ICCJ. Decizia nr. 1512/2006. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1512/2006
Dosar nr. 37906/2/2006
Şedinţa publică din 8 martie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 187 din 20 decembrie 2005 (dosar nr. 3905/2005), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie penale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 8 decembrie 2005, contestatorul M.N. a formulat contestaţie în anulare împotriva încheierii din 25 noiembrie 2005 dată în dosarul nr. 3584/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că a fost lipsit de dreptul de a formula recurs împotriva încheierii menţionate.
S-a mai reţinut că, din referatul întocmit în cauză, reiese că dosarul nr. 3584/2005, având ca obiect art. 205 C. pen., a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 173 din 29 noiembrie 2005, iar în raport de temeiul cererii, respectiv, dispoziţiile art. 386 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă material să soluţioneze cauza, conform dispoziţiilor art. 389 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) – i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
În speţă, curtea de apel, într-o motivare incoerentă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de contestaţie în anulare, fără a examina obiectul cererii în raport de precizările făcute de petent, în sensul că a înţeles să critice încheierea deoarece i s-a încălcat dreptul la recurs. Faţă de aceste precizări, curtea de apel a considerat în mod greşit că cererea formulată de petent este o contestaţie în anulare şi a trimis-o Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a verifica dacă sentinţa criticată a fost recurată şi dacă Înalta Curte a pronunţat o hotărâre ca instanţă de recurs. De altfel, este greu de presupus că, la data formulării cererii, 2 noiembrie 2005, ar fi putut să se fi soluţionat deja un recurs împotriva sentinţei din 29 noiembrie 2005, astfel ca cererea să poată fi considerată ca o contestaţie în anulare împotriva hotărârii pronunţate în recurs. În această idee, se impune a se menţiona că recursul declarat de petent împotriva sentinţei penale nr. 173 din 29 noiembrie 2005 a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia penală nr. 1082 din 20 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că o contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, chiar greşit îndreptată, nu putea fi formulată decât ulterior acestei date.
Nu în ultimul rând, se impune a se constata că, deşi curtea de apel a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale în raport de dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. pen. şi şi-a declinat competenţa invocând drept temei acest articol de lege, în dispozitiv, motivarea este contradictorie deoarece face trimitere la art. 29 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ce se referă la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel; în ceea ce priveşte obiectul cererii, în practicaua sentinţei se face referire la o contestaţie la executare. Pe de altă parte, este discutabilă legalitatea sesizării având în vedere faptul că în practicaua sentinţei nr. 187 din 20 decembrie 2005 figurează ca judecător al cauzei N.D. iar hotărârea este semnată de judecător F.M.V.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va dispune declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, urmând ca aceasta să califice corect obiectul cererii, în raport de cele precizate în scris şi oral de petent şi apoi să pronunţe o soluţie corespunzătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Declină competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de contestatorul M.N. sentinţei penale nr. 173 din 29 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie penale, în dosarul nr. 3584/2005 şi trimite dosarul la Curtea de Apel Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1510/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1513/2006. Penal. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
