ICCJ. Decizia nr. 10/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 10/200.
Dosar nr. 3/1/200.
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
1. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, prin încheierea de şedinţă nr. 3161/40/2006 din 18 decembrie 2008, investită cu soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii T.C.M., D.M., M.E. şi I.A.M. împotriva deciziei penale nr. 125 A din 11 iunie 2008 a Tribunalului Botoşani, secţia penală, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată şi republicată a respins ca inadmisibilă cererea inculpatului-recurent D.M. privind sesizarea Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 teza finală din Legea nr. 87/1994 [„sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror operaţiuni în acest scop" se pedepseşte de la 2 la 7 ani închisoare] în raport cu dispoziţiile art. 23 pct. 12 din Constituţia României, se [„Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii"].
În motivarea cererii amintite inculpatul-recurent a susţinut că modalitatea normativă „sau efectuarea oricărei operaţii în acest scop" privind comiterea infracţiunii de evaziune fiscală stabilită prin dispoziţiile art. 12 teza finală din Legea nr. 87/1994 lasă în activitatea practică la latitudinea celui ce efectuează inspecţia fiscală, organului de urmărire penală iar apoi magistratului să stabilească „fapte asemănătoare" celor prevăzute expresis verbis prin art. 12 ca fiind activitate obiectivă specifică acestei infracţiuni, situaţie în care se ajunge la aplicarea legii penale prin analogie încălcându-se principiul constituţional al legalităţii incriminării.
Sub aspectul legăturii cu soluţionarea cauzei s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 842 din 31 martie 2006 a Judecătoriei Botoşani, menţinută în apel prin Decizia penală nr. 125 A din 11 iunie 2008 a Tribunalului Botoşani ce formează obiectul controlului judiciar în actualele recursuri, a fost condamnat pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor prev. de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13, art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare în condiţiile art. 81 şi art. 82 C. pen. [relativ la infracţiunea prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) s-a reţinut prin Decizia atacată că ar fi fost comisă în perioada 1995 – februarie 1997 prin aceea că în calitate de administrator al SC T.D. SRL Botoşani a înregistrat în contabilitatea firmei amintite 328 facturi fiscale care nu au fost emise de furnizorul indicat, iar la incriminarea faptei amintite s-a avut în vedere că potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 42/1993 a Contabilităţii când se constată neînregistrări/înregistrări eronate ale operaţiunilor supuse accizelor care au drept consecinţă diminuarea acestor obligaţii faţă de bugetul de stat, activităţile amintite constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit legii].
Cerea amintită a fost respinsă ca inadmisibilă de instanţa de recursinvocându-se ca bază legală în acest sens dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor, a argumentat instanţa de recurs, invocate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Sub aspectul condiţiei de admisibilitate privind legătura excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei conform dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 87/1994 constituie infracţiune sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile, sau efectuarea oricăror operaţiuni în acest scop.
Această teză finală a articolului de lege invocat de către inculpatul D.M. ca încălcând dispoziţiile art. 23 pct. 12 din Constituţia României, în vigoare la data la care s-a reţinut comiterea de către inculpat a faptei, a fost înlăturată, urmare a modificărilor interioare aduse Legii nr. 87/1994, legea fiind republicată în data de 29 iulie 2003 [prevederile art. 12 din Legea nr. 87/1994 au fost preluate de cele ale art. 11 în noua redactare a legii amintite unde s-au determinat, expres şi limitativ modalităţile normative ale elementului material al laturii obiective al infracţiunii amintite exclusiv accea anterior arătată].
Nici Legea nr. 241/2005 care a abrogat ulterior Legea nr. 87/1994 republicată nu mai prevede modalitatea de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală exprimată prin sintagma „efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop".
Faţă de aceste modificări legislative privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, s-a argumentat că instanţa de judecată a încadrat juridic activitatea ilicită concretă desfăşurată de către inculpatul D.M., fără a avea în vedere modalitatea normativă incriminatoare avută în vedere.
Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate invocată în cerere este inadmisibilă întrucât vizează o dispoziţie dintr-o lege care numai era în vigoare şi nici nu a fost avută în vedere la soluţionarea cauzei.
2. Împotriva încheierii amintite s-a declarat în termen recurs de către inculpatul D.M. cu solicitarea de a se reaprecia existenţa condiţiei de admisibilitate din art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 republicată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.
Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerentele arătate în continuare .
Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale „dacă excepţia este inadmisibilă fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (39, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale".
Din analiza prevederilor alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din legea amintită, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: 1) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei apare ca un incident procedural ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate că fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; şi d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţională.
În speţă, obiectul de neconstituţionalitate îl constituie modalitatea normativă alternativă „efectuarea oricăror alte operaţiuni în acest scop" din cuprinsul incriminării prevăzută de art. 12 al Legii nr. 87/1994 indicată ca bază legală referenţială prin rechizitoriu cu privire la pretinsa activitate infracţională comisă de inculpat.
Această modalitate normativă incriminatoare a fost însă expres abrogată prin Legea nr. 241/2005, premergător soluţionării cauzei în primă instanţă, nefiind avută în vedere ca bază legală referenţială pentru încadrarea judiciară a faptelor ilicite comise de inculpat la pronunţarea sentinţei penale nr. 842 din 31 martie 2006 şi ulterior a deciziei penale nr. 125/A din 11 iunie 2008 ce formează obiectul judecăţii în recurs.
Ca atare, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin încheierea atacată, excepţia de neconstituţionalitate, vizează o dispoziţie legală ieşită din vigoare/neaplicabilă în cauză, constatări de fapt ce atrag inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTRE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva încheierii din 18 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală, în dosarul nr. 3161/40/2006.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 7 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2134/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1002/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
