ICCJ. Decizia nr. 5980/2006. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5980/2006
Dosar nr. 1998/2/2006
Şedinţa publică din 18 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 76 din 15 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenţii O.A.M. şi O.I. împotriva rezoluţiei nr. 3259/II/2 din 20 decembrie 2005, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa soluţia de mai sus, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, petenţii O.A.M. şi O.I. au solicitat desfiinţarea ordonanţelor nr. 308/P din 10 martie 2005 şi nr. 3259/II/2 din 21 decembrie 2005, solicitând trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva notarului public F.N. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), 249 şi 289 C. pen.
În motivarea plângerii s-a arătat că soluţiile sunt nelegale, întrucât, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie generală, motivat de faptul că petenţii au formulat plângeri împotriva notarului public F.N. şi faţă de R.G., C.V., C.D., V.D. şi G.G., nerezultând din plângeri că la data de 14 martie 2000, notarul public a procedat la autentificarea unui contract de vânzare cumpărare, în care persoane necunoscute şi-au atribuit, în mod nereal, calitatea de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, str. Antiaeriană, sector 5 şi au transmis dreptul de proprietate asupra imobilului numitului R.G. Acesta din urmă a vândut imobilul numiţilor C.V. şi C.D. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la acelaşi birou notarial. Din actele dosarului de urmărire penală a rezultat că în cauză s-au efectuat cercetări împotriva notarului public, iar pentru ceilalţi s-a început urmărirea penală pentru falsificarea actelor notariale. Astfel s-a întrerupt cursul prescripţiei, fiind aplicabile regulile prescripţiei speciale prevăzute de art. 123 alin. (3) C. pen., în cauză prescripţia urmând să se împlinească la data de 14 septembrie 2007.
Examinând plângerea în raport de actele dosarului instanţa a reţinut că prima critică vizând anularea actelor materiale nu poate fi primită în raport de Decizia de îndrumare nr. XV din 21 noiembrie 2005 dată înSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza urmăririi penale, cum s-a procedat şi în cauza de faţă, procurorul are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 245 alin. (1) C. proc. pen., cauza de faţă nefiind circumscrisă textului de lege menţionat.
În fine, referitor la infracţiunile sesizate, instanţa a constatat, în raport de probele administrate, că în cauză nu puteau fi incidente dispoziţiile art. 51 alin. (3) C. pen., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) Referitor la infracţiunile prevăzute de art. 289 şi 246 C. pen., instanţa a apreciat că, organul de cercetare a interpretat corect probele dosarului care nu au dovedit intenţia notarului, sub aspect subiectiv, de a comite fapte de natură penală.
În raport de totalitatea împrejurărilor examinate, evidenţiate de probe, prima instanţă a concluzionat că intervenţia prescripţiei răspunderii penale pentru cele trei infracţiuni reclamate, face imposibilă admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale, faţă de notar, pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
În termen legal, împotriva acestei soluţii au declarat recurs petenţii.
Prin motivele orale aceştia au susţinut că în cauză se impunea începerea urmăririi penale pentru faptele penale reclamate, existând cauze atât de întrerupere cât şi de suspendare a prescripţiei răspunderii penale. În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 36/1995, care în opinia apărării, au constituit o cauză de suspendare a prescripţiei pe perioada cât acestea s-au aflat în vigoare. În susţinerea criticii s-a depus şi o decizie a instanţei supreme care a statuat în acelaşi sens.
Criticile formulate vor fi examinate în raport de cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., constatându-se că hotărârea primei instanţe este conformă legii.
Corectă este şi constatarea instanţei de fond, potrivit căreia, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 51 alin. (3) C. pen., cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), dar începerea urmăririi penale este împiedicată de prescripţia răspunderii penale la acest moment.
În raport de împrejurările obiective în care s-au derulat faptele şi cercetările în cauză, de probele existente, în speţă nu funcţionează cauze legale nici de întrerupere şi nici de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale pentru cele trei infracţiuni reclamate de petenţi.
Potrivit art. 123 C. pen., constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului. Se consideră acte comunicat învinuitului sau inculpatului actele procesuale efectuate faţă de acesta, respectiv, ascultare, confruntare, sau în prezenţa acestuia, cum ar fi percheziţia sau cercetarea locului faptei.
Pentru ca asemenea acte să întrerupă cursul prescripţiei este însă necesar, aşa cum rezultă din termenii folosiţi de lege, ca procesul penal să fi fost pornit şi ca făptuitorul să aibă calitatea de învinuit sau inculpat.
În cauză însă nu s-a dispus începerea urmăririi penale şi prin aceasta începerea procesului penal, astfel încât, nu sunt realizate cerinţele legii sus-amintite, iar actele premergătoare începerii urmăririi penale (desfăşurate în speţă) nu pot produce acest efect.
Recurenţii nu se pot prevala nici de dispoziţiile art. 123 alin. (3) C. pen., atâta timp cât, cercetările efectuate cu privire la alţi participanţi nu au legătură cu faptele de neglijenţă în serviciu, abuz în serviciu şi fals intelectual ce se pretind a fi comise de notar.
Este adevărat că în conformitate cu art. 128 C. pen., cursul prescripţiei poate fi suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Recurenţii nu se pot însă prevala de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 36/1995 (text potrivit căruia notarii publici nu puteau fi cercetaţi fără avizul ministrului justiţiei, text în prezent abrogat) ca de o cauză ce ar suspenda cursul prescripţiei, aceste prevederi nefiind incidente în speţă.
Soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror împotriva notarului public nu a fost consecinţa unui refuz de acordare a avizului de cercetare de către ministru (ca în Decizia nr. 6645 din 24 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în apărare) ci a fost motivată pe dispoziţiile art. 51 alin. (3) C. pen., respectiv, faptele au fost comise în condiţiile erorii de fapt.
Desigur, în această situaţie, prevederile legale invocate (art. 31 din Legea nr. 36/1995) nu pot constitui, în sensul legii, o cauză de suspendare a prescripţiei, atâta timp cât, nu au avut incidenţă în cauză, şi nu au împiedicat în nici un fel începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale.
Pentru toate aceste considerente, intervenţia prescripţiei răspunderii penale face imposibilă o soluţie de admitere a plângerii şi de trimitere la procuror a cauzei în vederea începerii urmăririi penale pentru faptele ce se pretind a fi săvârşite de notar.
Cât priveşte actul notarial ce se pretinde a fi încheiat cu încălcarea legii, petenţii pot cere desfiinţarea lui în condiţiile legii civile, la instanţa competentă.
Drept urmare a consideraţiunilor expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petiţionari se va respinge, ca nefondat.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarii O.I. şi O.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 76 din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii petiţionari la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 60 lei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5979/2006. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 6009/2006. Penal → |
|---|
