ICCJ. Decizia nr. 2174/2008. Penal
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2174/2008
Dosar nr. 2065/86/200.
Şedinţa publică din 17 iunie 2008
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 337 din 1 noiembrie 2007, Tribunalul Suceava a dispus, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului R.I.N. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen., constând în aceea că la data de 15 martie 2007, a oferit suma de 1000 lei agentului şef principal D.C., din cadrul S.P.F. Izvoarele, pentru ca acesta să nu dea curs dosarului penal întocmit numitului T.D., respectiv să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.
Pentru a se proba învinuirea, s-au folosit înregistrările audio şi video pe suport CD a constatării infracţiunii flagrante, însă prima instanţă a reţinut că poliţistul de frontieră este cel care a avut o atitudine provocatoare, în sensul că a solicitat suma de bani, dând de înţeles inculpatului că se mai poate face ceva în privinţa dosarului penal, deşi la acea dată dosarul nu se mai afla la Poliţia de Frontieră, iar efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prev. de OUG nr. 195/2002 nu era, prevăzută printre atribuţiile Poliţiei de Frontieră Române.
Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pronunţând achitarea acestuia în baza textelor de lege amintite.
Împotriva sentinţei a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinându-se că, deşi instrumentarea dosarului penal nu intra în atribuţiile Poliţiei de Frontieră Române, totuşi lucrătorii din cadrul acestui segment al Ministerului de Interne erau investiţi prin lege pentru a declina competenţa la organul de urmărire penală competent, şi asupra acestui aspect a insistat inculpatul să nu se dea curs de agentul de poliţie, cunoscând împrejurarea că dosarul trebuia trimis organului competent.
Se susţine, totodată, că promisiunea de bani a fost făcută la data de 14 martie 2007, iar la data de 15 martie 2007 s-a organizat flagrantul numai în ceea ce priveşte remiterea banilor agentului de poliţie, şi deşi nu rezultă explicit promisiunea de a da bani, acest lucru s-a făcut în mod tacit, din întreaga atitudine a inculpatului desprinzându-se ideea că l-a lăsat pe agent să înţeleagă că va primi bani pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, instanţa de apel a reţinut că acesta este nefondat, dat fiind că infracţiunea de dare de mită, aşa cum este prevăzută de disp. art. 255 alin. (1) C. pen., reprezintă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen.
Aşadar, legea incriminează şi angajamentul pe care şi-l ia făptuitorul de a da bani mituitului dacă acesta acceptă să efectueze un anumit act.
Probele existente la dosarul cauzei nu relevă însă că la data de 14 martie 2007, inculpatul şi-ar fi luat un astfel de angajament, de a da bani agentului de poliţie, pentru a se putea reţine că infracţiunea s-a consumat la acea dată.
Însăşi agentul de poliţie declară că inculpatul i-a promis că vor discuta pentru că numitul T.D. are o faptă mai gravă şi doreşte ca acesta să iasă bine, având probleme şi cu autoturismul, insistând să se întâlnească cu poliţistul.
Din înregistrările audio şi video nu rezultă că inculpatul ar fi promis bani agentului Poliţiei de Frontieră, dacă acesta nu va da curs dosarului întocmit pe numele lui T.D. şi deşi, legea prevede că promisiunea poate fi abuzivă sau tacită, de asemenea nu rezultă din probatoriul administrat în cauză că susţinerile poliţistului ar putea fi confirmate măcar de înregistrările audio şi video efectuate.
Instanţa de apel reţine că din cuprinsul rechizitoriului rezultă că inculpatul a fost trimis în judecată pentru o faptă din data de 15 martie 2007, dată la care dosarul întocmit pe numele lui T.D. fusese înaintat organelor competente, în aşa fel încât, chiar dacă ar fi existat o promisiune de a se da bani pentru neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu, latura obiectivă a infracţiunii nu mai poate fi realizată pentru considerentele mai sus expuse.
Faţă de toate aceste împrejurări, Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin Decizia penală nr. 21 din 18 februarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie ale deciziei, vizând greşita achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) C. pen.
Se susţine în recursul formulat, că la data de 14 martie 2007, în urma unui control efectuat de Poliţia de Frontieră cu privire la transportul materialului lemnos şi controlul traficului rutier în satul Botuş, comuna Fundu Moldovei, a fost depistat în trafic numitul T.D., care nu avea permis de conducere şi conducea un autoturism neînmatriculat, ocazie cu care s-a întocmit proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante.
Inculpatul l-a contactat telefonic pe agentul de poliţie care avea dosarul în lucru, insistând să se întâlnească a doua zi pentru a discuta situaţia cumnatului inculpatului.
Se arată că atitudinea inculpatului a fost cea care l-a determinat pe agentul de poliţie să sesizeze D.G.A. - Serviciul Teritorial Anticorupţie Suceava, astfel încât în cauză se poate vorbi de o promisiune tacită de a oferi bani agentului pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu.
Se susţine că, împrejurarea că dosarul nu se mai afla în lucru la Poliţia de Frontieră la momentul la care s-a încercat a se realiza flagrantul nu are relevanţă în cauză, atâta vreme cât inculpatul a dorit ca agentul de poliţie să nu decline competenţa de soluţionare a cauzei organului de cercetare penală competent.
Se solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de disp. art. 255 alin. (1) C. pen., precum şi confiscarea sumei de 1000 lei.
Examinând hotărârile în raport de criticile recurentului, care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., ca şi din oficiu, pentru cazurile enunţate în art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Potrivit art. 255 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de dare de mită, promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, făcută unui funcţionar, în scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii, ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Infracţiunea de dare de mită este încadrată în sistemul Codului penal în Titlul VI al părţii speciale a Codului penal, în capitolul I referitor la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul al căror obiect juridic îl constituie apărarea bunului mers al activităţii unor organizaţii, instituţii sau unităţi economice.
Obiectul juridic special al infracţiunii de dare de mită îl constituie protejarea probităţii funcţionarilor în exercitarea atribuţiunilor profesionale şi combaterea acţiunilor de corupere a funcţionarilor de către persoane rău intenţionate. Este vorba, deci, de atribuţii profesionale efective, precizate în mod expres în sarcina funcţionarului, în raport de care se analizează existenţa actului perturbator al funcţionalităţii instituţiei sau organizaţiei şi posibilitatea de punere în pericol a activităţii şi nu de acte ce exced competenţei funcţionarului sau au fost deja îndeplinite. O ofertă de bani sau darea unor sume de bani pentru determinarea funcţionarului la un act putativ nu poate leza activitatea unei instituţii, organizaţii sau unităţi economice pentru că el nu poate fi executat, motiv pentru care nici actele materiale de determinare nu mai pot fi caracterizate ca acte de corupere.
Observând structura juridică a infracţiunii de dare de mită şi raportându-ne la cauza de faţă, nu putem să nu sesizăm că faptei imputate inculpatului îi lipseşte situaţia premiză, respectiv competenţa funcţionarului poliţist de a efectua acte în legătură cu tragerea la răspundere penală a numitului T.D., care a condus un autoturism neînmatriculat în timp ce nu avea permis de conducere. Dată fiind natura infracţiunii constatate şi calitatea de agent de poliţie de frontieră a funcţionarului, acesta nu avea ca atribuţie efectuarea cercetării penale, fiind obligat să sesizeze organul de urmărire penală competent. Neîndeplinirea, în fapt, a acestei obligaţii ar fi fost practic imposibilă dat fiind faptul că agentul de poliţie de frontieră se afla într-o misiune specifică de cooperare cu lucrătorii Postului de poliţie din comuna Fundul Moldovei, cărora le-au fost trimise, până la urmă, actele întocmite.
Lipseşte, de asemenea, actul material în configuraţia condamnabilă prevăzută de lege.
Elementul material al infracţiunii de dare de mită poate consta în promisiunea, oferirea sau darea unei sume de bani sau a altor foloase în scopul neîndeplinirii, îndeplinirii ori întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu sau a facerii unui act contrar îndatoririlor. Aceste acte materiale, pentru a fi caracterizate ca acte infracţionale, trebuie să fie anterioare actelor ce trebuie îndeplinite de funcţionar şi pentru care se execută actele de corupere, pentru că numai astfel se protecţia activităţii instituţiilor şi unităţilor economice şi se asigură exercitarea atribuţiilor cu probitate de către funcţionari. Nu poate fi apreciată ca fiind corupţie activă, străduinţa unei persoane de a cumpăra bunăvoinţa unui funcţionar pentru a executa un act, care, deja, se îndeplinise de către un alt funcţionar, iar funcţionarul denunţător cunoştea despre aceasta. în acest caz, ar putea fi vorba de tentativă la infracţiunea de dare de mită, dar legea nu pedepseşte decât infracţiunea fapt consumat.
Din probele administrate în cauză nu rezultă fără echivoc că inculpatul ar fi promis, oferit sau ar fi dat funcţionarului denunţător vreo sumă de bani. De altfel şi acuzarea nu se rezumă decât la modalitatea de promisiune tacită de bani, ca act material infracţional şi la convingerea denunţătorului că în discuţia telefonică inculpatul a lăsat să se înţeleagă că-i va oferi o sumă de bani. Se recunoaşte, însă, atât în cuprinsul actului de sesizare, cât şi în motivarea recursului că, în discuţiile telefonice purtate între inculpat şi denunţător nu se face vorbire de vreo sumă de bani.
Numai conduita provocatoare a denunţătorului a făcut ca, în cele din urmă, inculpatul să predea o sumă de bani denunţătorului. Chiar dacă inculpatul a avut iniţiativa unei discuţii cu denunţătorul, acesta din urmă a fost cel care a creat terenul unor discuţii viitoare prin acceptarea întâlnirii cu inculpatul şi cu persoana ce fusese descoperită că a încălcat normele ce reglementează circulaţia pe drumurile publice, a fixat ora şi locul de întâlnire şi a lăsat să se înţeleagă că ar putea să blocheze cursul normal al cauzei în care era implicat numitul T.D., fiind şi cel care l-a determinat, practic, pe inculpat să se deplaseze la autoturism şi să aducă bani din maşină.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţiile pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel răspund cerinţelor de legalitate şi temeinicie, astfel că, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va proceda la respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză.
PENTRUACESTEMOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava împotriva deciziei penale nr. 21 din 18 februarie 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală, privind pe inculpatul R.I.N.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 iunie 2008.
← ICCJ. Decizia nr. 2149/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2189/2008. Penal → |
---|