ICCJ. Decizia nr. 6880/2006. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6880/2006
Dosar nr. 14795/1/2006
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 31 octombrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 5940/3/2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondate, cererile formulate de inculpaţii L.G. şi S.C., privind revocarea măsurii arestării preventive.
Verificând potrivit art. 3002, 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, instanţa de apel, a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
În motivarea hotărârii, s-a arătat că apărările inculpaţilor în sensul că sunt arestaţi de peste 3 ani, că pentru unele din infracţiunile concurente, s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor, în infracţiuni pentru care regimul sancţionator este mai puţin sever, nu justifică revocarea măsurii arestării preventive conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., câtă vreme cauza se află în faza procesuală a apelului, urmare căilor intermediare de atac exercitate de parchet şi inculpaţi.
Mai mult decât atât, judecarea apelurilor a fost suspendată, urmare formulării de către inculpaţi a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (2) C. pen., aşa încât aceştia nu pot invoca propriul comportament procesual în prelungirea măsurii de arest preventiv.
Cât priveşte menţinerea arestării preventive, instanţa de apel, a constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 143, 148 lit. f) C. proc. pen., toate temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive subzistând.
Cumulativ cu această condiţie, este îndeplinită şi cea a condiţiei pericolului pentru ordinea publică care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, pericol apreciat în raport de gravitatea şi multitudinea faptelor pentru care au fost condamnaţi la pedepse rezultante de 10 ani, respectiv 13 ani închisoare.
Împotriva încheierii, inculpaţii au declarat recurs criticând hotărârea ca nelegală şi netemeinică.
Perioada mare de timp scursă de la data luării măsurii, faptul că pentru parte din infracţiunile concurente cu judecarea cărora instanţa a fost investită, s-a dispus achitarea, cât şi împrejurarea că în aceeaşi cauză, alţi inculpaţi sunt cercetaţi în stare de libertate, sunt motive apreciate de inculpaţi de natură să justifice înlocuirea măsurii preventive.
Examinând criticile formulate de inculpaţi, Înalta Curte constată nefondate recursurile, pentru considerentele ce urmează:
Inculpaţii au fost condamnaţi de Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1680 din 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea în formă continuată şi în concurs real a unor infracţiuni de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, fals intelectual şi uz de fals.
În esenţă, se reţine că, în perioada 1999 – 2000, inculpatul S.C., de conivenţă cu alţi inculpaţi şi cu complicitatea lui L.G. au obţinut hotărâri judecătoreşti false având ca obiect constatarea unor tranzacţii imobiliare, sau a altui mod de dobândire a proprietăţii asupra unor imobile, ce erau succesiv apoi înstrăinate prin acte aparent legale, până la găsirea unui cumpărător de bună credinţă.
Soluţionând recursurile inculpaţilor cu respectarea dispoziţiilor art. 3856 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că singura dispoziţie din conţinutul încheierii atacate, care poate fi supusă controlului judiciar este cea privind menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor.
Cât priveşte această dispoziţie instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procesual penale prevăzute de art. 3002 şi 160b care o obligau la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive.
Temeiurile care au determinat arestarea inculpaţilor, respectiv dispoziţiile art. 143, 148 lit. h) C. proc. pen., devenit în prezent urmare modificărilor aduse de Legea nr. 356/2006 şi OUG nr. 60/2006, art. 148 lit. f) în mod just s-a constatat că se menţin.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aspectul privind caracterul rezonabil al perioadei de arestare preventivă trebuie apreciat din perspectiva cauzei deduse judecăţii, a cărei complexitate este evidentă, determinată de multitudinea actelor materiale ce intră în compunerea infracţiunii continuate de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave reţinută în sarcina inculpaţilor, de necesitatea unei cercetări judecătoreşti complete cu respectarea principiilor fundamentale ce caracterizează procesul penal, aşa cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 287, 289 C. proc. pen.
La toate acestea se adaugă şi comportamentul procesual al inculpaţilor, care în exercitarea drepturilor legale, au invocat excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii penale, situaţie ce a generat suspendarea judecării apelurilor din luna mai 2006, situaţie care nu poate fi imputată instanţei drept motiv ce a dus la prelungirea în timp a perioadei de arestare preventivă.
Şi condiţia pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor este îndeplinită, având în vedere, natura infracţiunilor săvârşite de inculpaţi, modalitatea în care a fost concepută activitatea infracţională desfăşurată în timp îndelungat, cu participarea mai multor inculpaţi, dar mai ales consecinţele juridice, produse prin întocmirea unor acte de natură să creeze situaţii aparent legale, care nu mai pot fi înlăturate decât prin promovarea unor acţiuni judecătoreşti de către persoanele interesate ale căror drepturi de proprietate au fost încălcate.
Cum instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procesuale mai sus amintite, hotărârea va fi menţinută ca legală şi temeinică.
Întrucât la examinarea din oficiu nu se constată existenţa vreunui caz de casare, care să justifice reformarea hotărârii, urmează ca recursurile inculpaţilor să fie respinse ca nefondate, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi L.G. şi S.C. împotriva încheierii de şedinţă din 31 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 5940/3/2006.
Obligă recurentul inculpat S.C. la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul inculpat L.G. la plata sumei de 260 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6778/2006. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 6882/2006. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
