin schimbarea încadrării juridice din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o durată de 6 ani termen de încercare, stabilit conform art. 862 C. pen.
Pe durata termenului de încercare supravegherea inculpatului va fi încredinţată S.R.S.S., inculpatul trebuind să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la datele fixate de persoana desemnată de serviciul căruia i-a fost încredinţată supravegherea;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus timpul de prevenţie de la 2 iulie 2002 la zi şi, în baza art. 350 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
În considerentele sus-arătatei hotărâri s-au reţinut, în fapt următoarele:
La data de 14 februarie 2002, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 1147/2002 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă a inculpatului M.C. în sarcina căruia s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 constând în aceea că în cursul lunilor ianuarie – februarie 2002, inculpatul a procurat, deţinut şi comercializat droguri.
Fiind audiat în acea cauză, la datele de 13 februarie 2003 şi 14 februarie 2003, M.C. a declarat că se ocupa de traficul de droguri şi că lucra pentru numitul G.U., care locuieşte în imobilul situat pe str. Clailor, a arătat inculpatul (din acea cauză) că propunerea comercializării drogurilor a venit din partea acestui G.U. care în schimbul ilicitei activităţi prestate remitea acestuia o doză gratis, M.C. fiind consumator de droguri.
A mai arătat M.C. că banii obţinuţi din comercializarea drogurilor erau predaţi lui G.U.
Audiat fiind în prezenta cauză, în calitate de martor, M.C. a declarat în cursul urmăririi penale, că într-adevăr se ocupa de traficul de droguri pentru G.U. de la începutul lunii ianuarie 2002, după ce foştii distribuitori al acestuia, F.B. şi F.S., au fost arestaţi, propunerea de comercializare a drogurilor fiindu-i făcută de Z.S. zis S.B., sumele de bani primite urmare vânzării efectuate, fiind înaintate lui G.U. şi rareori lui S.B., martorul primind de la aceştia una, două doze pe zi gratis.
A mai arătat martorul că G.U. locuieşte pe str. Fumăriţei, imobilul acestuia având ieşire la strada Clailor şi că în aceeaşi curte locuia şi B.F.
Procedându-se la efectuarea unei recunoaşteri după planşa foto, M.C. l-a indicat pe O.D. ca fiind persoana pentru care a comercializat droguri, cunoscută de acesta sub numele de G.U.
Cu prilejul efectuării unei confruntări între acest martor şi inculpatul M.C. şi-a menţinut susţinerile, în sensul că a comercializat heroină pentru inculpat şi pentru Z.S., O.D. nerecunoscând comiterea faptei, declarând că martorul se ocupa într-adevăr de traficul de droguri, însă desfăşura această activitate pentru Z.S., martorul locuind o perioadă la acesta.
Audiat fiind de către instanţă, martorul M.C. a revenit asupra susţinerilor din cursul urmăririi penale, declarând că la sfârşitul lunii decembrie 2001 acesta a fost contactat de numitul Z.S. şi a solicitat să se ocupe de comercializarea drogurilor, primind de la acesta suma de 10.000 lei pentru fiecare doză vândută.
A mai declarat martorul că Z.S. i-a mai spus că în cazul în care va fi prins, să declare că efectua această „activitate" pentru O.D., în schimbul tăcerii promiţându-i-se că va fi ajutat de Z.S.
Martorul M.C. a declarat că anterior anului 1989, inculpatul O.D. a denunţat la poliţie faptul că acesta ar fi fost autorul unei infracţiuni de furt.
Cum declaraţiile martorilor sus-arătaţi din cursul cercetării judecătoreşti, coincid cu cele date de inculpat, tribunalul le-a reţinut pe acestea ca fiind conforme realităţii, înlăturând ca nesincere declaraţiile acestor martori în cursul urmăririi penale.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 785/P/2002 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.R.A., pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi faţă de faptul că inculpatul a declarat că drogurile pe care le vindea îi erau furnizate de numitul G.U. s-a dispus disjungerea cauzei faţă de acesta în vederea continuării cercetărilor.
La data de 4 iulie 2002, fiind audiat de procuror, martorul a declarat că heroina vândută nu aparţinea numitului G.U. (P.G.) aşa cum a susţinut în cauza în care s-a dispus trimiterea în judecată a numitului G.U. (inculpatul).
Martorul a arătat că heroina aparţinea de fapt lui G.U. (inculpatul) care se afla în duşmănie cu G.U. (P.G.).
Procedându-se la efectuarea unei recunoaşteri după fotografii, martorul l-a indicat pe inculpat ca fiind G.U., iar cu ocazia confruntării între cei doi martori, şi-a menţinut declaraţiile, stabilind încă o dată, că între G.U. şi G.U. nu există identitate, cei doi fiind în relaţii de duşmănie.
Fiind audiat de instanţă, martorul a revenit asupra declaraţiilor, arătând că susţinerile acestuia din prezenta cauză (din dosar urmărire penală) au fost motivate de faptul că din anumite surse a aflat că inculpatul a avut o contribuţie la arestarea acestuia, pentru fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.
Întrucât afirmaţiile martorului sus-arătat coincid cu cele relatate de inculpat, tribunalul le-a reţinut pe acestea ca fiind conforme realităţii.
Martorul S.F. trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat la data de 16 ianuarie 2002, audiat fiind în acea cauză, că drogurile de a căror comercializare se ocupa le procura „din C. Grozăveşti de la diverşi cetăţeni arabi a căror identitate nu o cunoşteau. Pentru o doză de heroină plăteau între 100 – 150.000 lei în funcţie de calitatea ei".
Fiind audiat la data de 4 iulie 2002, în prezenta cauză, martorul şi-a schimbat declaraţiile arătând că procura droguri de la G.U. (acel P.G. la care făcea referire şi martorul C.R.A.), iar din septembrie – octombrie 2001 „a început să vândă şi G.U., inculpatul, heroina".
Nici aceste susţineri nu au fost menţinute de martor care în cursul cercetării judecătoreşti a declarat că în mod neadevărat drogurile, de a căror comercializare se ocupa, au fost procurate de la G.U., arătând că între acesta şi lucrătorii de poliţie a existat o înţelegere, în sensul că dacă va declara că inculpatul se ocupă de trafic de droguri va beneficia de clemenţă, putându-i-se reţine dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000.
A mai arătat martorul că inculpatul era consumator de droguri şi că împreună consumau droguri în diferite ocazii, susţineri conforme cu declaraţiile inculpatului care a arătat că este consumator de droguri, motiv pentru care aceste din urmă susţineri ale martorului vor fi avute în vedere de instanţă, urmând ca declaraţiile cu conţinut contradictoriu să fie înlăturate ca nesincere.
Martora B.F. audiată fiind, atât în cursul cercetării judecătoreşti, cât şi în cursul urmăririi penale, a arătat că drogurile de a căror vânzare se ocupa au fost procurate de aceasta de la S.F.
Martora R.E., a declarat în cursul urmăririi penale că în luna ianuarie 2002 a cumpărat droguri de la o adresă situată în str. Clailor de la o persoană F. (B.F.) şi mai apoi de la A. care locuia cu F. (S.F.). Aceasta a adăugat că a aflat de la ceilalţi consumatori cu care mă întâlneam că A. vindea drogurile pentru G.U. „acesta fiind văzut de martoră în locuinţa lui A. şi identificat de acesta după planşa foto ca fiind inculpatul".
Fiind audiată de instanţă martora a declarat că la momentul efectuării recunoaşterii se afla sub influenţa drogurilor pe care le consumase anterior acelui moment şi că nu este sigură dacă acea persoană pe care a văzut-o la A. este inculpatul.
Martorii C.C. şi C.N., şi aceştia consumatori de droguri, au declarat în cursul cercetării judecătoreşti că recunoaşterile realizate de aceştia după planşele foto (în cursul urmăririi penale) au fost făcute la sugestia organelor de urmărire penală, că nu-l cunosc pe G.U. şi că anterior deplasării acestora la poliţie pentru efectuarea recunoaşterilor nu l-au văzut niciodată pe inculpat.
Din conţinutul declaraţiei inculpatului dată în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi în cursul urmăririi penale, declaraţie ce se coroborează cu depoziţia martorului S.F., s-a reţinut că inculpatul O.D. este consumator de droguri, împreună cu martorul consumând deseori heroină.
Având în vedere situaţia de fapt, astfel cum rezultă din conţinutul materialului probator administrat în cauză, şi anterior prezentat, instanţa a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpatul O.D. din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul O.D.
Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei inculpatului.
Inculpatul prin apelul său a solicitat achitarea, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că deţinea droguri pentru consum propriu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II–a penală, prin Decizia nr. 311/ A din 22 aprilie 2004, a admis apelul procurorului şi a desfiinţat sentinţa atacată în sensul că a condamnat pe inculpatul O.D. la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Totodată, a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi a dedus din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 2 iulie 2002 la 21 noiembrie 2003.
Prin aceeaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
S-a motivat că probele administrate nu au fost complet şi just apreciate, prima instanţă înlăturând, în mod nejustificat, probele administrate în faza urmăririi penale, reţinând pentru fundamentarea soluţiei de schimbarea încadrării juridice numai declaraţiile martorilor date în cursul cercetării judecătoreşti.
S-a reţinut că din probele administrate în cauză şi anume depoziţiile martorilor M.C., C.R.A. şi S.S., precum şi din cele ale martorilor C.C., C.N. şi R.E., care se coroborează cu procesul verbal de recunoaştere din grup a inculpatului, de către martorii sus-menţionaţi rezultă că în perioada ianuarie – februarie 2002 inculpatul a deţinut şi furnizat heroină primilor trei martori, astfel că în cauză s-a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 140/2000, pentru care a fost trimisă în judecată. A motivat că simpla retractare a martorilor, în faţa instanţei de fond, a declaraţiilor din cursul urmăririi penale care îl încriminau pe inculpat, fără o motivare justificată, nu face decât să confirme nesinceritatea acestora, nefiind de natură de a înlătura declaraţiile retractate, cu atât mai mult cu cât situaţia de fapt arătată în cuprinsul lor rezultă şi din alte probe ale dosarului.
Faţă de această situaţie, a admis apelul procurorului şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000 în aceea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), texte de lege în baza cărora a dispus condamnarea inculpatului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, susţinând că fapta săvârşită de el nu întruneşte elementele infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 ci pe acelea ale infracţiunii prevăzute de art. 4 din aceeaşi lege, această calificare rezultând din probele administrate. Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi menţinerea sentinţei prin care s-a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000. În subsidiar, solicită reducerea pedepsei aplicate.
Critica formulată prin recurs nu este fondată.
Conform art. 63 C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate.
Potrivit art. 64 din acelaşi cod, mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico – ştiinţifice, constatările medico – legale şi expertizele.
Totodată, condamnarea se pronunţă, conform art. 345 alin. (2) C. proc. pen., dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
În sfârşit, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 se pedepseşte cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc.
La alin. (2) al acestui text de lege, se sancţionează aceleaşi operaţiuni, dar care vizează droguri de mare risc.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Probele administrate au confirmat că inculpatul, în perioada ianuarie – februarie 2002, a deţinut şi a furnizat heroină martorilor M.C., S.F. şi C.R.A. în vederea vânzării.
În acest sens sunt declaraţiile date la organul de urmărire penală de martorii M.C., S.F., C.R.A., R.E., C.N., C.C., care se coroborează cu procesele verbale de confruntare a inculpatului cu primii trei martori şi cu procesele verbale de prezentare pentru recunoaştere din planşa foto şi din grup a inculpatului de către martorii sus-menţionaţi.
Astfel, martorul M.C., a arătat că împreună cu C.R.A. (zis A.) vindeau droguri, fiind aprovizionaţi zilnic cu 10 – 15 doze de heroină de către inculpat.
La rândul său, martorul C.R.A. confirmă situaţia prezentată de martorul M.C., arătând că a început să vândă heroină pentru G.U. alternativ cu M.C. din luna ianuarie 2002.
Martorul S.F., a declarat, de asemenea, că în vara anului 2001, G.U. a început să vândă droguri în cantităţi mari, iar începând cu luna septembrie 2001 a început să comercializeze heroină „la doză".
Totodată, martorii R.E., C.N. şi C.C. au relatat că şi-au procurat droguri de la martorul C.R.A., iar într-o împrejurare, au văzut cum inculpatul a adus acestuia un tub de medicamente, în care se aflau doze de heroină.
În afară de aceasta, cu ocazia confruntărilor efectuate cu inculpatul, martorii M.C., C.R.A. şi S.F. au precizat că dozele de heroină le erau furnizate de inculpat şi de numitul Z.S., iar banii le reveneau acestora, ei fiind plătiţi cu câte 10.000 lei la fiecare doză vândută. Totodată, martorul S.F. a descris cu lux de amănunte modul în care împreună cu B.F. au porţionat în ziua de 4 ianuarie 2002 cele 20 de grame heroină furnizate de inculpat în 118 doze dintre care una i-a revenit.
Fiind efectuate prezentări pentru recunoaşterea din planşe foto şi din grup, martorii M.C. şi C.R.A. l-au recunoscut pe inculpat ca fiind persoana ce le furniza droguri în vederea comercializării, adică G.U., iar martorii C.C., C.N. şi R.E., au recunoscut şi ei în persoana aceluiaşi inculpat pe cel care-i furniza droguri pentru comercializare martorului C.A. (zis A.) de la care ei se aprovizionau constant cu heroină.
Este adevărat că în faţa instanţei de fond martorii sus-menţionaţi au încercat să creeze inculpatului o situaţie care să-l absolve de răspundere penală, susţinând că inculpatul nu s-a ocupat de comercializarea drogurilor personal sau prin intermedieri. Declaraţiile acestora, date la urmărirea penală, exprimă însă adevărul deoarece se coroborează cu celelalte dovezi din dosar la care s-a făcut referire.
În aceste condiţii, nu se poate reţine în hotărârea recurată nici o nelegalitate sau netemeinicie din împrejurarea că în stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel s-a bazat pe declaraţiile martorilor date la urmărirea penală, înlăturând ca nejustificată revenirea acestora în faţa instanţei.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută de instanţa de apel este corectă, probele administrate dovedind vinovăţia acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aşa încât nu subzistă motivul de casare invocat.
În acelaşi timp, instanţa de apel reţinând în sarcină inculpatului infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi condamnându-l pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare, a pronunţat o pedeapsă just individualizată, ţinând seama de gravitatea faptei comise, în raport cu care împrejurările invocate de inculpat în cadrul recursului de faţă, prima faptă penală, comportarea bună anterior faptei, nu sunt în măsură să reducă gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului.
Pentru considerentele arătate şi cum verificând hotărârea atacată şi prin prisma prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat şi va fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.D. împotriva deciziei penale nr. 311/ A din 22 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 678/2005. Penal. Art.215 alin.3; 5 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 68/2005. Penal. Recuzare. Recuzare → |
|---|
