ICCJ. Decizia nr. 571/2006. Penal

Decizii penale ICCJ 2006

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, secţia penală, Decizia nr. 571 din 30 ianuarie 2006

Prin sentinţa menţionată a fost respinsă, ca nefondată, o cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 49, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la 14 iulie 2003, în dosarul nr. 1526, cerere de revizuire formulată de S.T. şi C.M.

Prin aceeaşi hotărâre fiecare revizuent a fost oblicat să plătească statului cheltuieli judiciare în valoare de câte 500.000 lei.

În considerentele sentinţei nr. 92 din 30 septembrie 2004 s-a relevat mai întâi că:

- S.T. şi C.M. au fost condamnaţi, la câte 20 de ani de închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la omor calificat, prevăzută de art. 25 raportat la art. 174 – art. 175 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., raportat la art. 78 şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP),

- totodată, instanţa a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 2 din Decretul nr. 11/1998 dispunând reducerea respectivelor pedepse cu ½, astfel încât condamnaţii să execute câte 10 ani de închisoare;

- vinovăţia inculpaţilor rezidă în activitatea prin care cei doi condamnaţi „l-au determinat pe deţinutul C.M. să îl ucidă pe U.G.E. scop în care autorul omorului a fost repartizat în aceeaşi cameră de arest";

- acea condamnare a fost hotărâtă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 49 pronunţată la 14 iulie 2003;

- un prim motiv de revizuire invocat în cauză viza caracterul neconform cu realitatea al depoziţiilor martorilor C.M. şi P.D. ale căror declaraţii, decisive pentru pronunţarea hotărârii de condamnare, au fost obţinute prin constrângere;

- un alt motiv de revizuire se referea la existenţa unui raport medico-legal prin care, în anul 1985, s-a stabilit că G.U. a decedat din cauze naturale, iar nu ca urmare a unor violenţe exercitate asupra sa, raport despre care Curtea de Apel Bucureşti nu a avut cunoştinţă la data condamnării celor doi revizuenţi, ia.

- temeiul legal al cererii de revizuire a fost reprezentat de prevederile art. 394 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 394 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, instanţa investită cu judecarea cererii de revizuire a constatat că:

„în speţă nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ca de altfel nici cele de la litera b din acelaşi text care se referă la condamnarea pentru mărturie mincinoasă a vreunui martor din cauza a cărei revizuire se cere".

Aceste concluzii au fost argumentate relevându-se în esenţă că „avizul şi constatarea medico-legală din 1985, anul decesului victimei, prin care se concluzionează că decesul nu s-a datorat exercitării de violenţe, ci stării toxico-septice consecutive unei peritonite prin perforaţie ileală" constituie fapte şi împrejurări care au fost „cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei invocându-se atât la judecata în fond, cât şi în recursul soluţionat de instanţa supremă".

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal revizuenţii T.S. şi C.M., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, mai întâi cu numărul (vechi) de dosar nr. 5921/2004, iar ulterior cu numărul de dosar nr. 20577/I/2004.

Declaraţiile iniţiale de recurs au fost motivate identic de către revizuenţi, aceştia criticând sentinţa atacată pentru că:

- hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată pe baza unei expertize medico-legale efectuate ipotetic (dată fiind incinerarea cadavrului victimei), instanţa neavând în dosar raportul de expertiză întocmit în anul 1985 şi avizul dat acelui raport de către Comisia superioară de avizare medico - legală;

- în cauză nu s-a încuviinţat audierea, de către instanţa sesizată cu judecarea cererii de revizuire, a martorilor R.G. şi C.M., deşi acesta din urmă dăduse între timp atât în propriul său proces, cât şi în mass media declaraţii prin care arăta că nu a fost instigat de T.S. şi C.M., afirmaţiile contrare fiind făcute în scopul obţinerii unor recimpense materiale acordate de procurorul anchetator;

- există o contradicţie între încadrarea juridică dată în cele din urmă faptei autorului uciderii, M.C., care a fost condamnat pentru omor simplu şi încadrarea juridică dată presupuselor activităţi infracţionale reţinute în sarcina revizuenţilor ca acte de instigare la săvârşirea infracţiunii de „omor calificat cu premeditare", calificare corectată de către instanţa supremă în „instigare la omor cu premeditare".

Această motivare iniţială a fost completată şi dezvoltată ulterior prin depunerea în scris, la 27 iulie 2005 a unor „motive de recurs" precum şi a unor „concluzii scrise".

Totuşi nici prin aceste înscrisuri şi nici cu ocazia dezbaterilor asupra recursului desfăşurate, la 19 ianuarie 2006, ori prin concluziile scrise formulate în termenul de amânare a pronunţare, recurenţii nu au precizat motivul sau motivele legale de recurs în sensul definit de art. 385 alin. (1) pct. 1 - 21 C. proc. pen.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine însă că în setul de concluzii scrise formulate de apărarea recurentului C.M., la 7 iulie 2004, a fost menţionat un aşa numit caz de casare „prevăzut de către art. 38515 pct. 18, eroarea gravă de fapt", formulare care pare a fi în realitate o evocare a prevederilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

De altfel argumentele şi criticile expuse de revizuenţi în susţinerea recursului conduc la concluzia că în speţă au fost avute în vedere în special acest motiv legal de recurs, precum şi pretinse încălcări ale prevederilor legale imputabile primei instanţe investite cu judecarea cererii de revizuire, critici care sub aspect formal intră sub incidenţa art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.

Aşa fiind, respectivele temeiuri legale urmează a fi avute în vedere cu precădere în analizarea recursurilor.

Este, de asemenea, de menţionat că intimaţii U.H.A., U.S. şi U.Şt., succesorii victimei, au solicitat respingerea recursurilor.

Recursurile sunt nefondate.

În acest sens, Curtea are în vedere că revizuirea este o cale extraordinară de atac şi că, prin urmare, judecarea şi, după caz, admiterea acesteia nu pot avea loc decât în condiţiile strict definite de art. 393 şi următoarele C. proc. pen.

În speţă nu se poate reţine însă că revizuenţii s-ar fi conformat acestei cerinţe în măsura în care au invocat presupusa mărturie mincinoasă a martorilor C.M. sau P.D., împrejurare care, formal, corespunde cazului de revizuire definit de art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Referitor la acest aspect este de observat că, potrivit art. 395 alin. (1) C. proc. pen., dovedirea cazului de revizuire amintit nu se poate face decât prin hotărârea judecătorească de condamnare penală a prezumtivilor martori mincinoşi, cerinţă probatorie care în speţă nu a fost şi nici nu putea fi îndeplinită, în condiţiile în care o asemenea condamnare nu a avut loc.

De asemenea, nu ar putea fi primit motivul suplimentar de revizuire referitor la calificarea juridică diferită dată aceleiaşi fapte de omor în procesul în care au fost judecaţi instigatorii şi în cel în care a fost judecat autorul M.C.

În acest sens, Curtea reţine că respectivul motiv, care formal corespunde cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., excede cadrului procesual întrucât nu a făcut obiectul cererii formulate de revizuenţi în condiţiile art. 397 C. proc. pen. şi nici nu a parcurs procedura prevăzută de acel text de lege.

În legătură cu cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., asupra căruia recurenţii-revizuenţi au insistat în mod special, Curtea consideră necesară o enumerare a consemnărilor relevante din punct de vedere medico-legal efectuate în legătură cu victima:

În acest sens sunt de amintit în ordine cronologică:

a) menţiunile de ordin medical făcute în perioada în care U.G.E. se afla în custodia organelor de miliţie şi care atestă că, începând de la 7 noiembrie 1985, victima a prezentat o alterare semnificativă a sănătăţii;

b) foaia de observaţie nr. 5047, întocmită la preluarea victimei în custodia Spitalului Penitenciar Jilava, intervenită la 17 noiembrie 1985, orele 6.30, document care, pe lângă diagnosticul „abdomen acut" stabilit ca urmare a gravelor dureri abdominale însoţite de stări de vomă, atesta că U.G.E. prezenta echimoze de diferite mărimi în hipogastru şi pe flancuri;

c) completarea aceleiaşi foi de observaţie cu aspecte constatate în urma intervenţiei chirurgicale, efectuate tot la 17 noiembrie 1985, după ora 13.00, care conţin diagnosticul „peritonită generalizată" şi „septicemie" instalate ca o consecinţă a unei perforări a intestinului subţire;

d) raportul de autopsiere B/2507 din 12 decembrie 1985, document întocmit în urma autopsierii, la 20 noiembrie 1985, a cadavrului victimei care cita toate menţiunile făcut în foaia de observaţie de către medicii Spitalului Penitenciar Jilava, menţionând concomitent existenţa unor „semne de exteriorizare a putrefacţiei, pată verde pe întregul abdomen" şi faptul că „semne de violenţă nu se constată";

e) concluziile aceluiaşi raport conform cărora „moartea lui U.G.E. s-a datorat stării toxico-septice, consecutive unei peritonite purulente prin perforaţie ileală";

f) Avizul emis sub nr. E2/3235/ de Comisia de Avizare şi Control din cadrul I.M.L. întrunită la 16 martie 1990 şi care preciza că:

- „examinând documentaţia medico-legală privind pe U.E.G." Comisia a apreciat că moartea acestuia „a fost violentă şi s-a datorat peritonitei purulente, generalizată prin perforaţie post-traumatică de ansă ileală" şi că

- „din coroborarea leziunilor traumatice consemnate în F.O., cu constatările făcute intra-operator şi la autopsie, rezultă că leziunile externe şi interne s-au putut produce prin loviri repetate cu corpuri dure în regiunea abdominală, cu circa 3-4 zile anterior";

g) Completarea adusă în anul 1993 raportului de autopsie din anul 1985 şi care a constat în mai multe consideraţii de ordin ştiinţific relevându-se printre altele că:

- „autopsia s-a efectuat după 3 zile de la deces, la 20 noiembrie 1985, perioadă în care au survenit modificările de putrefacţie notate în raport";

- „procesul de putrefacţie a fost grăbit de procesul infecţios peritoneal";

- „semnele de violenţă descrise la spital nu au mai fost vizibile, fiind estompate de putrefacţie cât şi de efectul traumatizant al manevrelor chirurgicale efectuate";

- „natura leziunii intestinale apare, în absenţa unui proces patologic, ca efect al unei determinante traumatice abdominale" şi

- „fiind vorba de un traumatism, moartea a fost violentă, consecutivă unor leziuni abdominale cu implicaţiile lor asupra peretelui intestinal"

h) Avizul dat de Comisia Superioară medico-legală sub nr. E1/879/1994 din 8 februarie 1994, şi prin care a fost aprobat „în totalitate raportul de autopsie medico-legală nr. A3/2507/1985 şi completarea cu acelaşi număr din 24 noiembrie 1993".

În acest context, Curtea constată că, în formulări lipsite de echivoc, conţinutul celor mai multe dintre înscrisurile enumerate mai sus este reflectat, atât în considerentele sentinţei penale nr. 49 din 14 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti prin care revizuenţii au fost condamnaţi în primă instanţă, cât şi în cele ale deciziei penale nr. 4404 din 10 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie prin care acea cauză a fost soluţionată definitiv.

Este de observat astfel că, în motivarea celor două hotărâri:

- s-a procedat la o analiză cronologică menţiunilor a de ordin medical făcute în perioada în care U.G.E. se afla în custodia organelor de miliţie (preluate ad-literam din documentaţia menţionată mai sus la pct. a) în paralel cu o evocare a paşilor parcurşi în anchetarea acestuia;

- au fost citate menţiuni din foaia de observaţie întocmită de Spitalul Penitenciar (indicată mai sus la pct. b şi c) indicându-se expres numărul acelui document;

- deşi nu s-au indicat expres numărul şi data raportului de autopsiere din anul 1985, s-a precizat că această autopsiere a avut loc menţionându-se data efectuării ei şi concluziile conţinute în respectivul document (enumerat mai sus la pct. d şi e)

- a fost evocat expres, sub titulatura improprie de „raport medico-legal", A.C.A.C. medico legal nr. E2/3235/ (menţionat mai sus la pct. f) indicându-se corect atât numărul cât şi concluziile acestuia;

În acelaşi timp Curtea constată că nici actele medico-legale enumerate mai sus la pct. g şi h nu sunt susceptibile de a atrage incidenţa în cauză a prevederilor art. 394 alin. (1) C. proc. pen., în primul rând pe considerentul că existenţa lor a fost evocată deja în dosarul de recurs în care revizuenţii au fost condamnaţi definitiv.

Este de reţinut astfel că al treilea motiv al recursului declarat în acea cauză de T.S. şi C.M. conţinea o critică adusă, în temeiul art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., sentinţei de condamnare a lor, pe considerentul că „instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate".

În dezvoltarea acestei critici recurenţii au indicat expres ca probe omise de instanţa de fond tocmai înscrisurile medico legale la care se referă analiza de faţă, enumerate la pct. g şi h.

În altă ordine de idei trebuie subliniat că însăşi abordarea de către revizuenţi a chestiunii incidenţei prevederilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este străină de raţiunea acestui text de lege care stabileşte că poate fi considerată admisibilă o cerere de revizuire, având acest temei legal, numai în măsura în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, se descoperă fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă.

În speţă demersul recurenţilor nu a răspuns acestei cerinţe întrucât în susţinerea cererii de revizuire nu a fost invocată existenţa unor fapte probatorii noi, ci exclusiv a unor probe pe care revizuenţii le considerau, fără temei, ca fiind noi.

De altfel, aşa cum s-a amintit cu ocazia enumerării tuturor înscrisurilor relevante sub aspect medico legal, completarea adusă în anul 1993 raportului de autopsie din anul 1985 şi Avizul dat de Comisia Superioară medico-legală sub nr. E1/879/1994 din 8 februarie 1994 (pct. g şi h) nu numai că au confirmat concluziile convergente ale celorlalte acte citate, dar au oferit clarificări suplimentare în sensul concluziilor la care au ajuns şi instanţele care au pronunţat condamnarea.

Aceste concluzii au fost reconfirmate, de asemenea, şi prin Avizul E1/4810/2005 emis de C.S.M.L. la 26 mai 2005, ca urmare a încuviinţării de către această curte, în şedinţa de la 24 februarie 2005, a unei solicitări formulate în acest sens de recurenţi.

Este de menţionat că în dosarul de recurs a fost depus şi un înscris intitulat „Raport de nouă expertiză medico-legală" având nr. A5/4810/2005, datat 4 mai 2005, document ale cărui concluzii nu pot fi, în principiu luate în considerare, deoarece întocmirea lui s-a făcut în afara cadrului procesual definit delege şi cu depăşirea dispoziţiilor acestei curţi conţinute în încheierea citată.

De altfel, prin Avizul mai sus menţionat C.S.M.L. a infirmat respectivul raport şi sub aspectul valorii lui ştiinţifice.

Distinct de aspectele analizate, Curtea constată că este lipsită de suport legal şi critica adusă de recurenţi modului de redactare a dispozitivului sentinţei în care s-a menţionat că cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.

În acest sens este de reţinut că prevederile art. 403 C. proc. pen., a căror încălcare este reclamată de recurenţi, vizează exclusiv ipoteza admiterii în principiu a cererii de revizuire.

Aşa fiind, nu există temei pentru a fi primită susţinerea potrivit căreia respingerea cererii de revizuire, ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă, ar impune casarea sentinţei pentru motivul prevăzut de 3859 pct. 171 C. proc. pen.

În egală măsură această constatare vizează toate criticile aduse de recurenţi sentinţei atacate, considerentele mai sus expuse fiind în sensul că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 3859 pct. 171 şi 18 C. proc. pen.

În acelaşi timp, Curtea constată că în cauză nu îşi găsesc aplicarea nici alte motive legale de recurs dintre acelea care, potrivit art. 3859 alin. (2) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi analizate inclusiv din oficiu şi că prin urmare recursul se impune a fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii au fost obligaţi la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

← ICCJ. Decizia nr. 568/2006. Penal  CSJ. Decizia nr. 4719/2006. Penal. Art.197 alin.1 c.pen. Recurs... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 571/2006. Penal