ICCJ. Decizia nr. 5035/2006. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5035/2006
Dosar nr. 11524/1/2006
Şedinţa publică din 5 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 8 din 7 ianuarie 2005 a Judecătoriei Beiuş au fost condamnaţi:
- inculpatul B.G., la pedeapsa de 10.000.000 lei amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen., iar
- inculpatul P.V., la pedeapsa de 8.000.000 lei amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost obligaţi să plătească următoarele sume, cu titlu de despăgubiri:
- inculpatul B.G. suma de 909.271 lei C.A. Oradea;
- inculpatul P.V. suma de 1.768.542 lei Spitalului judeţean Oradea reprezentat de C.A. Oradea.
Totodată, s-a dispus compensarea cererilor părţilor vătămate referitoare la daune materiale şi cheltuieli de judecată.
S-a reţinut, că în ziua de 1 aprilie 2004, cu ocazia efectuării unor măsurători de către doi ingineri topografi, aduşi de inculpatul B.G. pentru a se stabili dacă era bine amplasat gardul despărţitor dintre proprietatea sa şi aceea a inculpatului P.V., soţia acestuia din urmă, nemulţumită de locul unde fusese plantat un ţăruş, a încercat să-l smulgă. Intervenind, inculpatul B.G. a bătut ţăruşul mai adânc, în pământ, cu ajutorul unui topor.
În acest moment, a intervenit şi inculpatul P.V., care s-a interpus între soţia sa şi inculpatul B.G., ceea ce a declanşat un schimb de lovituri şi de alte acte de agresiune reciprocă între cei doi inculpaţi, în urma cărora primul a reuşit să smulgă toporul din mâinile celui de al doilea inculpat.
Loviturile pe care cei doi inculpaţi şi le-au aplicat, în timpul acestor acte de violenţă reciprocă, le-au cauzat leziuni, P.V. având nevoie, pentru vindecare, de 14 zile de îngrijiri medicale, iar lui B.G. fiindu-i necesare 8 zile de îngrijiri medicale.
Sentinţa a rămas definitivă, în urma respingerii recursului declarat de inculpatul-parte vătămată B.G., prin Decizia penală nr. 611/R/2005 din 26 octombrie 2005 a Tribunalului Bihor.
La data de 28 octombrie 2005, B.G. a formulat plângere împotriva judecătorului M.V., care a pronunţat sentinţa, împotriva medicului legist B.C., a procurorului G.V.G. şi a avocatului F.M.
Prin această plângere, s-au imputat:
- săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de către judecătorul M.V., constând în aceea că a judecat cauza şi a pronunţat sentinţa pe baza unui certificat medico-legal care ar fi fost fals;
- săvârşirea infracţiunii de fals intelectual de către medicul legist B.C., constând în aceea că a eliberat un certificat medico-legal al cărui conţinut ar fi fost fals;
- săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de procurorul G.V.G., constând în aceea că nu şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile cu ocazia cercetărilor efectuate cu privire la săvârşirea tentativei de omor de către P.V.;
- săvârşirea infracţiunii de înşelăciune de către avocatul F.M., constând în aceea că acesta i-a adus la cunoştinţă că nu-i mai susţine cauza, pe motiv că ar fi rudă cu partea adversă P.V., fără să-i restituie onorariul.
Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluţia din 6 ianuarie 2006, dată în dosarul nr. 193/P/2005 al Curţii de Apel Oradea, a dispus: neînceperea urmăririi penale cu privire la judecătorul M.V. din cadrul Judecătoriei Beiuş şi procurorului G.V.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor; disjungerea cauzei cu privire la plângerea ulterioară, formulată împotriva procurorului A.A., în vederea formării unui nou dosar penal la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea; disjungerea cauzei cu privire la B.C. şi F.M., precum şi trimiterea dosarului pentru aceste două persoane, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
S-a motivat, în esenţă, că din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-a conturat nici un indiciu din care să rezulte că judecătorul M.V. ar fi putut să aibă reprezentarea că actul medico-legal privind pe P.V. ar conţine menţiuni neadevărate.
S-a mai învederat că verificările efectuate au impus concluzia că rezoluţia prin care procurorul G.V.G. a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.V. pentru tentativă la infracţiunea de omor şi trimiterea cauzei la Judecătoria Beiuş, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 188 alin. (2) C. pen., este legală şi temeinică.
În fine, s-a relevat că, în lipsa unei strânse legături cu cauza privind pe primii doi magistraţi, plângerea ulterioară, referitoare la procurorul A.A., se impune să fie disjunsă, în vederea formării unui nou dosar, după cum şi în ceea ce priveşte pe B.C. şi F.M. este necesară disjungerea cauzei şi trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, căruia îi revine competenţa de a soluţiona în raport cu situaţia acestor două persoane.
Printr-o nouă plângere, înregistrată la data de 10 noiembrie 2005, petentul B.G. a solicitat, din nou, să fie efectuate cercetări penale cu privire la judecătorul M.V., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Constatând că în cauza anterioară similară, cu identitate de părţi, de stare de fapt şi de încadrare juridică, s-a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de judecătorul M.V., prin rezoluţia din 7 februarie 2006, dată în dosarul nr. 202/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale faţă de acest judecător.
Împotriva acestei din urmă rezoluţii, petentul B.G. a formulat plângere cu care s-a adresat procurorului ierarhic superior.
Prin rezoluţia din 6 martie 2006, emisă în dosarul nr. 93/VIII.1/2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că, în raport cu împrejurările rezultate din ansamblul materialului probator din dosar, nu se poate reţine că judecătorul M.V. şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile funcţiei sale cu ocazia soluţionării cauzei în care a pronunţat sentinţa penală vizată de petentul B.G.
La data de 21 martie 2006, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul B.G. a depus plângere, la Curtea de Apel Oradea, împotriva acestei rezoluţii şi a rezoluţiei din 7 februarie 2006, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul M.V.
Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin sentinţa penală nr. 46/P/2006 din 14 iunie 2006, a respins plângerea formulată împotriva rezoluţiei dată la 7 februarie 2006 în dosarul nr. 202/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum şi împotriva rezoluţiei emisă la 6 martie 2006, de procurorul general al aceluiaşi parchet, în dosarul nr. 93/VIII.1/2006, obligându-l pe petent să plătească statului suma de 400 lei (RON) cheltuieli judiciare.
În motivarea acestei sentinţe s-a relevat că ambele rezoluţii date de procurori sunt legale şi temeinice, subliniindu-se că soluţia pronunţată de judecătorul M.V. este corectă.
Făcându-se referire la considerentele rezoluţiilor, s-a învederat că acestea sunt confirmate de probele adunate în cadrul cercetărilor premergătoare şi de cele aflate în dosarul ce face obiectul cauzei în care s-a pronunţat sentinţa de către judecătorul vizat prin plângerea penală.
S-a mai arătat că aprecierea judecătorului M.V. că nu ar fi fost necesară examinarea actului medical privind pe P.V. de către I.M.L. Timişoara nu poate avea relevanţa ce i se atribuie de petent cât timp, în urma efectuării acestei verificări în timpul judecării cauzei în recurs, acest institut a confirmat integral concluziile actului medico-legal contestator.
Împotriva acestei sentinţe, petentul B.G. a declarat recurs.
Atât prin cererea de recurs, cât şi prin memoriul cuprinzând motivele invocate, petentul a susţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a ţinut seama că judecătorul M.V. a soluţionat nelegal şi netemeinic dosarul ce a făcut obiectul incidentului pe care l-a avut cu P.V., încălcându-i astfel drepturile sale legitime.
S-a relevat, în acest sens, că judecătorul M.V. a refuzat în mod nejustificat să dispună examinarea certificatului medico-legal privind pe P.V. în cadrul I.M.L. Timişoara, s-a referit, în motivarea soluţiei ce a pronunţat-o, la declaraţiile cu conţinut mincinos ale martorilor P.M. şi C.V. şi nu a luat în considerare declaraţiile martorilor D.F. şi B.E., omiţând totodată să ţină seama de unele relatări făcute de P.V. în declaraţiile date de procuror.
În concluzie, petentul a solicitat casarea sentinţei prin care i s-a respins plângerea împotriva rezoluţiilor procurorului şi desfiinţarea acestor rezoluţii, în vederea condamnării judecătorului M.V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Recursul nu este fondat.
Aşa cum corect s-a subliniat prin sentinţa atacată cu recurs, din cuprinsul rezoluţiilor la care s-a făcut referire rezultă fără echivoc preocuparea procurorilor care le-au emis de a clarifica, în raport cu conţinutul probelor adunate în cadrul cercetărilor premergătoare şi al celor privind cauza în care este contestată soluţia instanţei, atât succesiunea faptelor ce privesc incidentul ivit între B.G. şi P.V., cât şi măsura în care se poate reţine că judecătorul care a pronunţat acea sentinţă ar fi încălcat deontologia profesională, aducând astfel atingere, cu rea credinţă, intereselor legitime ale uneia dintre părţi.
Or, din confruntarea ansamblului materialului probator pe care s-au întemeiat rezoluţiile, reiese lipsa oricărui indiciu de natură a justifica vreo bănuială că judecătorul M.V., soluţionând cauza cu care a fost investit, ar fi urmărit să favorizeze pe vreuna dintre părţi prin încălcarea regulilor privind deontologia profesiei de magistrat.
În această privinţă, este de observat că aprecierea dată de judecătorul M.V. certificatului medico-legal privind pe P.V., eliberat de S.M.L. Bihor la data de 5 aprilie 2004, nu contravine realităţii, constatările acestui act medical fiind confirmate integral prin raportul de expertiză medico-legală nr. 1207 din 15 iunie 2005, întocmit de I.M.L. Timişoara la cererea instanţei de recurs, astfel că neefectuarea acelei expertize în faza judecării cauzei în primă instanţă nu a fost de natură a prejudicia cu nimic interesele legale ale petentului B.G.
Mai mult, interpretarea dată probelor de către judecătorul ce a soluţionat, în primă instanţă, cauza la care se referă petentul nu poate fi considerată abuzivă cât timp concluzia la care s-a ajuns prin sentinţă este rezultatul unei analize complete a ansamblului materialului probator administrat.
De altfel, din moment ce sentinţa de care este nemulţumit petentul a fost confirmată integral prin Decizia pronunţată în recurs, de judecători necontestaţi prin plângerile formulate, devine evident că nici constatările judecătorului ce a judecat în primă instanţă nu sunt susceptibile de a fi privite că ar fi rezultatul unei interpretări abuzive a probelor.
În atare situaţie, aşa cum s-a subliniat prin considerentele sentinţei atacate cu recurs, nici unul dintre elementele de fapt, reieşite din actele premergătoare efectuate şi din probele aflate în dosarul în care s-a pronunţat soluţia pe care petentul o apreciază abuzivă, nu justifică presupunerea că judecătorul vizat şi-ar fi îndeplinit excesiv, cu încălcarea deontologiei profesionale, atribuţiile funcţiei sale.
Ca urmare, recurgerea în această cauză la calea plângerii penale împotriva judecătorului care a pronunţat o soluţie menţinută în recurs, în lipsa unor elemente plauzibile de suspiciune cu privire la acel judecător, nu numai că nu justifică promovarea unor acte procedurale de natură a-l vexa grav, cum ar fi începerea urmăririi penale şi, mai ales, emiterea rechizitoriului de trimiterea în judecată, ci se impune să fie riguros examinată, prin mijloacele legale specifice, pentru a nu se prejudicia interesele legale ale celorlalte părţi şi a nu se împiedica înfăptuirea actului de justiţie în condiţii de deplină legalitate pentru toţi participanţii la procesul penal.
Cum, în raport cu cele arătate, sentinţa şi rezoluţiile atacate cu plângere apar deplin legale şi temeinice, iar criticile formulate prin motivele invocate nu sunt justificate şi nici nu se constată existenţa vreunui motiv de casare susceptibil să fie luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de petentul B.G. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 46/P din 14 iunie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 10 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5025/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 5359/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
