ICCJ. Decizia nr. 1002/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1002/2009
Dosar nr. 2387/1/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, având pe rol soluţionarea apelului declarat de inculpatul G.A. împotriva sentinţei penale nr. 12/D din 5 martie 2008 a Tribunalului Cluj, la termenul de judecată din 11 martie 2009, din oficiu, a pus în discuţia părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b C. proc. pen. starea de arest a inculpatului.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi de familie, a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului G.A. în temeiul art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., a constatat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, respectiv art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f), respingând cererile de revocare a măsurii preventive şi de înlocuire cu obligarea de a nu părăsi ţara/localitatea.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă şi în prezent pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura şi gravitatea faptei dedusă judecăţii.
A constatat că termenul rezonabil nu a fost depăşit având în vedere complexitatea speţei, cât şi atitudinea inculpatului manifestată pe parcursul cercetării.
Instanţa a considerat că potrivit art. 3002 C. proc. pen. coroborat cu art. 303 alin. (6) C. proc. pen. este obligată să verifice, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, textul de lege nelimitând verificarea arestării preventive doar la momentul sesizării Curţii Constituţionale la momentul sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Împotriva încheierii mai sus-menţionate a formulat, în termen legal, recurs inculpatul, care a solicitat judecarea recursului în lipsă, casarea încheierii atacate şi punerea sa de îndată în libertate.
În motivele scrise, existente la dosar, dar care nu au mai fost susţinute de apărătorul inculpatului acesta învedera faptul că atâta timp cât cursul judecării unei cauze este oprit, ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa nu poate verifica legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului, încheierea fiind lovită de nulitate relativă, conform art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. Un alt motiv, învederat de către inculpat în scris, dar care ulterior nu a mai fost susţinute, este acela că verificarea legalităţii arestării preventive nu s-a făcut de un complet specializat pentru minori şi familie din cadrul Tribunalului Cluj, fapt ce atrage nulitatea absolută a tuturor încheierilor de şedinţă, cât şi faptul că participarea procurorului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative care reglementează participarea procurorului la şedinţe.
Motivele de recurs susţinute oral de către inculpat prin apărătorul său se referă la faptul că nu mai subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., acesta fiind achitat pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003, că arestarea preventivă s-a transformat în pedeapsă, încălcându-se termenul rezonabil (arestat din martie 2007), că starea sănătăţii nu-i permite menţinerea sa în arest preventiv şi nici situaţia familială.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că inculpatul G.A. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul emis sub nr. 15/D/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., Structura Centrală, alături de inculpaţii G.R.I., R.M.V. şi A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, trafic de persoane şi trafic de minori, prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 78/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 121/D/2008 din 5 martie 2008 Tribunalul Cluj a dispus condamnarea inculpatului G.A. la pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c), d) şi e) C. pen. pe o perioadă de 1 an, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 33 lit. a) C. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. l-a achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut, în sarcina inculpatului G.A., în esenţă, că în perioada 2003-2007 a recrutat prin abuz de autoritate şi violenţă, în scopul exploatării în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea îndeplinirii de servicii cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, sănătate şi securitate personală şi în modalitatea unor forme de exploatare sexuală pe părţile vătămate L.A., P.G., C.Z.A., R.E.K., V.F.D., T.D., H.C., C.R.G. precum şi pe părţile vătămate minore W.D.C., B.T. şi martorele M.A. şi B.F.
Inculpatul G.A. a fost arestat preventiv în baza dispoziţiilor art. 1491, art. 148 alin. (1) lit. a), b), e) şi f) şi art. 151 C. proc. pen. la 3 aprilie 2007 deşi mandatul de arestare preventivă 20/2007 a fost emis de Tribunalul Cluj la 31 martie 2007, întrucât s-a reţinut că acesta a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau judecată ori că existau date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală de la judecată ori de la executarea pedepsei, ori că existau date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă sau că existau date că inculpatul exercită presiuni asupra părţii vătămate sau încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta şi că faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pe parcursul desfăşurării cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond şi apoi în faţa instanţei de apel a fost verificată şi menţinută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat şi prin încheierea din 11 martie 2009, în mod corect.
Potrivit art. 5 din CEDO şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuşi de la această regulă generală sunt înscrise şi excepţii.
În art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
În raport de aceste reglementări internaţionale, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Dispunerea măsurii arestării preventive, cât şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penal şi a constatat în mod justificat, că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpatului G.A., respectiv, infracţiunea dedusă judecăţii este una gravă, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordina publică.
Condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii, acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea de voinţă şi de acţiune, dreptul la alegerea locului de muncă, iar lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de nelinişte şi neîncredere în rândul membrilor societăţii, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier vs.Franţa).
În cauză, există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapte grave, care prin modalitatea de comitere şi urmările produse duc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.
Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depăşit sau se va depăşi termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reţinute cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenţiei, potrivit art. 5 paragraf 3 CEDO se analizează „in concreto", în funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor au relevanţă în jurisprudenţa Curţii Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii, din perspectiva art. 6 paragraf 1 CEDO astfel cum s-a relevat în cauză (Allenet de Ribemont vs Franţa).
Considerentele de ordin personal şi medical reţinute în favoarea inculpatului prezintă relevanţă şi pot fi valorificate la momentul soluţionării apelului odată cu reindividualizarea pedepsei rezultante aplicate inculpatului, şi nu la soluţionarea recursului privind starea de arest a acestuia.
Curtea Europeană a statuat că art. 5 paragraful 3 nu impune o obligaţie autorităţilor naţionale să dispună punerea în libertate a inculpatului pe motive medicale. Analiza compatibilităţii stării de sănătate a persoanei private de libertate cu continuarea detenţiei trebuie analizată în primă instanţă de autorităţile naţionale, pe temeiul art. 3 din CEDO, instanţele nefiind obligate să dispună eliberarea acesteia pe motive medicale sau plasarea ei într-un spital civil, pentru a beneficia de un anumit tratament medical (Kudla vs Padova, Jallonski vs Polonia).
În speţă, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul este actual şi persistent, Curtea de Apel Suceava, secţia minori şi familie, reţinând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, achitarea inculpatului pentru una din infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată nu conduce la schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva încheierii din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia minori şi de familie.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva încheierii din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 2511/117/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 102/2009. Penal → |
|---|
