ICCJ. Decizia nr. 961/2007. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 961/2007
Dosar nr. 8049/54/2006
Şedinţa publică din 21 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 212 din 4 mai 2006, Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpatul Ş.G.S., la 4 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 64 şi 71 C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani ca pedeapsă complementară.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi cu aplicarea art. 4 C. pen., a fost condamnat inculpatul la 10 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 C. pen. şi 35 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului şi s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 64 şi 71 C. pen. şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pedeapsă complementară ce se va executa după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă reţinerea şi arestul preventiv din 1 mai 2003, la 6 mai 2003.
S-a dispus anularea înscrisului falsificat.
A fost obligat inculpatul la 600 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că a fost sesizată cu rejudecarea cauzei după desfiinţarea sentinţei penale nr. 393 din 21 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 1909/2004, ca efect al deciziei penale nr. 136 din 20 aprilie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 2128/P/2004, înregistrându-se cauza nr. 3202/2005 pe rolul Tribunalului Mehedinţi.
A. Instanţa de fond a reţinut că inculpatul Ş.G.S. a fost trimis în judecată în stare de libertate prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, pentru infracţiunile de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în actul de sesizare arătându-se că inculpatul a deţinut şi a pus cannabis la dispoziţia numiţilor R.G.G., R.A., Ş.G., cei trei ocupându-se de distribuirea şi comercializarea drogului pe raza municipiului Drobeta Turnu Severin, prin intermediul numiţilor D.F. şi F.L.S.
Astfel, s-a reţinut că, la data de 16 septembrie 2000, a fost surprins numitul F.L.S. în timp ce vindea martorului Ş.Şt.A. o ţigară care conţinea cannabis, cercetările efectuate de organele de poliţie identificând pe distribuitorul Ş.G., soţia inculpatului Ş.G.S., la domiciliul acestora fiind găsite, cu ocazia percheziţiei, 800 grame de cannabis şi 3 pliculeţe din hârtie conţinând, de asemenea, cannabis.
În timpul cercetărilor, s-au efectuat percheziţii şi la locuinţa numiţilor R.G.G. şi R.A., fiind găsite 4 pungi din plastic care conţineau urme de substanţă vegetală, identificată drept cannabis, stabilindu-se că aceştia primeau drogurile de la Ş.G. şi le transmiteau lui D.F., care se ocupa de comercializare.
Persoanele susmenţionate, Ş.G., D.F., R.G.G. şi R.A., au fost trimise în judecată şi condamnate prin sentinţa penală nr. 143 din 20 iunie 2001, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, definitivă prin Decizia penală nr. 5635 din 18 decembrie 2002, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după cum urmează: R.A. a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. b) din aceeaşi lege şi art. 75 lit. a) C. pen.; D.F. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen.; Ş.G. a fost condamnată, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) şi art. 16 din aceeaşi lege; R.G.G. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.
Inculpatul Ş.G.S. a părăsit România în timpul efectuării urmăririi penale în dosarul finalizat prin sentinţa penală nr. 143/2001, deplasându-se în Spania unde a fost depistat la data de 3 aprilie 2003. Procedându-se la legitimarea inculpatului de către autorităţile spaniole, acesta a declarat că se numeşte C.G.D., întrucât cunoştea că în România este dat în urmărire generală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 143/2000, fiind returnat în ţară sub numele fals declarat.
Cu ocazia preluării de către Poliţia română, inculpatul a precizat identitatea reală, după cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 30 aprilie 2003, de Poliţia de Frontieră Bucureşti – Băneasa.
B. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, formându-se dosarul nr. 1909/2004, ce s-a soluţionat prin sentinţa penală nr. 393 din 21 octombrie 2004, prin care a fost condamnat inculpatul Ş.G.S. la pedepsele de: 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi pedeapsa de un an închisoare, pentru o infracţiune prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., pentru fiecare infracţiune reţinându-se aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în final, stabilindu-se pedeapsa rezultantă, conform art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen., de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.; s-a dedus perioada reţinerii şi arestării preventive de la 1 mai 2003, la 6 mai 2003, inclusiv.
C. Sentinţa a fost atacată cu apel de inculpat care a arătat că nu a fost legal citat la judecarea cauzei. Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 136 din 20 aprilie 2005, a reţinut motivul de nelegalitate prevăzut de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., constând în aceea că inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv în perioada 7 februarie 2004 - 14 ianuarie 2005, pe teritoriul Spaniei, situaţie în care judecarea cauzei s-a realizat cu lipsă de procedură faţă de inculpat, procedura de citare realizându-se la domiciliul din România unde inculpatul nu se afla.
În consecinţă, sentinţa a fost desfiinţată cu trimitere în rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, constatându-se că inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta şi de a cunoaşte termenele acordate pentru judecarea cauzei în primă instanţă.
D. Primind cauza spre rejudecare, Tribunalul Mehedinţi a înregistrat dosarul sub nr. 3202/2005, procedând la interogarea inculpatului, care a învederat că nu a săvârşit infracţiunea sancţionată de Legea nr. 143/2000, ci doar şi-a declinat o altă identitate decât cea reală în faţa autorităţilor spaniole; au fost reaudiaţi martorii C.I.M., Ş.G., D.F., H.P.N., S.B., indicaţi în rechizitoriu, fără ca inculpatul să solicite administrarea de probe în apărare.
Prima instanţă, analizând probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi de judecată, a acordat relevanţă probelor testimoniale administrate la urmărirea penală, apreciate ca reflectând adevărul şi a înlăturat motivat depoziţiile martorilor audiaţi în faza de judecată, care şi-au retractat declaraţiile anterioare cu motivarea că le-au semnat fără a citi, constatând că inculpatul Ş.G.S., în perioada februarie 2000 - septembrie 2000, a comercializat cannabis, drog de risc, şi şi-a declinat o identitate falsă în faţa autorităţilor spaniole, la data de 30 aprilie 2003, când a fost depistat pe teritoriul acestui stat.
În consecinţă, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit infracţiunile de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., fiecare în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), procedându-se la condamnarea inculpatului la pedepsele de: 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi, respectiv, de 10 luni închisoare, în final aplicându-se pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în conformitate cu prevederile art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen.
S-a dispus anularea înscrisului falsificat, conform art. 348 C: proc. pen.
E. Sentinţa a fost atacată cu apel de către inculpat, care a invocat critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în principal restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 300 C. proc. pen., privind respectarea dreptului la apărare al inculpatului. În subsidiar, s-a solicitat rejudecarea cauzei de către instanţa de apel şi pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea de trafic de droguri, motivându-se că din probatoriul testimonial administrat rezultă că de distribuirea şi comercializarea cannabisului se ocupau Ş.G., R.G. şi R.A., care au fost condamnaţi anterior pentru aceste fapte iar nu inculpatul, şi în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de fals privind identitatea, motivându-se că prezentarea sub nume fals s-a realizat în faţa unor autorităţi străine şi nu sunt îndeplinite condiţiile art. 145 C. pen.
Prin Decizia penală nr. 261/ A din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, s-a admis apelul declarat de inculpatul Ş.G.S., împotriva sentinţei penale nr. 212 din 4 mai 2006, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, în dosarul nr. 3202/2005 care a fost desfiinţată în parte, pe latură penală şi rejudecând, s-a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen.
Totodată, s-au interzis acestuia drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen., privitor la infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
S-a înlăturat anularea înscrisului falsificat şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 293 alin. (1) C. pen., pentru care latura obiectivă impune cu necesitate ca fapta incriminată (declararea unei identităţi false), să se realizeze faţă de o autoritate sau organ de interes public naţional, în conformitate cu principiile suveranităţii şi independenţei statale, consacrate în dreptul internaţional public, de la care nu se poate deroga prin lege internă.
Ori, din datele speţei rezultă că inculpatul a declarat fals în faţa unei autorităţi din Spania, cu ocazia depistării sale pe teritoriul acestui stat la data de 23 aprilie 2003, când i s-a eliberat titlul de călătorie nr. 11, eliberat de Poliţia din Valencia, pe numele C.G.D., în vederea expulzării în România.
În momentul intrării pe teritoriul României, la data de 30 aprilie 2003, inculpatul şi-a precizat identitatea sa reală, aspecte consemnate în procesul-verbal încheiat de Poliţia de Frontieră Bucureşti - Băneasa.
Totodată, sub aspectul anulării înscrisului falsificat, titlul de călătorie nr. 11 din 23 aprilie 2003, emis de Poliţia Valencia, s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (3) lit. a teza finală C: proc. pen., întrucât aceste norme stabilesc regimul juridic al acţiunii civile alăturate celei penale în cadrul procesului penal, care se întregesc cu dispoziţiile art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi permit instanţei penale să analizeze cererea de anularea unui înscris numai corelativ soluţionării acţiunii civile. Ori, infracţiunea dedusă judecăţii fiind o infracţiune de pericol, fără a produce un prejudiciu care să dea naştere la reparaţie pe calea unei acţiuni civile, instanţa penală nu are posibilitatea legală să se pronunţe asupra anulării înscrisului.
F. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului au fost reiterate criticile din apel privind greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de trafic de droguri, la dosarul cauzei neexistând probe concludente în acest sens.
Totodată, inculpatul a invocat şi contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerente s-a concluzionat că pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată este de 6 ani închisoare, dar aceasta reprezintă pedeapsa anterioară ce a fost casată, precum şi faptul că Decizia nu este motivată, fiind copiată motivarea hotărârii instanţei de fond.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Referitor la critica vizând faptul că instanţa de apel a reţinut aceeaşi motivare ca şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată întrucât, pe de o parte, Decizia instanţei de apel cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia iar, pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen., „instanţa poate da o nouă apreciere a probelor administrate în faţa primei instanţe", ceea ce înseamnă că acest lucru este la aprecierea instanţei de apel atunci când constată că este cazul; în speţă, instanţa de apel a arătat care este situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi a reluat analiza materialului probator, concluzionând că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului pe baza căruia a reţinut starea de fapt, astfel că nu se poate vorbi de nemotivarea deciziei.
În ceea ce priveşte menţiunea din considerente referitoare la pedeapsa rezultantă, 6 ani în loc de 4 ani şi 6 luni închisoare, aceasta este doar o eroare materială, în nici un caz o contradicţie între considerente şi dispozitiv şi, oricum, ceea ce se execută este dispozitivul.
2. Sub aspectul criticii privind greşita condamnare în baza unui material probator neconcludent, Înalta Curte constată că susţinerile inculpatului în sensul că nu a avut nici o participaţie în procurarea sau punerea în vânzare a drogurilor, solicitând achitarea în baza art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., sunt nefondate, vinovăţia sa fiind dovedită prin declaraţiile coparticipanţilor Ş.G., R.G., D.F. şi R.A., care au fost condamnaţi anterior pentru aceste fapte, coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, toate date în faza de urmărire penală, din care reiese, fără dubiu, că inculpatul a procurat droguri de risc pe care le-a comercializat prin intermediul soţilor R. şi a propriei sale soţii, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de droguri, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Apărările inculpatului au fost verificate inclusiv de instanţa de apel, fiind înlăturate motivat, la fel procedând şi instanţa de fond care a analizat în detaliu declaraţiile de martor, în special revenirile acestora asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, motivate de împrejurarea că unii dintre participanţi deja fuseseră condamnaţi şi executaseră pedeapsa iar alţi făptuitori beneficiaseră de soluţii de netrimitere în judecată şi, deci, nu mai aveau interes în a adopta o conduită procesuală sinceră.
Analizând recursul inculpatului în raport de întregul material probator existent la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond şi cea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., au stabilit corespunzător împrejurările comiterii faptelor, încadrarea juridică dată acestora şi vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, va respinge recursul formulat de inculpat, ca nefondat.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul – inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.G.S. împotriva deciziei penale nr. 261 din 21 septembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 21 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 955/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 1009/2007. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
