ICCJ. Decizia nr. 1076/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1076/2009
Dosar nr. 2540/1/2009
Şedinţa publică din 24 martie 2009
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpatul recurent M.C.D. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu dispoziţiile art. 20 şi 24 din Constituţia României.
Pentru a pronunţa încheierea, instanţa, sesizată cu judecarea recursului formulat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 473 din 17 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, la termenul de judecată din 5 martie 2009, luând în examinare excepţia de neconstituţionalitate menţionată, excepţie motivată, în esenţă, pe încălcarea dreptului la apărare prevăzut şi garantat de art. 24 din Constituţie şi de art. 6 alin. (3) lit. d) din C.E.D.O., art. 327 alin. (3) C. proc. pen., potrivit căruia „ .. dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei dată de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei", nu este constituţional pentru că martorul, nefiind prezent în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul nu are posibilitatea să conteste o mărturie făcută în defavoarea sa, astfel încălcându-se principiile contradictorialităţii şi oralităţii, componente importante pentru ca procesul penal să fie echitabil.
În dezvoltarea excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul recurent, prin apărător, a susţinut că în faza procesuală a judecăţii, potrivit art. 289 C. proc. pen., probele strânse la urmărirea penală trebuie verificate de instanţă, prin administrarea lor în şedinţă publică oral, nemijlocit şi în contradictoriu, numai în urma unei asemenea verificări, rolul activ al instanţei poate fi, ca rezultat, stabilirea unei certe situaţii de fapt şi încadrării juridice, inculpatul având dreptul să-şi probeze nevinovăţia, o condamnare ce s-ar întemeia în mod determinant pe depoziţiile făcute de o persoană pe care inculpatul sau apărătorul său nu a putut-o interoga în cursul procedurii, este de natură a-i restrânge dreptul la apărare, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
La 12 martie 2009, instanţa de recurs, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a respins-o cu motivarea că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, aspectele invocate nu au legătură cu cauza, în soluţionarea căii de atac exercitată împotriva hotărârii pronunţată în apel (cum este cazul în speţă), instanţa de recurs are posibilitatea să analizeze aspectele legate de depoziţiile martorilor.
Împotriva încheierii, inculpatul, în termenul legal, a formulat recurs, cale de atac nemotivată în scris.
La termenul de judecată fixat pentru soluţionarea recursului, inculpatul nu a depus motive, apărătorul desemnat din oficiu lăsând soluţia la aprecierea instanţei.
Recursul nu este fondat.
Excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent, în faţa instanţei sesizată cu judecarea recursului său este neîntemeiată, întrucât textul procedural penal criticat nu contravine prevederilor din Constituţie menţionate, dispoziţia legală ce face obiectul excepţiei este o normă de procedură a cărei reglementare este, potrivit art. 126 alin. (2) din legea fundamentală republicată, de nivelul legii. Dispoziţiile legale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu impun decât separarea între urmărirea penală şi cercetarea judecătorească, Codul de procedură penală oferă suficiente garanţii procesuale pentru realizarea principiului nemijlocirii, în acord cu cerinţele dreptului la un proces echitabil, respectiv interdicţia schimbării completului după începerea dezbaterilor, administrarea probelor de către instanţă, consemnarea în scris, a actelor procesuale, instanţa pronunţă soluţia în cauza dedusă judecăţii, iar, cu prilejul judecării recursului (cum este cazul în cauză), verificarea hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi a materialului cauzei este o activitate proprie instanţei de judecată.
Totodată, procesul echitabil, respectiv principiul unicităţii şi imparţialităţii justiţiei înseamnă şi dreptul inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor, acesta păstrându-se şi în cursul judecăţii, în faza de judecată probele sunt completate şi discutate în contradictoriu, cu ocazia deliberării instanţa judecătorească fiind cea care face aprecierea definitivă a probelor, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 63 alin. (2) teza I C. proc. pen., nu au valoare mai dinainte stabilită.
De asemenea, în ce priveşte verificarea hotărârii de către instanţa de control judiciar (cauza de faţă), nu este interzis în vreun fel dreptul inculpatului să-şi susţină cauza în condiţii care să nu-l dezavantajeze şi să beneficieze de toate garanţiile procesuale pentru apărarea drepturilor sale, verificarea hotărârii realizându-se nu doar pe baza lucrărilor şi a materialului cauzei.
În aceeaşi ordine de idei, procedura de judecată, care include şi sistemul probator, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.
În practica C.E.D.O. în materia ascultării martorilor în instanţă, s-a statuat, ca regulă generală, dreptul instanţei de a decide cu privire la probele administrate în faţa ei, art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie lăsând această obligaţie la aprecierea instanţei, dar cu scopul completei egalităţi de arme în materie, în legea procesual penală română [(art. 327 alin. (5)] fiind prevăzută obligaţia instanţei ca în caz de lipsă a martorului, să dispună motivat fie continuarea judecăţii, fie amânarea ei, precum şi aducerea silită a martorului, dacă lipsa lui nu este justificată.
Cum, în recurs, instanţa are de verificat hotărârea atacată şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., inculpatului îi este asigurat dreptul la un proces echitabil.
Ca atare, recursul declarat va fi respins, ca nefondat, încheierea recurată fiind legală.
Potrivit dispoziţiilor art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.D. împotriva încheierii din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 15184/245/2007.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1074/2009. Penal. Revocarea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 1095/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... → |
|---|
