ICCJ. Decizia nr. 4545/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea de ședință din 16 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 160b C. proc. pen. a dispus menținerea stării de arest a inculpatului S.J., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5), fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. și uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în motivarea acestei încheieri s-a arătat că întrucât, în raport de gravitatea faptelor și persoana inculpatului, măsura arestării preventive a acestuia a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale se impune menținerea acestei măsuri în condițiile legii.
Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri pe care a criticat-o cu privire la greșita menținere a măsurii arestării preventive, întrucât în cauză nu mai subzistă, în opinia sa, motivele pentru care s-a dispus luarea acestei măsuri și avându-se în vedere și starea sa de sănătate precară a solicitat revocarea măsurii arestării preventive.
Recurentul inculpat, prin apărătorul său ales a invocat nulitatea mandatului de arestare preventivă, deoarece conține date eronate, fiind menționată greșit data nașterii sale ca fiind 7 septembrie 1954 în loc de 5 septembrie 1954 cum este corect și în plus mandatul a fost emis în baza unei ordonanțe care nu are număr, este provizoriu și nu este motivat în fapt.
Recursul este nefondat.
Cât privește excepția invocată, a nulității mandatului de arestare preventivă, examinând actele și lucrările de la dosar înalta Curte constată, că arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus prin încheierea nr. 1/ F din 16 octombrie 2003 dată de Curtea de Apel București, act procesual în baza căruia s-a emis mandatul de arestare, acesta din urmă fiind doar un act procedural prin care s-a adus la îndeplinire dispoziția cuprinsă în hotărârea instanței, singura supusă cenzurii instanței de control judiciar și din cuprinsul căreia nu rezultă aspectul invocat.
Pe de altă parte, este de reținut că mandatul de arestare la care dace referire recurentul inculpat și care se află la dosar î.C.C.J., nu este cel emis în baza încheierii de ședință nr. 1/ F din 16 octombrie 2003 și care a fost avut în vedere de instanță cu ocazia verificării legalității măsurii arestării preventive a inculpatului și a menținerii acestei măsuri, astfel cum rezultă chiar din încheierea de ședință atacată.
Așa fiind, excepția invocată de recurent nu poate fi primită, de observat fiind și faptul că inculpatul la momentul punerii în executare a mandatului de arestare preventivă, în măsura în care ar fi avut obiecțiuni cu privire la identitatea sa, avea deschisă calea prevăzută de art. 153 C. proc. pen., dispoziții procedurale de care însă inculpatul nu a uzat.
Revenind la încheierea atacată și analizând recursul declarat de inculpat în raport de dispozițiile art. 160b alin. (3) C. proc. pen. potrivit cărora "când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea acestei măsuri", înalta Curte constată, că temeiul care a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului și anume, cel prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen. nu a dispărut, mai mult chiar, în cauză a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță prin care s-a reținut vinovăția acestuia pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, cauza aflându-se în prezent la instanța de apel.
Așa fiind, rezultă că în cauză nu au dispărut împrejurările care au justificat luarea măsurii arestării preventive și că, pe cale de consecință, nu există temeiuri care să ducă la revocarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu cât de la data arestării și până în prezent nu au apărut elemente noi care să justifice această cerere.
în consecință, pentru considerentele arătate, recursul declarat de inculpat apare ca nefondat, astfel că va fi respins ca atare în temeiul art. 38515 lit. b) C. proc. pen.
S-au văzut și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4584/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4529/2006. Penal → |
|---|
