ICCJ. Decizia nr. 561/2006. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 561/2006
Dosar nr. 140/1/2006
Şedinţa publică din 5 decembrie 2006
Asupra plângerii de faţă;
Prin plângerea înregistrată la data de 3 ianuarie 2006, petentul O.S. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei din 3 noiembrie 2005 dată în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (6) şi art. 10 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de colonel magistrat D.V. şi comisar de poliţie L.M., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 261 şi art. 266 alin. (1) C. pen.
A. Pentru a dispune astfel, procurorul a reţinut următoarele:
În cursul lunii octombrie 1999, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a fost sesizată cu privire la săvârşirea mai multor fapte penale cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren împădurite, în temeiul Legii nr. 18/1991, între persoanele cercetate aflându-se şi ofiţeri de poliţie, calitate care, la acea dată, a atras competenţa parchetului militar.
Dosarul a avut nr. 55/P/1999 şi a fost repartizat spre soluţionare procurorului militar, lt. col. magistrat D.V.
Cercetările efectuate în cauză au evidenţiat săvârşirea de către diverşi funcţionari, poliţişti şi procurorul O.S. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ a unor fapte de fals, uz de fals şi înşelăciune cu prilejul reconstituirii dreptului de proprietate pentru persoane care, în fapt, nu existau.
Pe parcursul activităţilor de cercetare penală prealabilă, în cauză au fost constatate indicii şi administrate probe care au conturat existenţa faptelor pentru care a fost sesizat parchetul militar. Mai mult, în cauză s-au identificat elemente care evidenţiau săvârşirea de către procurorul O.S. a infracţiunilor de favorizare a infractorului şi luare de mită, într-o altă cauză, având ca obiect săvârşirea unei tentative de omor pe raza municipiului Piatra Neamţ, la cercetarea căreia procurorul O.S. a participat în fapt potrivit competenţelor conferite de atribuţiile de serviciu.
Pe parcursul urmăririi penale, în unele cauze, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, în altele, faţă de procurorul O.S. s-au adoptat soluţii diverse (scoatere de sub urmărire penală, scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea amenzii administrative conform art. 181), ca urmare a modificării legislaţiei în materia competenţei şi a disjungerilor operate în dosarul penal, care ar fi trebuit cercetat unitar.
Din studiul materialului de urmărire penală procurorul a constatat că, în mod evident, făptuitorul O.S., încă de la primele acte de cercetare, a adoptat o atitudine necooperantă în scopul aflării adevărului, sustrăgându-se sub diverse pretexte de la cercetări, încercând pe orice cale ascunderea adevărului, abuzând de dreptul la apărare, prin plângeri şi cereri diverse, obstrucţionând cercetările efectuate în cauză, preconstituindu-şi chiar situaţii pe care, ulterior, să le invoce drept încălcări ale unor norme procedurale care să genereze nulitatea actelor procesuale efectuate în cursul urmăririi penale.
Se apreciază că toate aceste subterfugii, având ca scop ascunderea adevărului şi exonerarea de răspundere, au culminat cu plângerea penală formulată împotriva procurorului anchetator lt. col. magistrat D.V. şi a comisarului de poliţie (I.G.P.R.) L.M., faţă de care a solicitat cercetări pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, arestare ilegală şi instigare la mărturie mincinoasă.
În esenţă, din declaraţia dată procurorului militar, petentul O.S. a reclamat următoarele:
- refuzul procurorului militar de administrare a unor probe, constând în declaraţii ale unor colegi procurori şi grefieri;
- neefectuarea, la cererea apărătorului reclamantului, a unei constatări grafologice asupra semnăturii aflată pe un înscris, presupus a fi semnat de petent;
- luarea măsurii arestării în prezenţa unui apărător din oficiu, petentul având apărător ales, prin aceasta fiindu-i încălcat dreptul la apărare;
- dispunerea unor măsuri procesual-penale faţă de magistratul cercetat fără a exista avizul conform al Ministerului Justiţiei, potrivit dispoziţiilor legale;
- încercarea aceloraşi intimaţi ca, prin promisiuni, să determine două femei de etnie rromă să facă declaraţii mincinoase de natură a-l incrimina pe petent.
Din studiul actelor de cercetare penală efectuate în cauzele ce-l privesc pe petentul O.S. în raport de elementele punctuale ce compun obiectul plângerii, procurorul a constatat următoarele:
- refuzul administrării probei cu declaraţiile colegilor procurori şi grefieri cerută de petent în timpul cercetărilor, nu conturează comiterea unui abuz. În cursul cercetării penale procurorul anchetator îşi stabileşte succesiunea administrării probelor în raport de importanţa fiecăreia pentru concretizarea situaţiei de fapt şi la momentele optime, potrivit strategiei de anchetă.
Audierea persoanelor indicate de procurorul cercetat, cu caracter de circumstanţiere, nu avea la momentul solicitării, decât rol de tergiversare a cercetărilor. Mai mult, aceste probe au fost administrate până la finalul cercetărilor, neavând un rol determinant în stabilirea faptelor pentru care petentul era cercetat;
- neefectuarea constatării grafologice a unui înscris (o semnătură indescifrabilă), înscris ce s-a dovedit prin celelalte elemente ca fiind falsificat de petent, a fost o măsură pertinentă. Cererea constatării grafologice nu reprezenta decât un alt mijloc de tergiversare şi obstrucţionare a cercetării, atât timp cât rezultatul constatării era previzibil, în sensul că, în lipsa elementelor de comparaţie a semnăturii indescifrabile, nu se putea identifica autorul, documentul fals fiind dovedit ca emanând de la petent;
- pe parcursul cercetării penale, petentul a fost asistat de un apărător ales. Sub diverse pretexte, mai mult sau mai puţin întemeiate, cu toate demersurile făcute de procurorul anchetator, la unele din principalele acte de cercetare penală avocatul ales a lipsit. Astfel, reţine procurorul că apare ca evident, din studiul lucrărilor existente la dosarul cauzei că, în scopul preconstituirii unor motive de nulitate a unor acte de cercetare penală, prin exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, petentul şi avocatul ales au obstrucţionat în mod evident cercetarea penală.
În condiţii limită, fiind evidentă atitudinea obstrucţionistă (a se vedea procesele-verbale de constatare a lipsei apărătorului ales, legal citat, a convorbirilor telefonice purtate în vederea asigurării dreptului la apărare etc.), din motive de operativitate, în ultimă instanţă s-a apelat la un avocat din oficiu.
În împrejurările mai sus-arătate nu poate fi reţinută atitudinea abuzivă prin încălcarea dreptului la apărare a persoanei cercetate, din partea procurorului militar;
- invocarea în plângerea penală a magistratului O.S. a lipsei avizului Ministerului Justiţiei pentru efectuarea de către procurorul militar a unor acte procedural penale, care s-ar constitui într-un act abuziv ce s-ar putea concretiza în elementele constitutive ale infracţiunii de arestare nelegală este neîntemeiată.
Ministerul Justiţiei a fost sesizat de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru acordarea avizului prevăzut de dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la acea dată) înaintându-se dosarele penale pentru fapte săvârşite de magistratul O.S., indicii temeinice relativ la săvârşirea mai multor fapte penale în curs de conturare.
Cu avizul nr. 1896/IGAI/M/2001 din 7 noiembrie 2001, Ministerul Justiţiei a avizat cercetarea penală a magistratului „pentru faptele săvârşite în dosarele nr. 55/P/1999 şi nr. 49/P/2001, ulterior prin avizul nr. 1061/IGAI/M/2002 acordându-se aviz şi pentru arestarea preventivă a aceluiaşi magistrat pentru mai multe fapte penale, pentru care se administraseră deja probatoriile în cursul cercetărilor penale, anterior avizate.
Petentul a invocat că nu pentru toate actele procedural penale şi nu pentru toate faptele reţinute a existat avizul conform, ceea ce constituie o ilegalitate ce poate întruni elementele unei infracţiuni din partea procurorului anchetator.
S-a motivat de către procuror că dispoziţiile art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 au avut menirea de a proteja persoana magistratului de şicane şi abuzuri, indiferent de faptele pentru care era reclamat, potrivit principiului că „nimeni nu este mai presus de lege". Acel aviz se acorda expres pentru efectuarea unor acte procesual penale, indiferent de faptele reclamate sau comise.
În consecinţă, avizul Ministerului Justiţiei se acordă pentru acte procesual penale, expres prevăzute în art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 şi nu pentru fiecare faptă reclamată sau reţinută, pentru că altfel ne-am afla pe domeniul unor imunităţi, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, în mod absurd, pentru fiecare faptă ce se conturează în cursul cercetării penale sau pentru fiecare măsură procedurală ar fi necesară suspendarea şi întreruperea urmăririi penale, determinând excesul birocratic pentru obţinerea avizului conform şi, nu în ultimul rând, dezintegrarea cercetării penale din punct de vedere al pierderii momentelor operative, al încălcării confidenţialităţii şi operativităţii cercetării.
În consecinţă, invocarea lipsei avizului conform pentru cercetare şi arestare a magistratului O.S. nu are susţinere şi în nici un caz nu poate fi reţinută drept act abuziv al procurorului militar anchetator, atâta timp cât acest aviz a existat şi s-a acordat în mod legal;
- s-a mai susţinut că procurorul militar anchetator, direct şi prin intermediul comisarului de poliţie L.M., ofiţer de poliţie din colectivul de cercetare coordonat ar fi încercat determinarea, la data de 25 octombrie 2002, a două femei de etnie rromă în a face declaraţii mincinoase în detrimentul situaţiei juridice a petentului cercetat.
Referitor la acest aspect, s-a reţinut că susţinerea nu este credibilă, întrucât cele două femei de etnie rromă, care nu răspundeau la citaţiile legale, nu reprezentau martore esenţiale în probarea vinovăţiei magistratului, ele fiind audiate cu privire la încercările de intimidare şi deturnare a declaraţiilor date anterior de martora H.M., tot de etnie rromă, valoarea probatorie a declaraţiilor acestora în economia cauzei fiind discutabilă. Este greu de presupus că, în vederea fabricării unor probe de vinovăţie pentru magistratul cercetat, s-a pus la cale o conspiraţie întemeiată pe declaraţiile a două femei de etnie rromă cu un grad de educaţie şi cultură reduse, cu atitudini cunoscut oscilante în mediul unor persoane de acest gen.
De altfel, presupusele încercări de instigare la mărturie mincinoasă asupra celor două femei nu sunt întemeiate pe probe indubitabile, care să ateste în mod evident săvârşirea unei asemenea fapte.
Aceste susţineri din partea procurorului O.S. sunt parte dintr-un complex de activităţi, unele mai sus-arătate, destinate discreditării procurorului anchetator, a obstrucţionării cercetărilor, pentru crearea unor stări de îndoială asupra probatoriilor administrate în dosar şi, nu în ultimul rând, pentru a scăpa de răspundere.
În concluzie, din analiza întregului material de urmărire penală, în raport de plângerile formulate de reclamant pentru faptele penale mai sus-arătate, procurorul a constatat că parte din acestea nu există (încercarea de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de dispoziţiile art. 261 C. pen.), parte nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiuni din punct de vedere al laturii subiective (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzute de dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi arestarea nelegală, prevăzută de dispoziţiile art. 266 alin. (1) C. pen.).
B. Plângerea împotriva acestei soluţii a fost respinsă prin rezoluţia cu acelaşi număr din 10 ianuarie 2006 dată de procurorul militar şef adjunct al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
C. În motivarea plângerii adresată instanţei, petentul a reiterat motivele invocate în plângerea penală, cu precizarea că procurorul care a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale s-a pronunţat şi asupra nevinovăţiei comisarului de poliţie L.M., deşi nu a fost legal învestit cu cercetarea acestuia. De altfel, poliţistul nici nu putea fi cercetat pentru arestare nelegală deoarece nu avea competenţa să dispună această măsură faţă de un învinuit ce avea calitatea de magistrat - procuror. Se mai arată că în cauză există un regulator de competenţă în ceea ce îl priveşte pe comisarul de poliţie L.M., prin care s-a stabilit de către procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a plângerii penale de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Sub aspectul soluţiei dispuse faţă de colonelul magistrat D.V., petentul arată că procurorul nu a instrumentat cauza cu obiectivitate iar motivarea soluţiei este tendenţioasă, făcând multiple referiri la faptul că soluţiile adoptate faţă de petent în cauzele penale în care a fost cercetat sunt criticabile şi discutabile şi că sunt rezultatul schimbării legislaţiei în materie de competenţă.
Cu privire la faptele imputate colonelului magistrat D.V., petentul arată că în mod greşit s-a reţinut că el este cel care şi-a exercitat abuziv dreptul la apărare, aceasta fiind o modalitate prin care se încearcă mascarea abuzului făcut de intimat care l-a arestat nelegal, fără a-i da posibilitatea de a fi asistat de apărătorul ales.
În ceea ce priveşte motivarea procurorului potrivit căreia respingerea cererii de efectuare a unei expertize grafologice a fost pertinentă, petentul arată că infracţiunea de fals intelectual nu putea fi stabilită decât prin probe ştiinţifice şi, dacă s-ar fi administrat această probă, s-ar fi evitat arestarea sa pentru infracţiunea de fals care, ulterior, s-a dovedit că nu a comis-o.
Se mai arată în plângere că în mod greşit s-a reţinut în rezoluţie că avizul ministrului justiţiei se acorda pentru acte procesuale iar nu pentru fapte, în accepţia petentului fiind necesar acest aviz pentru fiecare faptă (probată) în parte şi, de asemenea, pentru fiecare act procesual.
Sub un alt aspect, se arată că procurorul nu a analizat declaraţiile celor 6 martori administrate în cauză şi nici nu audiat cele 2 martore de etnie rromă pentru a se putea stabili relaţia dintre acestea şi intimatul D.V., de ce acesta a purtat mai multe convorbiri cu martorele de pe telefonul său mobil şi ce interes avea pentru a obţine facilităţi condamnatului A.M. în ceea ce priveşte locul şi modalitatea executării pedepsei privative de libertate.
Examinând actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 11/P/2004 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce priveşte soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă faţă de intimatul - comisar de poliţie L.M., aceasta este nelegală întrucât s-a încălcat în acest fel rezolvarea dată conflictului negativ de competenţă de către procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin rezoluţia nr. 850/2004 din 6 aprilie 2004, potrivit căreia competenţa de soluţionare a plângerii penale faţă de acest intimat aparţine Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, unde de altfel se află în lucru dosarul nr. 1020/P/2004. Pe de altă parte, din examinarea rezoluţiei contestate rezultă că „actele de cercetare prealabilă" au fost efectuate doar împotriva intimatului colonel magistrat D.V., pentru ca, în final, fără o analiză a faptelor intimatului L.M., să se dispună faţă de ambii intimaţi, „cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite în dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), 261 C. pen şi art. 266 alin. (1) C. pen.". Nu în ultimul rând, se impune observaţia că remarca petentului privind imposibilitatea obiectivă a intimatului - comisar de poliţie L.M. de a săvârşi infracţiunea prevăzută de art. 266 alin. (1) C. pen., este pertinentă.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., plângerea va fi admisă, rezoluţia va fi desfiinţată în partea ce priveşte dispoziţia de neînceperea urmăririi penale faţă de comisarul de poliţie L.M. iar, pe cale de consecinţă, plângerea va fi trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, conform regulatorului de competenţă şi pentru rezolvarea unitară cu cauza înregistrată sub nr. 1020/P/2004.
II. Pe de altă parte, referitor la soluţia dispusă faţă de intimatul - colonel magistrat D.V., Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică pentru următoarele considerente:
1. Critica ce vizează cercetarea penală a petentului şi pentru infracţiunile de luare de mită şi favorizarea infractorului, prevăzută de art. 254 C. pen. şi art. 264 C. pen., în lipsa avizului ministrului justiţiei, este neîntemeiată. Potrivit art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată, în vigoare la acea dată, „magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei"; or, în cauză, petentul O.S., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, a fost cercetat în dosarul nr. 55/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru infracţiunile prevăzute de art. 289, art. 290, art. 291 şi art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), cu avizul ministrului justiţiei, dispunându-se iniţial, la data de 17 august 2000, scoaterea sa de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, soluţie ce a fost infirmată la data de 12 iulie 2001 de procurorul general militar al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, care a dispus redeschiderea urmăriri penale şi reluarea cercetărilor. Aşadar pentru faptele din dosarul nr. 55/P/1999 al Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a existat avizul de cercetare dat de ministrul justiţiei, acest aviz păstrându-şi valabilitatea şi după infirmarea soluţiei de către procurorul ierarhic superior întrucât faza de urmărire penală nu se încheiase; cu titlu de exemplu, se poate reţine că printre situaţiile în care se impunea reluarea procedurii de avizare erau şi acelea când, după sesizarea instanţei, cauza era restituită procurorului pentru refacerea urmăririi penale de către organul competent, şi atunci era necesar atât un nou aviz de cercetare penală cât şi unul de trimitere în judecată, sau pentru completarea urmăririi penale, în acest ultim caz fiind necesar doar un nou aviz de trimitere în judecată, întrucât primul aviz de cercetare penală, în baza căruia se începuse urmărirea penală, era încă valabil.
Totodată, faţă de petent s-au mai făcut acte premergătoare şi în dosarul nr. 49/P/2001 al aceleaşi unităţi de parchet, la data de 7 noiembrie 2001 ministrul justiţiei avizând cercetarea penală a petentului O.S. „pentru faptele săvârşite în dosarele nr. 55/P/1999 şi nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel". Procedeul folosit de ministrul justiţiei, acela de a aviza cercetarea penală pentru faptele penale săvârşite într-un dosar ce îi era transmis spre examinare, era corect întrucât sfera actelor premergătoare ce puteau fi efectuate într-o cauză ce viza un magistrat era restrânsă, existând riscul ca doar în baza acestora să nu se poată stabili o încadrare juridică riguroasă, ce ar fi ţinut apoi organul de urmărire penală în efectuarea urmăririi penale. Or, avizul ministrului justiţiei, prevăzut de art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată, a fost conceput la acea vreme ca un mijloc de protecţie a magistraţilor împotriva abuzurilor procesuale, nicidecum ca un paravan în baza căruia magistraţii să scape nepedepsiţi atunci când comiteau fapte penale şi nici ca un impediment procedural care ar fi îngreunat urmărirea penală, în situaţia în care ar fi trebuit să se ceară alt aviz de cercetare ori de câte ori din probe reieşea necesitatea schimbării încadrării juridice.
În această idee, cum ministrul justiţiei avizase cercetarea penală pentru faptele săvârşite în dosarele nr. 55/P/1999 şi nr. 49/P/2001 ale Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, începerea urmării penale de către intimatul - colonel magistrat D.V., la data de 8 aprilie 2002, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 254 şi art. 264 C. pen., nu constituie o încălcare a dispoziţiilor procesual penal, aceeaşi fiind situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru faptele din primul dosar şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen., la data de 8 aprilie 2006. De asemenea, extinderea acţiunii penale şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 C. pen., la data de 9 aprilie 2002, nu constituie o măsură abuzivă a intimatului colonel magistrat D.V., întrucât nu era necesar un aviz al ministrului justiţiei în acest sens.
Faptul că ulterior, la data de 22 aprilie 2002, cu ocazia analizării solicitării de arestare preventivă a petentului O.S., ministrul justiţiei, reiterând avizele de cercetare penală date anterior, precizează şi încadrarea juridică dată faptelor, nu înseamnă că abia la acest moment a dat aviz de cercetare penală, ci că a indicat în concret încadrarea juridică a faptelor pentru care urma să se dispună o măsură preventivă extremă, respectiv arestarea preventivă.
În concluzie, cercetarea penală a petentului O.S. s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură penală şi a legii de organizare judecătorească, astfel că plângerea este nefondată sub acest aspect.
2. În ceea ce priveşte săvârşirea de către intimatul - colonel magistrat D.V. a infracţiunii de arestare nelegală, prevăzute de art. 266 alin. (1) C. pen., plângerea petentului este nefondată iar soluţia adoptată de procuror este corectă întrucât, potrivit declaraţiilor procurorului militar P.C., audierea petentului cu avocat din oficiu a fost justificată datorită repetatelor neprezentări ale avocatului ales, aspecte confirmate şi de apărătorul din oficiu, avocat M.D., în sensul că apărătorul ales al petentului nu s-a prezentat la ora stabilită iar când totuşi a venit, spre finalul audierii, petentul nu a mai considerat necesară prezenţa acestuia, preferând să finalizeze declaraţia cu avocatul din oficiu.
De altfel, aceleaşi critici, formulate în legătura cu încălcarea dreptului la apărare cu ocazia arestării preventive, au fost analizate şi soluţionate definitiv, cu putere de lucru judecat, de fosta Curte Supremă de Justiţie care, prin Decizia penală nr. 3500 din 3 iulie 2002, cu opinie majoritară, a decis că măsura arestării preventive a petentului O.S. a fost legal luată. Punerea în libertate a acestuia a avut loc abia la data de 25 iulie 2002 când instanţă supremă a constatat că prelungirea măsurii arestării preventive dispusă de Curtea Militară de Apel nu a fost motivată şi s-a făcut în condiţiile care inculpaţilor din acea cauză, printre care şi petentul, nu li s-a asigurat o apărare efectivă.
Aşadar, petentul a fost pus în libertate pentru alte motive decât cele de nelegalitate la face referire în plângerea penală ce face obiectul plângerii de faţă, astfel că, pe cale de consecinţă, aceasta este nefondată şi sub acest aspect.
3. Referitor la faptul că intimatul - colonel magistrat D.V. nu a înţeles să administreze proba cu expertiza grafologică, în baza cărei s-ar fi dovedit că petentul nu a comis infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), Înalta Curte constată că procurorul a adoptat o soluţie corectă atunci când a apreciat că în sarcina intimatului nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prav. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), din probe nereieşind că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia interesele legale ale petentului. Faptul că ulterior petentul a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunile faţă de care s-a dispus arestarea sa preventivă, cu excepţia celei prevăzute de art. 264 C. pen., pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu înseamnă automat că intimatul şi-a îndeplinit cu rea credinţă atribuţiile de serviciu. Admiţând această ipoteză ar însemna ca orice magistrat, căruia i se infirmă sau casează o soluţie, este pasibil a răspunde penal; or, rolul de a corija eventualele greşeli de judecată revine, în actualul sistem de drept, organului de control judiciar cu ocazia soluţionării căilor de atac anume reglementate de lege.
4. Sub un ultim aspect, al existenţei infracţiunii prevăzute de art. 261 C. pen., Curtea reţine că plângerea este nefondată. În mod corect procurorul a reţinut că, din examinarea declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză sau date în faţa unui notar public, depuse în susţinerea plângerii de către petent, nu rezultă că intimatul - colonel magistrat D.V. ar fi instigat la mărturie mincinoasă 2 martore sau că a dat dispoziţie în acest sens comisarului de poliţie L.M. De altfel, chiar din declaraţia petentului dată în prezenta cauză nu rezultă că intimatul - colonel magistrat D.V. ar fi comis această faptă în vreuna din formele participaţiei „……declaraţiile fireşte fiind luate aşa cum presupun în conformitate cu dorinţele domnului procuror D.V. Mai exact, cele două femei au fost învăţate să facă declaraţii la procuror potrivit spuselor comisarului L.M. Am convingerea că, comisarul L.M. a procedat în acest fel la sugestia procurorului D.V.".
În situaţia concretă din cazul de faţă, având în vedere că cercetarea penală a intimatului comisar de poliţie L.M. urmează a fi făcută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru considerentele arătate la pct. I, se impune precizarea că, în ceea ce îl priveşte pe intimatul - colonel magistrat D.V., referitor la fapta prevăzută de art. 261 C. pen., se va putea face aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 2781 alin. (11) C. proc. pen.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi prevederile art. 2781 alin. (8) lit. a) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea petentului O.S. în ceea ce îl priveşte pe intimatul - colonel magistrat D.V. şi, pe cale de consecinţă, va menţine partea din rezoluţia atacată referitoare la acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Admite plângerea formulată de petentul O.S. împotriva rezoluţiei nr. 11/P/2004 din 3 noiembrie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia parchetelor militare.
Desfiinţează rezoluţia atacată numai în ceea ce priveşte greşita soluţionare a cauzei faţă de făptuitorul L.M., competenţa de soluţionare privitor la acesta fiind stabilită în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin rezoluţia nr. 850/2004 din 6 aprilie 2004 dată de adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înlătură dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de numitul L.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), 261 C. pen. şi art. 266 alin. (1) C. pen. şi trimite dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti spre competentă soluţionare.
Menţine restul dispoziţiilor rezoluţiei atacate.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7329/2006. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3092/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
