ICCJ. Decizia nr. 5359/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5359/2006
Dosar nr. 4217/1/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2006
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 276 din 6 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 1474/2005, în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu art. 74, 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul I.E., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
I-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.
S-a constatat recuperat în natură prejudiciul produs părţii vătămate T.C.
A fost obligat inculpatul la 150 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, la 22 februarie 2005, partea vătămată s-a deplasat la Clubul C. din Târgu Jiu, având asupra sa un telefon mobil cu cameră foto, cumpărat de mama sa, partea vătămată B.S.
Observând împrejurarea că minorul a prezentat acest telefon prietenilor săi, martorii P.C., D.C. şi B.C., inculpatul a hotărât să-şi însuşească acest bun, scop în care a solicitat părţii vătămate să-i împrumute pentru a privi imaginile înregistrate.
La refuzul părţii vătămate de a-i da telefonul, inculpatul i l-a smuls din mână, a privit câteva minute imaginile înregistrate, opunându-se în acelaşi timp să-l restituie părţii vătămate, prin injurii şi ameninţări, după care a plecat către ieşirea din club.
În momentul în care partea vătămată a încercat să blocheze calea de acces pentru a împiedica ieşirea inculpatului cu bunul sustras şi recuperarea telefonului, inculpatul a lovit cu pumnul în piept şi l-a îndepărtat de la uşă, asigurându-şi astfel ieşirea din acest local public, după care, a fugit printre garajele situate în apropiere.
Au fost sesizate organele de poliţie, care au recuperat de la rudele inculpatului telefonul sustras şi l-au restituit părţii vătămate.
Deşi în cursul cercetării judecătoreşti, martorii P.C., D.C. şi B.C., nu şi-au menţinut declaraţiile date la organele de cercetare penală, precizând că telefonul a fost dat inculpatului de bună voie, fără ca acesta să exercite acte de ameninţare sau lovire asupra părţii vătămate, nici pentru a intra în posesia bunului, nici pentru a-şi asigura păstrarea acestuia, instanţa a apreciat aceste declaraţii ca nesincere, având în vedere coroborarea declaraţiei părţii vătămate şi a mamei minorului, parte vătămată, cu ansamblul materialului probator administrat în cauză.
Din analiza acestui material probator, instanţa a reţinut că fapta săvârşită de inculpat, de a smulge telefonul din mâinile părţii vătămate, la refuzul acestuia de a-i da de bună voie şi de împingere a acestuia pentru a păstra bunul sustras şi a se îndepărta de la locul faptei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi nu ale infracţiunii de furt.
La individualizarea pedepsei s-a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, împrejurările în care a fost săvârşită, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, în sensul că nu este cunoscut cu antecedente penale şi este un element tânăr, având vârsta de 18 ani şi 5 luni la data comiterii faptei. În raport de aceste criterii, s-au reţinut şi dispoziţiile art. 74, 76 C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei, sub minimul special prevăzut de textul de lege în baza căruia a fost condamnat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, arătând că se impunea schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., în art. 208, 209 lit. e) şi g) C. pen., condamnarea inculpatului în baza acestui text de lege, cu aplicarea art. 81 C. pen.
S-a arătat că din întregul material probator administrat în cauză nu a rezultat că inculpatul ar fi exercitat vreo violenţă asupra părţii vătămate, atât la intrarea în posesie a telefonului mobil, cât şi la păstrarea acestuia şi că acest telefon i-a fost dat de bună voie de către partea vătămată, fără a-l lovi sau ameninţa.
Apelantul inculpat a depus la dosar mai multe caracterizări emise de P.R., filiala Gorj şi o scrisoare medicală.
Apelul a fost admis pentru următoarele considerente:
În mod corect, instanţa de fond a reţinut săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 C. pen. şi nu a infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208, 209 lit. e) şi g) C. pen.
Motivul de apel privind schimbarea încadrării juridice nu este fondat, întrucât din probatoriul administrat în cauză, a rezultat fără dubii violenţa exercitată de inculpat asupra părţii vătămate, atât pentru a intra în posesia bunului, telefonul mobil, cât şi pentru păstrarea acestuia.
Astfel, inculpatul i-a smuls din mână telefonul mobil şi a împins partea vătămată pentru a păstra bunul sustras şi a se îndepărta de la locul faptei, conform declaraţiei părţii vătămate, care deşi la cercetarea judecătorească şi-a nuanţat declaraţia dată la urmărirea penală, a arătat totuşi că inculpatul a exercitat asupra sa forme de constrângere, însă mai atenuate; această declaraţie se coroborează cu declaraţiile martorilor P.C., D.C. şi B.C., precum şi declaraţia reprezentantului legal al minorului, parte vătămată.
Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că în speţă se poate da o eficienţă mai mare circumstanţelor atenuante prevăzut de art. 74 C. pen., având în vedere circumstanţele săvârşirii faptei, respectiv împrejurarea că deşi inculpatul a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, acestea nu sunt de o gravitate deosebită şi nu au produs consecinţe foarte puternice asupra părţii vătămate.
Mai mult, inculpatul a avut o conduită bună înainte de săvârşirea infracţiunii, a depus stăruinţă pentru restituirea telefonului mobil către partea vătămată, iar la momentul săvârşirii infracţiunii depăşise cu doar câteva luni minoritatea.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul I.E.
Prin motivele de recurs formulate în scris, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul greşitei încadrări juridice dată faptei săvârşite şi a modalităţii de executare a pedepsei aplicate.
Astfel, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) şi g) C. pen., susţinând că nu a exercitat violenţe asupra părţii vătămate, iar pedeapsa care îi va fi aplicată pentru această faptă să fie suspendată condiţionat în temeiul art. 81 C. pen.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., referitoare la greşita încadrare juridică dată faptei.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât şi prin prisma cazului de casare menţionat, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, însă numai în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate.
Se apreciază că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, pe baza probelor administrate, au reţinut corect că inculpatul I.E. a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., constând în aceea că, în data de 22 februarie 2005, acesta a smuls un telefon mobil din mâna părţii vătămate T.C., după care la insistenţele acesteia de a-l restitui, inculpatul a împins-o, după care a părăsit în fugă locul faptei.
Tâlhăria este o infracţiune complexă, unică, prin voinţa legiuitorului, în conţinutul ei fiind întrunite infracţiuni distincte, cum sunt furtul (infracţiune scop) şi ameninţarea, faptele care aduc atingere integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei (infracţiunea mijloc).
Cu alte cuvinte, motivul săvârşirii faptei îl constituie faptul că făptuitorul, în principal, urmăreşte realizarea furtului, iar violenţa este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.
În cauză se constată că inculpatul, după ce a luat telefonul de la partea vătămată, împotriva voinţei acesteia, a refuzat să-l restituie, proferând injurii şi ameninţări, iar în scopul păstrării acestui bun, a executat violenţe împotriva părţii vătămate, după cum a fost stabilit în cauză pe baza probelor administrate.
Inculpatul nu a recunoscut că ar fi exercitat violenţe asupra părţii vătămate în vederea păstrării bunului sustras.
Apărarea inculpatului este făcută pro causa în vederea diminuării răspunderii penale.
Declaraţiile inculpatului sunt infirmate de declaraţiile constante ale părţii vătămate, care a arătat în sensul celor anterior menţionate.
Declaraţiile din cursul cercetării judecătoreşti ale martorilor P.C., D.C. şi B.C., prin care aceştia au revenit asupra declaraţiilor date în faza urmăririi penale, susţinând că telefonul a fost dat inculpatului de bună voie, fără ca acesta să execute acte de ameninţare sau violenţe asupra victimei, nici pentru a intra în posesia bunului şi nici pentru a-l păstra, au fost înlăturate de prima instanţă din ansamblul probator în raport de faptul că aceştia nu au oferit motive plauzibile asupra acestor atribuţii.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face în urma examinării tuturor probelor administrate.
În speţă, în condiţiile în care nu se poate constata încălcarea de către organele de urmărire penală a vreunei dispoziţii referitoare la administrarea probelor, şi implicit, la asigurarea dreptului la apărare, nu există nici un temei pentru ca instanţa să nu dea relevanţă probelor administrate în cursul urmăririi penale.
În consecinţă, Înalta Curte constată, mai presus de orice îndoială, că inculpatul I.E. a săvârşit infracţiunea de tâlhărie.
Însă, chiar în condiţiile în care inculpatul a negat exercitarea de violenţe pentru sustragerea şi păstrarea bunului sustras, Înalta Curte apreciază că reeducarea acestuia se poate realiza chiar fără executarea efectivă a pedepsei stabilită de prima instanţă.
Astfel, în raport de persoana inculpatului care este tânăr, necunoscut cu antecedente penale şi chiar de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, se apreciază că simpla aplicare a pedepsei închisorii poate conduce la realizarea dublului scop al acesteia, educativ şi coercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
Totodată, aplicarea pedepsei constituie o garanţie a faptului că inculpatul nu va mai săvârşi alte fapte de natură penală.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va casa în parte sentinţa penală şi în temeiul art. 81 – art. 82 C. pen., va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.
În alegerea acestei modalităţi de individualizare a pedepsei, nu este lipsită de importanţă nici împrejurarea că recurentul inculpat prezintă diagnosticul de TBC pulmonar, după cum rezultă din actele depuse la dosar.
Potrivit art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., referitor la revocarea beneficiului suspendării condiţionate.
Se va aplica, pe cale de consecinţă, şi dispoziţiile art. 71 alin. (4) C. pen., referitoare la suspendarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul I.E. împotriva deciziei penale nr. 6 din 14 februarie 2006 a Curţii de Apel Craiova.
Casează Decizia penală sus-menţionată numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei.
În baza art. 81 şi 82 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării condiţionate.
Face aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (4) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5035/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 5765/2006. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
